Recenzie: Spectrul lui Phlebas (Cultura #1)

Povestea:
Într-un univers cu prea multe specii inteligente și prea puține planete locuibile, două civilizații poartă un război în care scopul fiecăreia este de a-și păstra, dar și impune modul de viață. Una dintre tabere este Cultura, o civilizație care se bazează pe mașinării pentru a guverna, în timp ce oamenii trăiesc într-o aparentă utopie. Celalaltă tabără sunt Idiranii, extratereștrii non-umani cvasi-nemuritori care poartă acest război din motive religioase.

De partea idiranilor de găsește și Bora Horza Gobuchul, un Schimbător (o persoană care își poate schimba înfățișarea pentru a imita pe altcineva) care nu crede neapărat în idealurile extratereștrilor, cât se opune ideologiei Culturii și a mașinilor acestora, pe care le consideră o periculoasă fundătură a evoluției. El va fi ales de către idirani să încerce să pătrundă pe o Planetă a Morților, de unde trebuie să recupereze una dintre Mințile Culturii, în speranța că aceasta va aduce un avantaj strategic taberei sale. Lui Horza i se va opune Balveda Petrosteck, un agent din Circumstanțele Speciale ale Culturii.

Părerea mea:
Conform Goodreads, am citit prima dată Spectrul lui Phlebas în 2012. Recitind-o, am descoperit că la vremea respectivă nu i-am scris o recenzie și nici nu i-am dat un raiting prea mare, așa că înainte să actualizez statusul cărții, am stat câteva minute bune întrebându-mă cât de fraieră eram, de fapt, la vremea respectivă... Cartea e mai mult decât faină pentru că explorează foarte profund, dar și foarte suprinzător ideea sinelui, care mi se pare una dintre cele mai fascinante teme ale literaturii (fie ea SF sau nu), așa că nu înțeleg de ce n-am apreciat-o mai mult acum 4 ani... sinele meu de atunci era, probabil, mic și fraier :)

Spuneam mai sus că personajul central are abilitatea de a-și schimba înfățișarea, dar de fapt face mai mult de atât: transformarea include și asumarea personalității „imitatului”, Schimbătorii se modifică pe ei înșiși la un nivel mult mai profund decât aspectul fizic. Practic, devin altcineva cu totul, așa că marea lor provocare e să reușească să-și păstreze definiția sinelui, să reușească să continue să existe. Și totuși, dacă o persoană există doar în scurtele luni dintre transformări, mai e el sau ea o persoană? Dacă da, unde rezidă acel sine în timp ce e altcineva? Sunt Schimbătorii niște actori formidabili sau e mai mult de-atât? Acestea sunt întrebările care nu mi-au dat pace pe tot parcursul romanului și nici acum nu pot spune că am răspunsuri la toate, dar chiar faptul că am început să mă gândesc mai mult la ceea ce definește o persoană (și la cât de ușor sau greu e ca, o dată „definiția” găsită, cineva să poată deveni acea persoană), faptul că romanul m-a pus pe gânduri e destul cât să devină repede una dintre cărțile pe care le recomand lejer oricui vrea o poveste „sățioasă pentru minte”.

Și ca și cum o singură temă problematică nu era de-ajuns, ceea ce face autorul extraordinar de bine e antiteza dintre Horza și Balveda, care sunt la început reprezentanții complet diferiți a două culturi incompatibile și sfârșesc prin a deveni nu doar asemănători (deși fiecare își păstrează ideologia), ci chiar camarazi. Mi s-a părut fascinantă relația dintre ei doi (nu amoroasă, nu era cazul), evoluția acestei relații m-a surprins uneori și m-a făcut să zâmbesc alteori, dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost empatia neașteptată pe care o simțeau unul pentru celălalt. Și dacă la Horza empatia e o trăsătură de caracter, deoarece trebuia să descifreze personalitatea cuiva înainte de a și-o însuși, la Balveda a fost foarte neașteptată, așa că am apreciat-o cu atât mai mult.

În plus, mi-au plăcut mult și discuțiile dintre ei doi, în special cele despre Cultură, entitatea politică în care mașinile conduc. Mi-au plăcut mai ales pentru că eram de acord cu amândoi deodată, deși părerile lor erau opuse. Da, să ai o mașină rece, eficientă și incoruptibilă la putere e un vis frumos, un vis în care cred că se va putea vorbi și despre dreptate, și despre fericire... și despre utopie. Problema, însă, cu visele frumoase și utopice e că ele sunt prea frumoase ca să fie adevărate. Omenirea poate avea epoci de aur, dar nu și perfecțiune. Noi nu suntem perfecți, așa că nimic din ce creem noi nu e perfect. Și mașinile sunt creația noastră. Indiferent cât de bine le-am produce și cât de mult ar avansa ele și cum s-ar produce unele pe altele, un defect inițial ar putea crește exponențial, mașinile însele fiind oarbe la el. Pe scurt, ceva ar putea merge prost. Având un sistem bazat în totalitate pe o componentă nesigură, defectarea acesteia aduce după sine prăbușirea sistemului, ceea ce, în contextul Culturii, ar fi aproape genocid. Pe care ni l-am fi provocat singuri. Înfricoșător gând, nu? Dar bazat în totalitate pe o supoziție...

Așadar, cum alegi? Cum decizi dacă utopia merită sau nu riscul, când nici măcar nu știi dacă există vreun defect în spatele visului de aur? Cum decizi ce tabără are dreptate, cum decizi de partea cui vei fi? Aceasta e întrebarea al cărei răspuns n-am reușit să-l găsesc, dar vă provoc pe voi să o faceți citind Spectrul lui Phlebas și descoperind Cultura, idiranii, dar și pe Balveda și pe Schimbătorul Horza.