Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

luni, 14 martie 2016

Recenzie: Neverland de Radu Găvan

Povestea:
Anton e un profesor universitar pentru care fiecare zi e o luptă. O dată ce soția lui a murit, singurul lucru care îl ține în viață e fetița lor, Letiția, însă aproape fiecare moment în care o privește doare, pentru că e conștient că nu-i poate oferi ceea ce ar vrea. Și ar vrea să-i ofere totul, însă uneori, chiar o ciocolată e un efort prea mare. Dar cum să-i explici asta unui copil, cum să-i spulberi visele pline de culoare când știi deja că dincolo de ele e doar o garsonieră gri și sufocantă, construită doar ca să țină la distanță lumea și mai gri care vrea doar să te strivească...?

Și mai există un copil, unul căruia copilăria îi e furată în fiecare zi până când nu mai rămâne nimic, nici copilul, nici omul, ci doar un hău negru într-un înveliș de carne. Dar chiar și astfel de stafii reușesc să se lege de un alt suflet, reușesc să găsească ceva care să aducă un strop de viață în ochii lor. Și atunci nimeni nu poate bănui ce ar fi în stare să facă pentru a-și apăra prietenii.

Părerea mea:
Uneori, cred că mi-aș dori ca Radu Găvan să se lase de scris. Romanele lui pur și simplu te lovesc, emoțional vorbind, în cel mai sensibil punct al tău, te fac să-ți pierzi încrederea în umanitate, în societatea în care trăiești, în prietenie, în orice fel de valori umane, în tot. Și ca și cum n-ar fi de-ajuns, mai există și acea rază de speranță, acel fum vag luminos dintr-un colț de carte care te scoate puțin din bezna în care te-ai scufundat trăind alături de personajele lui Radu, care scrie prea la naibii de bine. Și întunericul e cu atât mai puternic atunci când vezi lumina și poți să vezi diferența între ele.

Neverland este o carte despre viață, dar viața de după ce culorile dispar, aproape-viața pe care o trăiești atunci când ai pierdut motorul și înaintezi doar din inerție. Dar e și o poveste despre forța pe care ți-o dau cei dragi, despre cum, în clipa în care nu mai ai nimic de pierdut, înțelegi cât de multe poți face pentru ca lor să le fie mai bine. Și e o poveste despre alegeri greșite, despre cum o singură greșeală poate deveni un bulgăre de zăpadă care aduce după el alte decizii greșite, care aduc din ce în ce mai multe consecințe după ele până când viața ta e atât de diferită încât singurele alegeri care mai au vreun sens sau vreun rost sunt cele greșite.

Aș fi vrut să scriu că am empatizat cu Anton, dar ar fi o minciună. Aș fi vrut să scriu că i-am simțit durerea, dar citind despre viața lui, mi-am dat seama că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru faptul că nu știu ce e durerea. Totuși, în felul meu limitat, am simțit și eu pereții apăsători, durerea surdă, amorțită, dar veșnic nevindecată a unei pierderi, bucuria înțepătoare a unei persoane dragi pe care o știi condamnată, arsura veșnic dureroasă a neputinței de a schimba ceva... Am simțit doar o mică parte din ceea ce era acolo, dar a fost destul cât să mă termine nervos, cât să mă facă să stau cu cartea lipită de mâini o noapte întreagă, ignorând somnul sau faptul că a doua zi trebuia să fiu o persoană. Nu voiam să fiu o persoană, voiam să smulg paginile și să le înlocuiesc cu unele goale pe care să scriu altă poveste. Voiam să fiu un spirit care poate să-l apuce pe Anton și să-l oprească înainte să fie prea târziu...

Și aș mai fi vrut să nu cred cartea asta, aș fi vrut să-mi imaginez că așa ceva nu există, că nu se poate întâmpla, că nu pur și simplu. Am vrut să-l urăsc pe Anton, să-l detest pentru alegerile lui, pentru că e vina lui că povestea asta există, că așa ceva n-ar trebui să existe. Dar nu e în totalitate vina lui, nu pot să cred asta. Aș fi vrut să urăsc ceva concret, dar n-am putut urî decât soarta în care nici măcar nu cred, dar nu pot să nu cred după cartea asta pentru că e prea mult, prea dur, prea ascuțit...

E o carte cu o copertă prea nevinovată. Prea luminoasă. E o carte plină de griuri pastelate care se accentuează până devin alb pur și negru pur și contrastul între ele îți rănește ochii, dar nu poți privi în altă parte. E o carte ca un tren deraiat care nu poate fi oprit. E o carte inevitabilă. Și asta doare cel mai tare, faptul că înțelegi că nu se putea altfel, nu exista alt drum și chiar dacă ar fi existat, ar fi ajuns tot acolo, la același final inevitabil în care întunericul înghite tot, mai puțin speranța, blestemata de speranță care rămâne mereu.

Cițiti cartea asta. Citiți-o pentru că e ceva ce n-ar trebui să trăiască nimeni, niciodată, dar despre care nu avem voie să uităm că există, că se poate întâmpla oricui, că nu știm la ce curbă urmează să ieșim cu totul de pe șine și să pierdem luminița de la capătul tunelului. Citiți-o, la naiba, pentru că doare și oricât de imbecil de egoist ar suna, uneori e bine să-ți amintești că durerea ta nu e chiar atât de mare, că se poate mult, mult, infinit mai rău. Meriți să ți se reamintească faptul că de fapt ești fericit, deșteptule, și că ar fi cazul să înveți să apreciezi asta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu