Film: Deadpool

Citeam zilele trecute un review al filmului Deadpool pe blogul Andreei și mi-am dat seama că, de putoare ce sunt, am lăsat să treacă o lună fără să scriu cât de fain e. Și m-am hotărât că nu e prea târziu, pentru că filmul încă mai rulează în cinematografe, deci dacă nu l-ați văzut și citiți asta acum, mergeți la Deadpool în cinema. Serios, merită văzut pe un mega-ecran, ca să încapă tot epicnessu' în el. Adică uite ce trailer plin de fainoșag e acilișea (R-rated):


Bine, eu n-am fost la film pentru că mă convinsese trailerul, ci m-a cucerit posterul de mai jos, așa că am fost cu prietenul chiar de V-day. Nu eram prea entuziasmată înainte să văd posterul și întreaga campanie de publicitate. De fapt, chiar nu aveam așteptări prea mari pentru că prima apriție a lui Deadpool pe marile ecrane (în „X-Men Origins: Wolverine”) a fost un epic-fail, ceea ce am aflat abia după film, când am căutat să aflu mai multe despre personaj, pentru că nu știam nimic despre el. Mai bine, totuși, pentru că dacă aș fi știut cine e Deadpool în timp ce vedeam Wolverine, m-aș fi ofticat enorm să văd cum au măcelărit personajul. Așa, m-am ofticat doar retroactiv. Totuși, revenind la film, ziceam de epic-posterul care m-a convins:


Așa că, de Valentine's Day, am fost cu prietenul meu la Deadpool. Și n-am regretat nicio secundă. (Warning: recenzia e ușor spoilerish. Nu foarte, nu vă răpește nimic din plăcerea filmului după părerea mea, dar discut puțin despre câteva momente/idei, așa că dacă vreți să fiți tabula rasa când vedeți filmul, stop reading right now).

Părerea mea:
Filmul e foarte foarte mișto făcut. Încă de la parodia de generic în care se fac glume pe seama tuturor personajelor, sala în care am văzut filmul a intrat în atmosferă, râzând cu poftă. Iar scena inițială e în același timp serioasă și ridicolă, e un amestec bine gândit din ceea ce vrea omul ca să se simtă bine: bătaie și împușcături, dick jokes și un erou care bate tot și mai și face mișto de ăia răi. În plus, are voie să zică fuck de câte ori vrea, pentru că filmul e R-rated.

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult, însă, nu sunt glumele (poate cu excepția celor legate de complexul de inferioritate al lui Deadpool față de Wolverine, that was indeed funny), ci chestia aia cu spartul pereților. Pompos, se numește breaking the fourth wall, care se traduce aproximativ prin „nenea ăla de pe ecran se întoarce și vorbește cu tine”. În plus, personajul e conștient că e doar un personaj. A fost cumva ciudat per total, nu neapărat pentru că Deadpool vorbea cu mine, ci pentru că mi s-a părut că se schimbă complet modul în care filmul își spune povestea, s-a schimbat cumva întreaga dinamică doar prin acest mic factor. E interesant câtă libertate i-a dat întregii pelicule aspectul acesta, în special prin faptul că dezavantajele filmului au putut deveni subiect de poante, tranformându-se în bile... well, nu chiar albe, dar cel puțin gri?

Bineințeles, povestea în sine nu e o capodoperă. De fapt, o dată ce partea dramatică a unei boli necruțătoare se încheie (și apropo, mi-a plăcut că momentele dramatice au fost într-adevăr reușite, că n-au fost glumițe stupide atunci când nu era cazul), firul epic e destul de stupizel: „acuma nu mai sunt sexy, iubita mea n-o să mă mai placă”. Bine, nu zic că Deadpool fără mască e vreo plăcere pentru ochi, dar nu e nici chiar atât de nereușit ca în benzile desenate. Ryan Reynolds zbârcit e destul de ușor de privit după o vreme. Și e viu, ceea ce e un avantaj clar față de a fi mort, nu? Așa că eu cred că Vanessa ar fi fost ok.

Să recapitulăm: până acum avem narațiune diferită (in a good way), poveste slăbuță și glume bune (în special cele un picuț mai subtile cum ar fi momentul când Deadpool personajul face mișto de actorul care îl joacă). Dar ceea ce scoate filmul din zona gri în care se află și îl aruncă drept în vârful topurilor cinematografice din perioada asta sunt personajele. În primul rând, e prietena lui Wade Wilson, alături de care viitorul „iuby” are cel mai amuzant dialog/flirt pe care mi l-aș fi putut imagina vreodată. Apoi, e Colossus, care e gigantul-filozof, brută când e nevoie, povestind despre bine și rău în rest. Și e mai pudic decât mă așteptam :)) Apoi, preferata mea, Negasonic Teenage Warhead, care are cel mai wtf?! nume din istoria Marvel, dar care salvează ziua când e cazul.

Totuși, cred că ceea ce face filmul ăsta să fie atât de bun e ceea ce face Marvel foarte bine: nu se ia în serios mai mult decât trebuie. Adică, ei fac filme cu super-eroi cu puteri fantastice, nu încearcă să discute temele profunde ale universului (deși fac și asta, dar într-un mod funny, relaxat). Deadpool nu vrea să fie mai mult decât e, e un mercenar cu replici acide care știe că e doar un personaj de film. N-o să caute să te convingă de nimic altceva. La fel oricine altcineva. Tocmai de asta Marvel prinde la public. E relaxat, e luminos, tipii buni sunt clar buni (deocamdată, deși cu „Civil War” bătând la ușă, o să se mai schimbe lucrurile), tipii răi sunt prea puțin profunzi, prea puțin reali ca să-ți pese cu adevărat de ei, așa că n-o să ai dezbateri filozofice despre ei vreodată... Marvel e o fabrică de filme cu super-eroi și asta vrea să fie. Asumarea asta e ceea ce îmi place mie la ei, de asta cred că le iese atât de bine și de asta nu vreau să mai ratez vreun film Marvel de acum și-n pururea (mai am de recuperat unul sau două filme, dar până la „Civil War” se rezolvă).

Also, Deadpool is awesome. Mergeți și vedeți-l cât e cald. Mai ales scena de după generic merită văzută, așa că nu plecați mai devreme, nu vreți s-o ratați. Conține o super-mega-dezvăluire ;)