Recenzie: Anotimpul pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu

Povestea:
Într-o lume în care Thanos, personificarea morții, a trasat un plan care să mențină echilibrul acelei lumi, oamenii reușesc să avanseze tehnologic mai repede decât era prevăzut, înșelând moartea și atrăgând asupra lor orori precum vârcii, creaturi născute din întuneric al căror singur scop e să ucidă orbește. Însărcinați cu restabilirea echilibrului sunt Corbii, o serie de asasini care îi trimit lui Thanos sufletele care și-au depășit data la care trebuiau să părăsească lumea oamenilor.

În același timp, contesa Mequette și episcopul Bone, două persoane avide de putere, încep să comploteze pentru a-l răsturna pe Împărat. Totuși, ca în orice luptă pentru control, câștigător poate fi unul singur, așa că în curând, atât cei doi cât și aliații lor trebuie să joace cât mai atent, menținând un echilibru între persuasiune și trădare pentru că alternativa la atingerea scopului e moartea.

În centrul tuturor acestor povești se află Aendo Assermore, un asasin care lucrează doar pentru bani, indiferent la consecințele pe care crimele lui le generează. Însă o dată ce e prins în ițele complicate ale comploturilor contesei, Aendo îl va întâlni pe Thanos și experiența îi va schimba pentru totdeauna perspectiva asupra lumii.

Părerea mea:
Vă povesteam că la târgul Final Frontier am fost impresionată de nou-înființata editură Crux, despre care cred că vine cu avânt și cu un suflu nou și proaspăt pe piața de carte din România. Și pentru că m-au impresionat oamenii, am vrut să le descopăr cărțile și am început cu Anotimpul pumnalelor pentru că deși e cartea de debut a lui Andrei pe piața de la noi, el a debutat ca autor scriind direct în limba engleză romanul Crux, primul volum al trilogiei The Angellove Society. Un scriitor care și-a pornit cariera în engleză apoi a decis să scrie și în limba lui natală? Era deja mult prea interesant, iar eu deja devenisem mult prea curioasă.

Așa că am pășit în Arhipelagul Voss și n-am putut decât să mă bucur că un scriitor atât de bun a ales să împartă și cu publicul român așa bijuterie. Personaje, poveste, lume, chiar și stil, de toate m-am îndrăgostit iremediabil și chiar și acum, la două zile după ce am terminat romanul, tot simt din când în când nevoia să mă întorc măcar puțin în lumea lui Aendo Assermore.

O să încep cu finalul enumerării mele, mai precis cu stilul, pentru că e singura chestie care nu mi-a plăcut încă de la început. M-am apucat de citit această carte imediat după un roman hard SF, așa că atunci când am dat de un limbaj atât de încărcat de figuri de stil, chiar așa mi s-a părut: încărcat. Totuși, eram prea curioasă la început, iar mai apoi m-a „prins” prea tare cartea ca să mă împotmolesc în figuri de stil, așa că am dat înainte și în scurt timp, m-am obișnuit, mi-au trecut obiecțiile și m-am bucurat de lectură.

Și dacă tot am adus vorba de romanul meu hard SF, ceea ce apreciez cel mai mult la romanele din genul SF&F e lumea creată de autor. Indiferent dacă e vorba de fantasy sau de SF, pentru că acțiunea se petrece într-o lume în care funcționează alte reguli, pentru mine e important ca acea lume să fie logică și coerentă, să-și respecte propriile reguli interne. Însă o carte bună, care îmi place și pe care o țin minte mult timp după ce o citesc face mai mult decât să-mi prezinte o lume coerentă: mă poartă într-o lume interesantă, într-una care are un ceva special. Și Anotimpul pumnalelor are acest detaliu captivant: prezintă o religie care mi s-a părut privită dintr-o perspectivă fascinantă. De fapt, în prim plan sunt două credințe: cea într-o triadă de zei, care e în mod evident o reflecție a religiei creștine, cu bunele și mai ales cu relele ei, și credința în Thanos, zeul morții, zeu care e mai mult decât un basm, e cât se poate de adevărat. Dar ceea ce m-a atras n-a fost faptul că religia lui Thanos avea în centru o ființă reală, ci modul în care ideea unui zeu al morții a fost transformată din ceva negativ sau malefic, cum e precepută, în ceva nu neapărat benefic, ci în ceea ce e de fapt moartea: un fapt, ceva inclus în țesătura de bază a lumii, o axiomă care nu e nici rea nici bună, ci există pur și simplu în numele unui echilibru natural.

Thanos însuși mi s-a părut un personaj memorabil, m-a fascinat modul în care existența lui îmbină atât ideea de destin predeterminat, cât și posibilitatea liberului arbitru, care duce la ruperea echilibrului... Însă de departe, personajul meu preferat a fost Aendo Assermore. Previzibil, știu, dar ia un asasin arogant care se crede mai presus de lume și transformă-l într-o ființă letală, dar elegantă, care are un scop și un suflet și haine de piele și marea majoritatea a populației feminine o să ofteze romantic. Însă și celelalte personaje centrale sunt bine conturate și construite și, cu vreo trei excepții (Bone, Mequette și Septimus), toate personajele au ajuns să-mi placă mai devreme sau mai târziu. Până și liderul Șobolanilor a început să-mi placă de la un punct înainte pentru că avea niște replici pur și simplu geniale.

Dar cred că personajul care m-a impresionat cel mai mult nu în sine, ci prin modul în care a fost folosit, a fost cancelarul Nordet. Personajul apare la începutul poveștii, preț de 6 pagini (le-am numărat). În fix 6 pagini, a ajuns să-mi pese enorm de el și de soarta lui, am ajuns să-l simpatizez și să fiu de partea lui. 6 pagini din peste 300 și am fost convinsă să țin la acest personaj. Unii scriu sute și sute de pagini și nu reușesc să-și facă cititorii să le simpatizeze personajele și Andrei reușește să creeze un personaj ușor de îndrăgit în câteva paragrafe. Mind = blown!

Și tocmai pentru că mi-a explodat mintea, nu-mi rămâne decât să recomand Anotimpul pumnalelor oricărui cititor care vrea să se cufunde preț de câteva zile într-o lume plină de personaje memorabile, lume pe care o să ajungi să vrei din tot sufletul s-o vizitezi - deși e departe de a fi un paradis - numai și numai pentru că speri să poți întâlni vreunul din oamenii pe care ai ajuns să-i îndrăgești ca pe niște prieteni.