Recenzie: antologia „Metamorfoze”

Se ia un mit destul de înfricoșător - licantropia - și se folosește ca sursă de inspirație de către numeroși autori, de-a lungul timpului și pe mai multe continente. Niște oameni super-pasionați găsesc aceste texte inedite care abordează tema dată, texte scrise de autori extrem de diverși, de la maeștrii consacrați ai horror-ului până la persoane de la care nu te-ai aștepta vreodată să scrie horror. Se traduc textele străine și se adaugă celor semnate de autori români. Se fac notițe impresionante la sfârșitul textelor (super-impresionante, serios!). Se ambalează frumos antologia și se lansează cu fast. Se servește cu lumina aprinsă, preferabil în miezul zilei, sau măcar într-o noapte cu eclipsă de lună. După cititre și după perioada obligatorie de liniștire a minții serios date peste cap, se cere încă o porție.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea antologiei Metamorfoze, bineînțeles, fără să insist pe efortul oamenilor care au lucrat la ea să găsească textele care o compun. Și nici pe efortul de a le selecta în așa fel încât antologia să pară extrem de unitară. Adică, pe lângă temă, există o stare care leagă aproape toate textele din carte, se crează o atmosferă aparte care e amplificată cu fiecare nouă povestire citită. A fost un efect neașteptat și fascinant. Și, desigur, destul de înfiorător.

Imaginați-vă un bar cu un aer vechi, cu mese din lemn închis la culoare. Ora închiderii a trecut de mult, dar cineva din grup știe pe cine trebuie și nu v-a dat nimeni afară. Totuși, obloanele sunt trase și luminile sunt aproape stinse și oricum fumul de țigară lâncezește, formând o ceață vagă. Fiecare are în față un pahar cu ceva chihlimbariu care dezleagă limbile și trezește amintiri îngropate. Și așa încep poveștile, fiecare pe rând aplecându-se către mijlocul mesei, unde pâlpâie aproape stins o lumânare, spunând povestea lui sau pe-a unui prieten, privind cum ochii mesenilor se măresc a teamă și neîncredere. Și tu ești acolo, la bar, curățând un pahar, ignorat de toți, dar ascultând cu atenție fiecare poveste. Exact asta e atmosfera antologiei Metamorfoze, așa că oricâte lumini aprinse ai avea în casă, mai devreme sau mai târziu lumea reală se transformă într-o amintire îndepărtată.

Revenind puțin la temă, am fost fascinată de cât de diferit a fost abordată ea de fiecare autor în parte. Din cunoștințele mele vagi de persoană care nu se împacă bine cu frica, adică de cititor care încearcă să stea departe de genul horror (și nu prea reușește în ultimul timp pentru că a găsit câțiva autori care îi plac enorm), eu știam că un vârcolac e un nene (sau o tanti) care atunci când e lună plină se transformă într-un monstru care aduce mai mult sau mai puțin cu un lup și, sub forma animalică, se apucă de vânat, în principal oameni. Și mai știam că ghinion nu au cei care mor de gheara lui, ci cei care supraviețuiesc, pentru că licantropia se ia, așa că dacă monstrulețul te mângâie nițel cu ghearele sau cu colții, așa, cât să-ți sfâșie pielea, la următoarea lună plină îți crește și ție destul păr cât să-ți bage cosmeticiana în spetieți și te ia așa, o poftă de carne în sânge, chiar dacă ai fost vegetarian de când de știi.

Niciun text nu s-a potrivit cu descrierea mea. În primul rând, diferiți și originali au fost vârcolacii în sine, care ori n-au fost monstruoși deloc, ori n-au fost oameni niciodată, ori au fost mai mult demoni și mai puțin lupi. Apoi, m-a surprins geneza vârcolacului, care în niciunul din cele 11 texte nu s-a năcut fiindcă l-a mușcat altul. De la blesteme de toate felurile la „așa m-a făcut mama”, fiecare poveste avea explicația ei pentru apariția fiarei. Din fericire, majoritatea erau destul de improbabile încât să nu-mi fie teamă că eu sau vreun cunoscut o să căpătăm brusc niște dinți mai ascuțiți, coadă și urechiușe în vârful capului. Adică, de câte ori vi s-a întâmplat să fiți blestemați de frații de trib să nu ajungeți pe Veșnicele plaiuri ale vânătorii pentru că ați ucis un lup?

Și apropo de asta, povestea mea preferată rămâne prima, Lup-nomad de Algernon Blackwood. Fiind prima, a fost cea care s-a lovit de toate prejudecățile și preconcepțiile mele legate de poveștile cu vârcolaci și le-a dezintegrat una câte una. E o poveste frumoasă, caldă chiar, ceea ce m-a suprins foarte plăcut, pentru că mă așteptam la fiori reci pe șira spinării (am primit și din aceia destui; dacă asta căutați, începeți direct cu „Inspirație pentru Pickman” de H. P. Lovecraft)

Totuși, am un amendamentul legat de Lup-nomad, și anume faptul că „la fel de preferată” a fost pentru mine și povestirea Misterele din Sparktower a lui Șerban Andrei Mazilu, pentru că autorul ne poartă înapoi în Voss alături de unul din personajele din Anotimpul Pumnalelor de care mi se făcuse dor în lunile care au trecut de când am terminat romanul. Însă indiferent dacă vreți să reîntâlniți prieteni vechi (precum Franco Baudelaire sau frații Ferrin și Lenore Arras ai lui Oliviu Crâznic) sau vreți să vă faceți unii noi (lupi, demoni, oameni), „Ferma de vârcolaci a Deei” cum e supranumită antologia editată de Andreea Sterea este un must-read pentru orice fan al supranaturalului!