Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

joi, 30 aprilie 2015

Clubul de Lectură Nemira #26

Luni seara, ne-am strâns în ceainăria Rendez-Vous ca să discutăm despre una dintre cele mai faine cărți de până acum: Hoțul cuantic. Cartea este proaspăt apărută la Nemira, dar despre ea am tot auzit de-a lungul multelor întâlniri ale Clubului pentru că Ana și Diana o citiseră deja în limba engleză și păreau extrem de entuziasmate... și acum am înțeles de ce.


Cartea e, după cum bine zicea Sorin luni seara, împărțită pe straturi. Există un strat al poveștii, care te duce repede cu gândul la un roman polițist, dar totul e învelit bine într-un strat de tehnologie, și aici în acest strat m-am oprit eu la prima lectură, fascinată de fiecare rând. Sincer, m-a prins atât de mult cantitatea enormă de inovație prezentă în roman încât la un moment dat, pentru mine povestea ajuns în plan secund. Chiar și acum, după ce am discutat cu ceilalți cititori care au fost mult mai atenți decât mine, tot mi-ar fi greu să povestesc măcar în câteva cuvinte ce anume se întâmplă de fapt în roman. În schimb, aș putea povesti pe larg despre scopul exomemoriei sau modul de funcționare al gevulotului.

Însă, după cum spuneam, alții au fost mai atenți decât mine și nu s-au lăsat prinși în mirajele unei tehnologii care nu există. Totuși, și pentru ei autorul a avut destule surprize plăcute, pentru că Hoțul cuantic e genul acela de roman care îți place indiferent dacă ești sau nu iubitor de SF. Practic, are de toate pentru toți, sunt destul de multe elemente îmbinate astfel încât să existe câte un „cârlig” pentru fiecare. La prima lectură, „cârligul” meu a fost tehnologia. Când îl voi reciti (pentru că e genul de roman care se recitește, e prea fain ca să-l „trăiești” o singură dată), foarte probabil voi putea să mă concentrez și pe alte aspecte care mi-au scăpat.

Revenind la întâlnirea Clubului, m-am bucurat să văd că toată lumea a fost de acord cu faptul că Hoțul cuantic a fost o carte foarte bună. N-am mai avut unanimitate de ceva timp și nu mă așteptam să se întâmple tocmai acum pentru că autorul nu face nicio concesie unui cititor neobișnuit cu o multitudine de termeni noi. Ești pur și simplu aruncat în mijlocul unei lumi în care se jonglează cu termeni existenți (precum diversele fenomene care au loc atunci când o navă folosește antimaterie ca să înainteze), dar și inventați și ține de tine să ții pasul. Pentru mine, jumătate din plăcerea lecturii a fost să încerc să deduc toți termenii inventați, să încerc să înțeleg exact ce denumesc și cum funcționează acele tehnologii, dar știam că asta e ceva personal și nu mă așteptam ca și altora să le placă acest ritm alert care îl forțează pe cititor să alerge alături de scriitor sau să rămână inevitabil în urmă. Dar se pare că m-am înșelat și că tuturor le-a făcut plăcere „cursa” alături de Hannu Rajaniemi.

Interesantă mi s-a părut discuția despre asemănările și deosebirile dintre acest roman și Neuromantul lui Gibson... unora li s-au părut asemănătoare, dar pentru mine Hoțul a fost o lectură mult mai ușoară (nu în sensul de facilă, ci mă refer la faptul că lectura „curge” mult mai repede) pentru că atmosfera din romanul lui Rajaniemi a fost mult mai puțin apăsătoare, mult mai senină, luminoasă, plăcută, în timp ce la Gibson, atmosfera era încărcată de senzații negative. Totuși, am putut vedea asemănănarea pe partea tehnologică pentru că deși au puține „gadgeturi” în comun, în ambele cazuri tehnologia e fascinantă și uimitoare.

La final, ne-am pus de acord că abia așteptăm următorul volum al aventurilor lui Jean le Flambeur, însă între timp, până pe 2 mai vom vota cartea pe care vrem s-o discutăm la sfârșitul lunii viitoare.

luni, 27 aprilie 2015

Jurnal: și iată-mă premiată...

În ultima săptămână, fără să vreau sau să înțeleg pe deplin cum s-a întâmplat, am stârnit ceva controverse între sefiștii români, așa că simt că e nevoie ca lumea să știe și punctul meu de vedere. Cum o să fie el interpretat nu mai ține de mine, dar cred că e bine ca o reacție să existe. Tot încerc s-o rezum în câteva fraze pentru ca aceia pe care articolele mele nu-i interesează să poată afla repede cum văd eu lucrurile, dar e mult de zis și nu știu ce să tai ca să nu se înțeleagă altceva, așa că regret, dar o să încep cu începutul:

Miercurea trecută, așteptând să înceapă un curs, aruncam o privire pe Facebook ca tot omul, când primesc un mesaj în care eram felicitată pentru o nominalizare. Habar n-aveam despre ce era vorba, așa că am mulțumit confuz și în prima pauză de curs am încercat să aflu ce se înâmplase. Cu sfântu' Google, am descoperit că fusesem nominalizată la categoria „Premii de încurajare” (Encouragement Awards) a premiilor oferite anual de Societatea Europeană de Science Fiction (ESFS) în cardul EuroCon-ului. Pur și simplu mi-am văzut numele mare și lat acolo, așa că m-am bucurat, am dat share veștii, apoi, când am avut câteva ore libere, m-am apucat de căutat informații, să înțeleg la ce fusesem nominalizată, mai exact.

Pe măsură ce citeam mai multe, începeam să mă simt din ce în ce mai nedumerită. Mecanismul premiilor presupune ca fiecare țară să-și nominalizeze așa cum crede de cuviință propriii oameni în cadrul diverselor categorii. Apoi, un juriu va decide cine va primi premiul, cu excepția categoriei de încurajare, unde toți nominalizații sunt și câștigători. Practic, o dată ce țara ta te încurajează, te încurajează și europenii și asta s-a confirmat ieri, când a devenit oficial: am primit acest premiu.

Totuși, pentru că SF-ul românesc nu e o entitate unită, ci multe entități independente, nominalizările n-au fost făcute unanim, ci pur și simplu cineva a trimis o listă de nume. Deocamdată n-am aflat cine, dar nu-mi doresc nimic mai mult decât ocazia de a sta de vorbă câteva minute cu cel sau cea sau cei care au alcătuit lista cu nominalizații români pentru că aș vrea să înțeleg exact ce am făcut ca să merit această distincție... cumva, mă simt ca acele super-computere din povestirile SF care tot primesc întrebări, dar singurul lor răpuns e că n-au suficiente date... și cred că o să rămân în starea asta până când „nominalizatorul” îmi furnizează informațiile lipsă.

Să nu se înțeleagă greșit, m-a bucurat mult nominalizarea, iar premiul mă bucură enorm. Dar, și e un mare dar, nu simt că merit ca numele meu să se afle acolo. De ce eu și nu altcineva? Întrebarea asta mi s-a strecurat în minte și a început să se audă din ce în ce mai des și din ce în ce mai tare pe măsură ce studiam aceste premii. În primul rând, nominalizații din celelalte țări sunt scriitori de ficțiune (sau mă rog, cei din ale căror site-uri am reușit să înțeleg câte ceva, din păcate nu știu decât engleză și puțină spaniolă). Apoi, anii trecuți, din partea României au luat acest premiu tot scriitori, precum Eugen Cadaru, Ioana Vișan, Oliviu Crâznic, Ștefana Czeller, Dan Doboș, Marian Coman... mă uitam la numele astea și mă întrebam cine și de ce a considerat că merit să mă număr printre ei. Eu una, chiar nu cred că am făcut ceva ca să merit asta.

Pe site-ul ESFS mai scrie și că aceste premii de încurajare se acordă pentru „a young writer or artist”. Artist m-am căutat și nu sunt. La tinerețe sunt campioană în fandom (cred), dar cumva nu asta era miza. Ar mai fi asta cu scrisul, dar... Eu scriu recenzii, și nici alea cu pretenții de critică literară. Până la urmă, scriu părerile mele despre niște cărți și despre niște evenimente pentru că Internetul mă lasă. Nu am studii în domeniul literar, nu am citit decât un pic mic, mic din ceea ce înseamnă SF clasic... citesc de plăcere, scriu articolașe de plăcere, uneori mai trimit câte unul pe la niște reviste online și, dacă oamenii consideră că sunt destul de bune, le publică... Nu am afirmat niciodată că recenziile mele sunt mai mult decât niște păreri sau că scrisul pe blog e mai mult decât un hobby, nu am afirmat niciodată că vreau să devin scriitor (bine, nici n-am omorât ideea din fașă, poate la un moment dat o să scriu și proză, dar e doar o idee vagă care mai are mult până să devină macar o sămânță de plan)... Nu am pretins niciodată să fiu mai mult decât o persoană care a găsit un colț de Internet în care să-și facă auzită vocea. Unii citesc ce scriu, unora le și place și mă susțin, ceea ce mă bucură, dar de aici și până la un premiu european e cale lungă pe care nu știu dacă am parcurs-o cu adevărat...

Cam defensiv discurs pentru cineva care tocmai a câștigat un premiu, nu? :))

Dar adevărul e că așa mă simt... de când am început să am contact cu SF-ul românesc, senzația mea e ca a fanului unei formații care a primit un bilet în culise și acum stă acolo cuminte și liniștit, de teamă ca vreun membru al staff-ului să nu-l dea afară... și acum brusc cineva a pus un reflector pe mine deși n-am făcut nimic ca să merit asta. Sau dacă am făcut, pe mine nu m-a anunțat nimeni :))

Ce-am să fac acum? În primul rând, am să continui să bat lumea la cap ca să aflu cine e autorul nominalizării. Dar, pâna la proba contrarie, am să iau lucrurile așa cum sunt: cineva m-a încurajat, așa că o să continui să fac ce am făcut până acum. Și o să mă bucur de premiu. Într-un fel sau altul, am ajuns să-l primesc și deși nu simt că îl merit, nu e ca și cum l-am cerut, n-am făcut nimic condamnabil ca să-l obțin, nimeni nu a avut și nu are nimic de câștigat pentru că mi-a trecut numele acolo. Și până la urmă, la naiba, calul de dar nu se caută la dinți. Și calu' ăsta e al naibii de frumos!

duminică, 26 aprilie 2015

Recenzie: Anotimpul pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu

Povestea:
Într-o lume în care Thanos, personificarea morții, a trasat un plan care să mențină echilibrul acelei lumi, oamenii reușesc să avanseze tehnologic mai repede decât era prevăzut, înșelând moartea și atrăgând asupra lor orori precum vârcii, creaturi născute din întuneric al căror singur scop e să ucidă orbește. Însărcinați cu restabilirea echilibrului sunt Corbii, o serie de asasini care îi trimit lui Thanos sufletele care și-au depășit data la care trebuiau să părăsească lumea oamenilor.

În același timp, contesa Mequette și episcopul Bone, două persoane avide de putere, încep să comploteze pentru a-l răsturna pe Împărat. Totuși, ca în orice luptă pentru control, câștigător poate fi unul singur, așa că în curând, atât cei doi cât și aliații lor trebuie să joace cât mai atent, menținând un echilibru între persuasiune și trădare pentru că alternativa la atingerea scopului e moartea.

În centrul tuturor acestor povești se află Aendo Assermore, un asasin care lucrează doar pentru bani, indiferent la consecințele pe care crimele lui le generează. Însă o dată ce e prins în ițele complicate ale comploturilor contesei, Aendo îl va întâlni pe Thanos și experiența îi va schimba pentru totdeauna perspectiva asupra lumii.

Părerea mea:
povesteam că la târgul Final Frontier am fost impresionată de nou-înființata editură Crux, despre care cred că vine cu avânt și cu un suflu nou și proaspăt pe piața de carte din România. Și pentru că m-au impresionat oamenii, am vrut să le descopăr cărțile și am început cu Anotimpul pumnalelor pentru că deși e cartea de debut a lui Andrei pe piața de la noi, el a debutat ca autor scriind direct în limba engleză romanul Crux, primul volum al trilogiei The Angellove Society. Un scriitor care și-a pornit cariera în engleză apoi a decis să scrie și în limba lui natală? Era deja mult prea interesant, iar eu deja devenisem mult prea curioasă.

Așa că am pășit în Arhipelagul Voss și n-am putut decât să mă bucur că un scriitor atât de bun a ales să împartă și cu publicul român așa bijuterie. Personaje, poveste, lume, chiar și stil, de toate m-am îndrăgostit iremediabil și chiar și acum, la două zile după ce am terminat romanul, tot simt din când în când nevoia să mă întorc măcar puțin în lumea lui Aendo Assermore.

O să încep cu finalul enumerării mele, mai precis cu stilul, pentru că e singura chestie care nu mi-a plăcut încă de la început. M-am apucat de citit această carte imediat după un roman hard SF, așa că atunci când am dat de un limbaj atât de încărcat de figuri de stil, chiar așa mi s-a părut: încărcat. Totuși, eram prea curioasă la început, iar mai apoi m-a „prins” prea tare cartea ca să mă împotmolesc în figuri de stil, așa că am dat înainte și în scurt timp, m-am obișnuit, mi-au trecut obiecțiile și m-am bucurat de lectură.

Și dacă tot am adus vorba de romanul meu hard SF, ceea ce apreciez cel mai mult la romanele din genul SF&F e lumea creată de autor. Indiferent dacă e vorba de fantasy sau de SF, pentru că acțiunea se petrece într-o lume în care funcționează alte reguli, pentru mine e important ca acea lume să fie logică și coerentă, să-și respecte propriile reguli interne. Însă o carte bună, care îmi place și pe care o țin minte mult timp după ce o citesc face mai mult decât să-mi prezinte o lume coerentă: mă poartă într-o lume interesantă, într-una care are un ceva special. Și Anotimpul pumnalelor are acest detaliu captivant: prezintă o religie care mi s-a părut privită dintr-o perspectivă fascinantă. De fapt, în prim plan sunt două credințe: cea într-o triadă de zei, care e în mod evident o reflecție a religiei creștine, cu bunele și mai ales cu relele ei, și credința în Thanos, zeul morții, zeu care e mai mult decât un basm, e cât se poate de adevărat. Dar ceea ce m-a atras n-a fost faptul că religia lui Thanos avea în centru o ființă reală, ci modul în care ideea unui zeu al morții a fost transformată din ceva negativ sau malefic, cum e precepută, în ceva nu neapărat benefic, ci în ceea ce e de fapt moartea: un fapt, ceva inclus în țesătura de bază a lumii, o axiomă care nu e nici rea nici bună, ci există pur și simplu în numele unui echilibru natural.

Thanos însuși mi s-a părut un personaj memorabil, m-a fascinat modul în care existența lui îmbină atât ideea de destin predeterminat, cât și posibilitatea liberului arbitru, care duce la ruperea echilibrului... Însă de departe, personajul meu preferat a fost Aendo Assermore. Previzibil, știu, dar ia un asasin arogant care se crede mai presus de lume și transformă-l într-o ființă letală, dar elegantă, care are un scop și un suflet și haine de piele și marea majoritatea a populației feminine o să ofteze romantic. Însă și celelalte personaje centrale sunt bine conturate și construite și, cu vreo trei excepții (Bone, Mequette și Septimus), toate personajele au ajuns să-mi placă mai devreme sau mai târziu. Până și liderul Șobolanilor a început să-mi placă de la un punct înainte pentru că avea niște replici pur și simplu geniale.

Dar cred că personajul care m-a impresionat cel mai mult nu în sine, ci prin modul în care a fost folosit, a fost cancelarul Nordet. Personajul apare la începutul poveștii, preț de 6 pagini (le-am numărat). În fix 6 pagini, a ajuns să-mi pese enorm de el și de soarta lui, am ajuns să-l simpatizez și să fiu de partea lui. 6 pagini din peste 300 și am fost convinsă să țin la acest personaj. Unii scriu sute și sute de pagini și nu reușesc să-și facă cititorii să le simpatizeze personajele și Andrei reușește să creeze un personaj ușor de îndrăgit în câteva paragrafe. Mind = blown!

Și tocmai pentru că mi-a explodat mintea, nu-mi rămâne decât să recomand Anotimpul pumnalelor oricărui cititor care vrea să se cufunde preț de câteva zile într-o lume plină de personaje memorabile, lume pe care o să ajungi să vrei din tot sufletul s-o vizitezi - deși e departe de a fi un paradis - numai și numai pentru că speri să poți întâlni vreunul din oamenii pe care ai ajuns să-i îndrăgești ca pe niște prieteni.

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Concurs: Vieți anterioare


A trecut ceva timp de la ultimul concurs organizat pe blog și cum zilele trecute a fost ziua mondială a cărții și a drepturilor de autor, cred că e momentul ideal ca un cititor norocos să-și îmbogățească biblioteca. De data asta, premiul este oferit de autoarea Monica Ramirez și constă într-un un exemplar din romanul Viață dublă la Veneția, cu autograf :)


„Viziuni misterioase cu iz renascentist o atrag pe Kate Martin intr-o Venetie cuprinsa de frenezia carnavalului, unde pictorul Patrick Stone pare sa-i iasa mereu in cale la momentul potrivit. Un colier foarte vechi devine paralela dintre viata lui Kate si cea a Caterinei Benedetta, o tanara venetiana a carei existenta s-a transformat intr-o drama veritabila a secolului saisprezece. Din umbre pandeste insa un personaj fara scrupule, un colectionar de antichitati care-si doreste colierul cu orice pret.

Patrick si Kate se trezesc angajati intr-o lupta pe viata si pe moarte, vanati cu inversunare prin labirintul ingust de strazi si canale venetiene. Viitorul devine incert si este foarte posibil ca legatura invizibila care-i uneste de peste cinci sute de ani sa nu fie suficient de puternica pentru a-i salva.”


Puteți găsi recenzia mea aici.

Pentru a vă înscrie la concurs trebuie să:
- dați like paginii de autor Monica Ramirez;
- răspundeți la întrebarea: Ce sau cine credeți că ați fost într-o viață anterioară?

După ce v-ați creat un trecut pe pofta inimii, lăsați un comentariu la această postare care să conțină:
- o adresă de e-mail validă;
- numele contului de facebook folosit pentru a da like paginii Monicăi;
- răspunsul la întrebarea de mai sus (menționez că nu e un concurs de creație, așa că tot ce cer sunt câteva cuvinte despre ce v-ar fi plăcut să fiți într-o viață anterioară).
- opțional: dați share acestui concurs oriunde vreți voi.

Concursul se desfășoară până pe 2 mai 2015, ora 23:59, câștigătorul urmând să fie ales cu ajutorul random.org. Mulțumesc Monicăi pentru ocazia de a organiza acest concurs și vă urez mult succes tuturor!

marți, 21 aprilie 2015

Recenzie: Exorcizat de Radu Găvan

Povestea:
După ce renunță la facultate, un tânăr încearcă să-și câștige existența lucrând ca agent imobiliar. Totuși, o dată cu independența proaspăt dobândită o dată cu cheile unei garsoniere începe și procesul de devenire al protagonistului, proces în care fantomele, traumele și demonii trecutului își dau mâna cu toate relele prezentului ca să-l mâne spre viitor precum sunt mânate animalele spre porțile abatorului...

Părerea mea:
De-a lungul timpului, am trăit într-un mediu protejat. Nu mi-am dat seama de asta mereu, dar am început s-o realizez în ultimii ani, pe măsură ce vedeam, de la distanță, ce e drept, imaginea de ansamblu a realității. Sunt multe lucruri care variază de la rele la îngrozitoare care pentru unii sunt o realitate cruntă, iar pentru mine sunt doar povești. Sunt o persoană fericită, care trăiește într-un mediu în care majoritatea frazelor motivaționale precum „Dacă vrei, poți!” sunt perfect adevărate. Și nu e în totalitate meritul meu. Am muncit pentru a ajunge în acest punct, dar am avut și destul de mult noroc. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Vă spun toate astea ca să fie clar de pe ce poziție am privit și privesc eu romanul Exorcizat. Știam că trăiesc într-o bulă destul de bine izolată, dar nu cred că am simțit-o niciodată ca pe o poziție privilegiată până când acest roman nu m-a forțat să dau piept cu un alt mediu, unul despre care știam că există, dar pe care abia acum simt că l-am văzut cu adevărat, că m-am confruntat cu el. Pentru mine, romanul acesta a fost un contact dur cu o realitate pe care deseori refuzam s-o accept. Totuși, cred că cineva pentru care întâmplările descrise în roman sunt o realitate cotidiană nu l-ar vedea nici pe departe ca pe o trezire la realitate, ci pur și simplu ca pe o cronică a unei vieți...

Cel mai greu pentru mine a fost să nu-l judec pe protagonist. La început, l-am perceput ca pe o persoană inteligentă, lucidă, cu care poate mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, cu care aș fi putut cădea de acord în anumite privințe și cu care poate mi-ar fi plăcut să mă contrazic pe anumite teme. Dar pe măsură ce povestea avansează și viața îl poartă din ce în ce mai adânc într-o spirală descendentă care nu e de fapt decât un cerc vicios al fricii, urii și violenței - foarte reușită coperta, apropo - n-am putut să nu mă pun în pielea lui, dar n-am putut nici s-o fac cu totul. Pentru că totul e șocant de nedrept, e de fapt o altă lume în care frazele motivaționale sunt doar o bătaie de joc, e o lume cu alte reguli din care pur și simplu nu vedeam o evadare.

„Pentru că eu cred cu tărie că un tigru obligat să trăiască printre câini va ajunge să latre cu ei până la urmă. Va uita cine e și, la un moment dat, va deveni un câine ca și ceilalți, fără să mai știe drumul de întoarcere. Și nimeni nu i-l va arăta, pentru că pe nimeni nu interesează cu adevărat ce se întâmplă în viața unui câine rătăcit.”

© Radu Găvan - Exorcizat - Editura Herg Benet

Și voiam cu disperare să dau vina pe cineva. Pe el, pe alegerile lui, pe familia lui, pe mediul în care trăiește, pe garsoniera goală pe care am văzut-o ca pe un simbol al alienării și nebuniei, pe internetul pe care l-am văzut pentru prima dată ca pe un tobogan noroios pe care pur și simplu aluneci mai adânc și mai adânc într-o prăpastie a inumanului din care nu vedeam calea de ieșire. Și-l juecam, îl judecam că nu încearcă suficient, că nu vrea suficient, că e moale și slab și fricos... Și apoi mă contraziceam singură pentru că de fapt nu e niciunul din aceste lucruri. E un om pus într-un mediu care mie mi-e necunoscut, despre care nu știu și nu vreau să știu destule cât să pot afirma cu siguranță că te poate transforma în altceva, dar care simt că te poate strivi fără șă-ți dai seama... Dar nici nu pot da în întregime vina pe mediu pentru că nu pot să cred că există locuri atât de întunecate încât niciun om să nu se poată cățăra afară din ele...

Exorcizat e o poveste dură, brutală, dar sinceră și reală, despre care cred că ne reamintește faptul că realitatea are și alte fațete decât cele pe care le cunoaștem... și poate că e bine să mai dăm nas în nas și cu aceste lumi și cel puțin atunci când citești despre ele, te poți opri oricând devine prea mult și îți poți aminti că sunt destul lucruri din viața ta pentru care trebuie să fii recunoscător. E un roman care nu poate să te lase indiferent, începe ca un val și devine un tsunami care crește și crește deasupra ta, ducându-te în adâncuri întunecate din care singura șansă să te ridici și să iei o gură de aer e să te oprești literalmente din citit pentru că speranța e ultimul lucru pe care îl vei găsi în adâncurile cărții.

Recomand romanul doar celor care vor să-și amintească și care suportă să conștientizeze faptul că nu întotdeauna viața se află în totalitate în mâinile noastre și că între o viață fericită și una plină de frică, ură și violență e doar un pas și că viața nu vine nici măcar cu garanția că vei știi atunci când ai făcut deja acel pas sau când e deja prea târziu ca să te întorci...

marți, 14 aprilie 2015

Recenzie: Provocarea II (Rephelimii #1)

Povestea:
Mi-e destul de greu să rezum cartea fără să-mi scape vreun spoiler sau vreo remarcă extrem de subiectivă, așa că vă ofer descrierea oficială:

Legătura neobișnuită dintre Jack Harper, conducătorul Rephelimilor, și Desiree, a Treia Cheie a Havenului, îl îngrijorează pe Azazeal, care alege să o trimită pe Eliza Harper dincolo de Voal, pentru a testa încrederea dintre ei și a-și ajuta fratele să-și îndeplinească misiunea. Coșmarurile lui Desiree au revenit, dar amintirile refuză să dispară. Atenția ei este distrasă de persoanele nou apărute în oraș, dar și de Umbre, ființe aflate la granița dintre Viață și Moarte, care o urmăresc în permanență și ucid fără milă. Numărul Rephelimilor din Wolfcraft crește.

Însă cine spune adevarul și cine încearcă să o manipuleze?


Părerea mea:
Am terminat Provocarea II acum câteva zile, dar am avut nevoie de ceva timp ca să-mi fac puțină ordine în gânduri, ca să mă hotărăsc ce simt de fapt în privința ei. Adevărul e că în continuare, habar n-am...

Ceea ce a funcționat foarte, foarte bine în cazul primului volum, cel puțin pentru mine, a fost stilul. Mi-a plăcut faptul că era încurcat și vag, că multe informții erau omise, mi s-a părut că ajută la crearea acelui început atractiv care e crucial pentru o serie. A fost un prim volum foarte bun din punctul ăsta de vedere... De la acest volum, însă, voiam altceva. Avusesem deja parte de mister, eram deja intrigată de serie, însă am început să-mi doresc explicații, aveam nevoie să încep să simt atașament față de lumea creată sau față de personaje, dar ca să îmi placă ceva, trebuie să-l înțeleg, măcar puțin.

Nu mă înțelegeți greșit, ceața începe să se ridice în acest volum, poveștile personajelor încep să apară, explicații despre lumea Rephelimilor sunt aproximativ suficiente. N-aș zice că sunt îndestulătoare, dar sunt destule. Însă personajele... pentru mine, marea problemă a acestui volum a fost Desiree. N-am reușit s-o înțeleg, n-am reușit să empatizez cu ea, ba mai rău, cu ea ca narator, mi s-a părut că volumul devine foarte obositor, foarte repede.

Ea e confuză. Înțeleg. Are 17 ani, deci presupunând că viața ei ar fi perfect normală, acum ar fi momentul în care începe să priceapă cine e, ce vrea de la lume și viață, chestii de-astea. Dar viața ei nu e normală, așa că e și mai confuză, nu știe ce i se întâmplă, nu știe în cine să aibă încredere... așa că face cele mai greșit lucru și alege să reacționeze mereu, fără să acționeze în mod activ vreodată. Nu cred că a fost vreun moment în are să simt că trage aer adânc în piept și gândește, n-am simțit niciodată o pauză în care să facă ordine în haos... înțeleg că e o persoană impulsivă, dar totuși, am simțit nevoia de pauze ocazionale, așa că lectura n-a mai curs...

Iar sentimentele ei... la un moment dat, am început să mă întreb dacă nu e gravidă sau ceva, părea exagerat de hormonală, îi sărea țandăra instant, totul la ea era un conflict. Urăște pe toată lumea, dar îi vrea în siguranță, vrea ca anumite personaje să moară, dar le ia apărarea... Roller-coaster emoțional e puțin spus. Pe parcusul întregului volum, Desiree m-a făcut să mă simt ca o persoană ajunsă pe undeva pe la vârsta de mijloc care trebuie să aibă grijă de un copil excesiv de energic, atât de hiperactivă era. Tocmai de aceea informațiile căpătate despre lumea Rephilimilor mi se par insuficiente, pentru că ea pare că nu le asimilează, le înghite nedigerate, nu le procesează în niciun fel...

În plus, pentru că multe personaje sunt văzute doar din perspectiva ei și cum ea e o tornadă emoțională, care ba îi urăște pe toți, ba îi adoră pe toți, habar n-am ce simt față de niciun personaj... cu excepția lui Desiree, de care nu-mi place. Sper să fie doar o altă Diane din Ultimul avanpost și să devină simpatică după ce viața o forțează să nu mai fugă aiurea și să digere ce i se întâmplă. Sper. Oricum, puștioaica are nevoie serioasă de o trezire la realitate care s-o facă să renunțe la atitudinea ei stupidă cu „nu-mi spuneți voi mie ce să fac”. Prințesă, am o veste pentru tine, ai căzut cu capul înainte într-o lume nouă, dacă nu te apuci să asculți de cei care știu cum merge, o să dai chix. Ceea ce n-ar fi așa rău, poate am căpăta și noi un narator mai stăpân pe sine.

De fapt, dacă mă gândesc bine, întreg volumul am așteptat această trezire a lui Des, speram să-i dea cineva o pereche de palme și s-o pună la locul ei de ucenic. Cred că de fapt, faptul că anticipam acest moment și nu l-am primit m-a făcut să mă molipsesc de nehotărârea „prințesei” și să nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu cartea. Tot ce știu e că m-a umplut de frustrare...

Totuși, finalul volumului a fost un cliffhanger foarte promițător pentru că urmările sale probabil vor pune destule lucruri în mișcare astfel încât indiferent de rezultat, s-ar putea ca sursa frustrării mele să dispară. Tocmai de aceea, mă abțin să trag vreo concluzie, singurul rezultat al zilelor în care am încercat să ajung totuși la o concluzie a fost decizia mea de a continua să deliberez până după următorul volum...

marți, 7 aprilie 2015

Recenzie: Provocarea #1 (Rephelimii #1)

Povestea:
Ca să nu-și petreacă întregul sfârșit de săptămână plcitisindu-se, Desiree și sora ei, Sarah, alături de prietenii lor, Viola, Derek și Michael decid să pătrundă prin efracție în străvechiul conac Wolfmaner în speranța de a afla adevărul din spatele legendei locale despre moartea baronului Rockner și a familiei sale.

Totuși, o dată ce vor pătrunde în conac, regulile jocului se vor schimba și vor trebui să facă față nu numai fantomelor trecutului, dar și unor demoni cât se poate de ancorați în prezent. Și totul pentru că Desiree nu e ceea ce pare a fi, Soarta ei rezervându-i un viitor foarte diferit de cel pe care și-l imaginase.

Totuși, lumea care dă năvală peste realitatea pe care o cunoștea Desiree nu se rezumă doar la conac, deoarece dintr-o realitate paralelă își face apariția Jack Harper, un Rephelim. Dar e el un prieten sau un dușman?

Părerea mea:
Ați încercat vreodată să povestiți un vis? Ați sesizat că deseori, în timp ce vorbiți, vă dați seama că povestea are goluri, schimbări bruște ale locului, atmosferei sau personajelor, lucruri care nu au sens la lumina zilei, dar care erau perfect firești în vis? Ați observat cât de logic părea totul până când ați încercat să-l împărtășiți cu ceilalți pentru că un vis adus în realitate devine pur și simplu lipsit de substanță?

O să presupun că răspunsul a foat „da”... Dar ați avut vreodată senzația acută că citiți un vis? Nu povestea unui vis, nu transpunerea lui în realitate, ci visul în sine, cu toate regulile lui bizare și poate de neînțeles, dar care au cumva sens acolo, în acea lume? Ei bine, cam asta e senzația cu care te lasă primul volum al seriei Provocarea (cu mențiunea că uneori visul e mai degrabă un adevărat coșmar).

Senzația asta de suprarealism se instalează încă de când e menționat prima dată conacul Wolfmaner. Personajele sunt ferm hotărâte să meargă acolo ca să afle adevărul despre moartea baronului și a familiei sale, deși până atunci problema nu-i interesase nici un pic. E exact acea hotărâre oarbă dintr-un vis, e ca și cum simpla mențiune a numelui acestuia e suficientă pentru a distruge orice urmă de rațiune... și imediat ce protagoniștii ajung în preajma conacului începe cu adevărat coșmarul.

De fapt, conacul e epicentrul acestui roman, e cel care declanșează intriga și care susține acțiunea, e un labirint fără cap și fără coadă care se modifică în funcție de reguli numai de el știute. Fenomene stranii se petrec la tot pasul, dar nici măcar acestea nu respectă vreun tipar. Și totul e conținut între granițele conacului, ca și cum acesta ar fi un imens generator de coșmaruri. Nu-mi dau seama dacă am reușit să mă atașez de vreun personaj (și o să explic puțin mai încolo de ce ezit), dar dacă Wolfmaner ar putea fi considerat personaj, atunci ar fi cel mai fascinant din întregul roman.

Totuși, nu la fel de fascinante mi s-au părut personajele paranormale ale acestui volum. Pe de o parte, avem o vrăjtoare locală care e mai mult decât o persoană excentrică, dar despre care nu aflăm mai nimic, o tânără despre care vom afla că are peste 100 de ani, dar despre care nu știm absolut deloc cum a reușit să-și păstreze tinerețea și câteva creaturi scoase direct dintr-un film horror a căror existență e pur și simplu luată de bună... Iar de cealaltă parte sunt Rephelimii. După un volum întreg, încă nu pot spune dacă sunt o familie sau o specie, dacă sunt umani, supraumani sau ceva cu totul diferit și nu știu absolut nimic despre abilitățile lor sau despre ceea ce îi diferențiază de celalte specii/familii... Și chestia asta ar trebui să mă deranjeze, și încă destul de tare, dar cumva, pentru mine înteaga atmosferă de mister încețoșat de reguli neclare a funcționat și a funcționat bine, m-a intrigat.

La fel de intrigante mi s-au părut și personajele umane... Cinci prieteni care deseori se poartă ca și cum n-ar avea nimic în comun, prieteni care se ceartă violent, izbucnind din cele mai banale motive pentru ca în final, certurile să fie aplanate fără vreun motiv clar... din nou, exact ca într-un vis, stările de spirit se schimbă fulgerător, fără vreo explicație și deși asta contribuie enorm la atmosfera suprarealistă, dăunează construcției personajelor pentru că fiind atât de nestatornice, senzația mea a fost că nu le cunosc absolut deloc. Tocmai de aceea nu sunt sigură că mi-a plăcut vreunul pentru că nu cred că am reușit să înțeleg vreun personaj...

În schimb, mi-a plăcut mult finalul romanului, pentru că imediat ce conacul a fost lăsat în urmă, o senzație de calm s-a instalat peste toți și toate... pentru ca apoi, coșmarul să se strecoare în lumea reală, confirmând că visul a fost real și forțând personajele să încerce să descopere regulile și logica din spatele lucrurilor de neînțeles pe care le-au trăit.

Ca prim volum, Provocarea e o carte intrigantă și suficient de misterioasă încât să te facă să vrei să citești mai departe ca să aflii ce s-a întâmplat de fapt. Totuși, deși mi-a plăcut enorm stilul, nu cred că e potrivit o perioadă prea lungă de timp pentru că deși lipsa informațiilor e exact elementul care te face să vrei să continui lectura, la un moment dat informațiile devin necesare pentru că misterul prelungit prea mult devine forțat.

Tocmai de aceea, sper ca în următorul volum să aflu ce sunt Rephelimii și cum arată de fapt lumea lor, dar și cum e văzut de fapt destinul unui om, pentru că regulile cărții privind Soarta mi-au fost neclare. Dar n-o să aflu până nu-l citesc, nu? :))

duminică, 5 aprilie 2015

Vrei să ajungi scriitor publicat?

Discutând despre prima ediție a Atelierului SF&F de scriere creativă, Michael Haulică a spus o chestie care mi-a dat de gândit: „Dintr-un atelier de creative writing ies la fel de mulți scriitori câți au intrat”. Adevărul e că nimeni nu te poate transforma în scriitor. Nimeni nu te poate învăța să ai talent sau inspirație. Totuși, dacă în adâncul tău, știi că ești scriitor, dacă semințele deja există, atunci un astfel de Atelier e ca îngrășământul de care ele au nevoie.

Nimeni nu te poate învăța să ai idei, dar scriitorii care vor avea rol de profesori te pot învăța cum să le dai o formă pe care cititorul s-o poată digera. Nimeni nu poate scrie în locul tău, însă poți afla de la invitați ce să faci cu textul, o dată ce l-ai scris. Și multe, multe altele.

Iar rezultatele se văd, și se văd imediat: în cadrul târgului Final Frontier 2015 am avut ocaia să ascult trei dintre participanții la atelier povestind despre cum acum sunt deja scriitori publicați în reviste precum Argos sau Galileo și o antologie cu textele cizelate în cadrul Atelierului este în lucru la editura Millennium.

Dacă simți că scriitorul din tine vrea să iasă la suprafață, atunci ai toate detaliile de care ai nevoie în comunicatul de presă:

În perioada 20 aprilie – 31 mai, Revista de Povestiri și Bookblog.ro te invită la ediția adoua a Atelierului de scriere creativă în SF & Fantasy. Atelierul este coordonat de scriitorii Oliviu Crâznic și Michael Haulică și îi are ca invitați pe Marian Coman și Sebastian A Corn.

Este pentru tine?
Dacă cochetezi cu scrisul, mai exact cu genurile SF & Fantasy, apar tot felul de lumi în capul tău și tu simți nevoi să le pui pe hârtie. Poate nu știi exact dacă ești pe drumul cel bun, sau poate pur și simplu ai vrea să te îndrume cineva cu experiență, să-ți spună până unde să mergi cu imaginația.

Cine vor fi maeștrii tăi?
I-am ales pe cei mai buni pentru a te îndruma în ale scrisului, nume mari chemate la festivaluri și care sunt citate de câte ori se vorbește despre vârfurile SF-ului românesc: Oliviu Crâznic și Michael Haulică sunt cei care coordonează atelierul. Iar Marian Coman și Sebastian A Corn vor susține întâlniri tematice.

Beneficii?
Pe lângă toate cunoștintele pe care scriitorii le pun la dispozitia ta și feedbackul constant pe texte, rezultatul extraordinar al atelierului este publicarea celor mai bune proze într-o antologie Sf & Fantasy la editura Millenium Books. În urma primei ediție a atelierului, care s-a terminat la final de noiembrie, trei povestiri au fost vândute de către tinerii scriitori revistei Argos, în baza unui contract în regim profesionist. Tot din prima ediție s-a născut și un cenaclu, Secția 14!.

Testimoniale
• Atelierul mi-a adus o nuvelă publicată (în curând) în Argos. Poate și în antologia lui Mike Haulică, anul ăsta. Mult mai mult interes și pentru literatura SF, și pentru literatura fantasy. Mai multe recomandări de lectură.
• Oameni cu care se poate vorbi despre scris, cu pasiune și respect reciproc. Sau, dacă suna prea formal, o gașcă mișto.


Cum te înscrii?
Trimite, până pe 10 aprilie, un mail cu subiectul „Atelier SF&F 2” și motivația participării la simina [at] revistadepovestiri.ro. Cursul se va ține într-un loc central din București, costă 600 de lei și cuprinde 12 întâlniri, câte două pe săptămână. Locurile se ocupă în ordinea înscrierii, iar înainte de curs se plătește un avans (300 lei), când se strânge numărul minim de înscriși.

Mai multe detalii despre atelier la adresa revistadepovestiri/atelierSFF și Event pe Facebook

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Clubul de Lectură Nemira - 2 ani

Miercuri seara, membrii mai vechi sau mai noi ai Clubului de Lectură Nemira ne-am adunat în mansarda librăriei Cărturești Verona ca să aniversăm 2 ani de la înființarea Clubului. Pentru că ni se promisese tort, am fost mai mulți ca de obicei, dar Alexandra a venit pregătită cu două torturi, câte unul pentru fiecare an de Club, așa că a fost destul pentru toată lumea.


Dar deși suntem devoratori de dulciuri, suntem mai ales devoratori de cărți, așa că nu tortul a fost vedeta serii, ci autorul Sebastian A. Corn (pseudonimul lui Florin Chirculescu). Totuși, întâlirea mi s-a părut atipică, deoarece accentul a căzut foarte puțin asupra romanului Ne vom întoarce în Muribeca, despre care cred că am vorbit maximum 10 minute, atingând foarte puțin conținutul romanului, ci am discutat mai ales despre lungimea sa (deși dl. Chirculescu ne-a povestit câte ceva despre pasiunea sa pentru Fawcett).

În schimb, seara mi s-a părut mai mult o sesiunea de Q&A și dacă o privesc din punctul acesta de vedere, a fost destul de reușită. Invitatul special al serii ne-a povestit multe despre el însuși, mai întâi din perspectiva de cititor, iar apoi din cea de scriitor. Am fost surprinsă să aflu că exceptând seria Cântec de Gheață și Foc, care a reușit să-l captiveze, dl. Corn n-a mai citit de ceva timp scrieri din zona SF&F pe motiv că n-a mai regăsit în acestea senzația suprinzătoare care l-a cucerit atunci când a descoperit acest gen. Fie pentru că știința a ajuns din urmă ideile de care abunda anticipația secolului trecut, fie pentru că domeniile în care omenirea e încă în beznă sunt greu de digerat pentru nespecialiști, cert e că SF-ul nu reușește să-l atragă la fel ca scrierile altor autori pe care îi citește acum (a dat și câteva nume, mulți autori ruși contemporani, dar n-am fost pe fază și n-am apucat să notez vreun autor).

Având în vedere că din romanele pe care le-am citit în ultimii ani, cred că acelea care nu sunt SF&F se pot număra pe degetele de la o mână, nu sunt nici pe departe de acord. Adevărat, nu cred că pot să compar lista mea de lecturi cu cea a domnului Chirculescu, tocmai de asta am ales să păstrez tăcerea, dar Ovidiu s-a lansat într-o argumentare cu care nu pot să nu fiu de acord, demonstrând rapid că dacă aruncăm o privire pe marile sau micile ecrane, SF-ul e pe val.

Pe lângă perspectiva sa de cititor, dl. Corn ne-a povestit și despre viața de scriitor, răspunzând la întrebările legate de cum, când și cât scrie. Mi s-a părut incredibil faptul că, deși e medic, își petrece aproximativ 4 ore zilnic scriind (dovada vie că dacă ești disciplinat și hotărât, găsești tot timpul de care ai nevoie) și mi-a plăcut faptul că înainte de a trimite un manuscris, își petrece cel puțin o zi întreagă recitindu-l cap-coadă pentru a verifica nu numai scăpările minore (de tastare șamd), dar și pe cele de logică internă a romanului, care pot apărea în urma numeroaselor rescrieri. Și, desigur, ne-a spus povestea pseudonimului său.

Totuși, trăgând linie, cu excepția discuțiilor dintre invitatul serii și Ovidiu, care au devenit deosebit de animate la un moment dat, seara mi s-a părut mult mai formală decât de obicei. În schimb, celebra „bere de după”, devenită deja eveniment în sine a fost mult, mult peste toate cele de până acum. Poate pentru că eram mai mulți, poate pentru că deja ne știm între noi și știm cu cine ne place să stăm de vorbă, așa că ne așezăm strategic la masă, poate pentru că berea într-adevăr dezleagă limbile (n-am cum să-mi dau cu părerea la capitolul ăsta, eu beau ciocolată caldă mai mereu pentru că seara am chef de lucruri foarte dulci), cert e că ne-am lansat în discuții despre lucruri precum evoluție sau suflet, despre biologic și artificial, despre ce ne rezervă viitorul și ce am vrea noi să ne rezerve... E ca și cum ne-am fi simțit „nevorbiți” și am vrut să recuperăm.

În final, nu pot decât să sper ca luna viitoare să revăd cât mai mulți din oamenii prezenți la întâlnirea aniversară pentru că indiferent ce carte va fi aleasă, sunt convinsă că plecând de la ea, putem ajunge la niște dezbateri numai bune pentru pus rotițele cerebrale la lucru.

joi, 2 aprilie 2015

Magie la Final Frontier #4

Imaginează-ți un spectacol de magie. Unul din acela cu adevărat bun, cu artiști atât de talentați încât nu se mai pune problema unei discuții despre „trucuri”, ci despre magie adevărată. Imaginează-ți că e un spectacol atât de bun încât, la final, deși toată lumea în jurul tău pleacă acasă, tu ești încă prea vrăjit ca să pleci o dată cu ei. După un timp, când în sfârșit reușești să-ți regăsești contactul cu realitatea și te ridici de pe scaun ca să pleci acasă, o parte din magicienii din spectacol se întorc în sala pe care o credeau goală. Așa că te apropii timid... și câteva minute mai târziu, fără să înțelegi prea bine cum și de ce, ești alături de ei în spatele cortinei, unde nu numai că îți povestesc despre ceea ce fac, nu numai că îți explică detaliile din fundal, dar îți și prezintă alți magicieni. Curând, fără să-ți dai seama cum, faci parte din lumea asta a magiei. Nu ești chiar magician, dar nici nu mai ești un simplu spectator. Și magicienii știu cine ești, îți știu numele, au auzit de tine, vor să te cunoască și să stați de vorbă. Imaginează-ți asta, imaginează-ți sentimentul ăsta. Și acum amplifică-l de câteva ori și o să începi să simți ce am simțit eu în cele două zile de Final Frontier.


Pe scurt, mi-a plăcut și mi-a plăcut enorm. Pe scurt, a fost „Oaaaaaaaaaaau!”. Îmi spunea prietenul Golem14 aseară că am un avantaj față de alți cronicari ai evenimentului pentru că eu deja am putut să văd părerile altora. Din ce am găsit și citit eu, majoritatea erau de bine (GazetaSF, Golem14), cu o excepție (ficțiuni.ro) care poate m-ar fi întristat, dacă aș fi fost de acord cu concluziile trase. Doar că eu am văzut altceva la FF#4.

În primul rând, am văzut magie. Pe bune. Ok, știu că paralela dintre magicieni și scriitori pe care am făcut-o mai sus n-a fost prea subtilă. Nici n-am vrut să fie pentru că din punctul meu de vedere, să transformi cuvintele într-o poveste pe care cititorul o trăiește în capul lui și să mergi chiar mai departe, să folosești cuvinte ca să faci un om să simtă ceva e magie pură. Dar nu magia asta am văzut-o, că n-am citit nimic în cele două zile. Am văzut magia unui singur cuvânt, un cuvânt care lipsește din orice alt gen literar, un cuvânt care spune foarte multe despre modul cum funcționează SF-ul. Și cuvântul e fandom. DEX-ul nu-l recunoaște, dar Wikipedia vine cu o definiție care îmi place: compus din fan de la fanatic și dom de la kingdom (regat), fandomul e o subcultură alcătuită din fanii unui anumit lucru, fani care sunt interesați de cele mai mici detalii ale obiectului fanatismului lor și, prin urmare, dedică destul de mult timp și energie interesului lor. Pe scurt, fandomul e regatul fanaticilor.

Și fanatici am fost mulți în Nexus Gamers Pub, care ne-a fost timp de două zile regat. Am văzut mulți scriitori la Final Frontier. Critici de SF n-avem mulți, dar Cătălin Badea Gheracostea a fost pe baricade. Bloggerii sefiști erau și ei acolo (ba chiar am întâlnit un blogger care, după ce i-am făcut cunoștință cu „Dune”, mi-a declarat că SF-ul nu e pentru el, însă acum se afla acolo, gata să se lase vrăjit). Fanaticii „de serviciu” erau și ei la datorie. Și cumpărătorii erau acolo, am văzut extrem de mulți oameni urcând și coborând de la etajul dedicat târgului. Cât au cumpărat nu știu, dar oamenii din spatele tarabelor cu care am discutat nu s-au plâns. Dimpotrivă.

Și am văzut mulți copii. Să vezi puști de câțiva anișori aduși de părinți la un eveniment SF&F înseamnă nu numai că genul e departe de moartea pe care i-o trâmbițează unii, dar și că generația viitoare a fanilor e în curs de contaminare cu virusul care are un singur simptom: o foame veșnic nepotolită de SF. Totuși, una din problemele care s-a discutat iar și iar sub diverse forme, pe care a punctat-o și Alex Lamba, era cum facem virusul ăsta să aducă oamenii spre cărțile noastre, cum construim un pod între scriitorii români și fandomul românesc.

În general, și viziunea mea despre scriitorii și fanii români de SF cuprinde o prăpastie peste care nu există un pod, ci un trunchi de copac putrezit pe care puțini se avântă, dar la FF mi-am schimbat părerea. În primul rând, dintre toate lansările, doar două au fost de carte străină. Restul au fost de-ai noștri. În al doilea rând, primele cărți care te întâmpinau la etaj erau românești 100% pentru că la intrarea în secțiunea de târg a festivalului se găsea nou-înființata editură Crux Publishing, care m-a impresionat prin oamenii plini de avânt și de voie bună care erau gata să stea de vorbă cu tine. În plus, autorii lor erau nu numai prezenți, dar pregătiți cu pixuri, zâmbete și discuții faine, așa că din punctul meu de vedere, Crux a fost vedeta evenimentului.


Ceea ce nu înseamnă că restul au fost mai prejos. Nemira și-a promovat cu vârf și îndesat autorii români pe parcursul celor două zile, și deși, din punctul meu de vedere, Nemira e una din editurile care face extrem de multe pentru sefiștii români prin proiecte precum revista online Nautilus, revista „in print” CPSF (unde românii ajung vecini de publicație cu nume mari din SF-ul internațional) și prin colecția Maeștrii SF-ului Românesc, reacția Anei Nicolau la întrebarea lui Liviu Surugiu despre modurile în care Nemira ajută autorii români de SF a fost promptă: a doua zi, Ana a anunțat că Nemira va mai face un pas și va organiza un concurs dedicat debutanților. Nu știu dacă relația de cauzalitate a fost chiar așa cum a părut sau dacă editura avea în plan acest proiect și întrebarea lui Liviu a consturit o conjunctură foarte bună pentru a anunța concursul, dar oricum, inițiativa mi se pare demnă de aplauzele entuziasmate pe care le-a strârnit anunțul. Tocmai de aceea, pe măsură ce sunt anunțate detaliile, o să vă țin la curent pentru că indiferent dacă vreți să publicați un roman sau vreți să rămâneți în stadiul de cititori, Nemira ne va implica pe toți în acest concurs.


Și editura Millennium mi-a demonstrat că SF-ul românesc e alive and kicking. Lansarea unui nou număr al revistei Galileo, care conține texte ale unor tineri scriitori cizelați în cadrul unui atelier de scriere creativă, dar și reeditarea romanului Sharia al Roxanei Brînceanu pentru mine au fost un semn că un val nou de autori vine din spate, gata să stea la aceeași masă cu scriitorii deja consacrați. Ba mai mult, discuția de a doua zi despre atelier atât din punctul de vedere al scriitorilor coordonatori (Michael Haulică, Oliviu Crâznic și Marian Coman), dar și al scriitorilor participanți (Mihai Alexandru Dincă, Andrei Panțu și Alexandra Medaru, care au debutat în Argos sau Galileo, deci sunt scriitori cu acte în regulă) mi-a confirmat faptul că SF-ul o duce chiar bine. Nu fantastic sau fabulos, nu la același nivel cu cel din UK, dar nici nu horcăie pe vreun pat de spital, ci se bucură de prietenii pe care îi are și își face alții noi.


Revin puțin la Crux pentru că vorbind despre lansări, mi-am amintit că în cadrul evenimentului lor, m-a impresionat și unitatea de care dădeau dovadă. Deseori, am avut senzația că în cadrul diverselor evenimente, scriitorii nu prea vorbesc admirativ unii despre alții (deși în cadrul unor discuții informale, am auzit autori vorbind despre alți autori cu atâta plăcere încât lista mea de viitoare lecturi a căpătat proporții astronomice). În schimb, în cadrul lansării volumelor Ceasul Fantasmelor de Oliviu Crâznic, Anotimpul Pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu și Povestiri de la marginea realității de Dan Rădoiu, am avut ocazia să aud un scriitor precum Oliviu Crâznic spunând despre debutul în limba română al lui Șerban Andrei Mazilu că e un roman care nu numai că l-a făcut invidios, dar l-a determinat să publice la rândul lui un nou volum. De fapt, Oliviu a vorbit atât de frumos despre Anotimpul Pumnalelor încât dacă n-aș fi avut deja volumul în rucsac, aș fi țâșnit la etaj să-l cumpăr imediat după lansare.


De asemenea, Oliviu a fost unul dintre cei doi autori invitați speciali ai târgului, alături de Sebastian A. Corn (pe numele său real, Florin Chirculescu). Cei doi au avut fiecare câte un eveniment de o oră în cadrul căruia, alături de un moderator, au discutat despre munca lor, despre ce înseamnă să fii scriitor sau despre motivele pentru care scriu. Mi-a plăcut faptul că momentele au fost cum nu se poate mai diferite, la fel cum cei doi scriitori au fiecare stilul lui. Oliviu în dialog cu Michael Haulică a fost foarte la obiect, răspunzând punctual tuturor întrebărilor, aducând, atunci când era cazul, argumente foarte concrete, dar reușind cumva, pe parcursul discursului, să lase să se vadă pasiunea cu care face tot ceea ce face. În schimb, Florin în dialog cu Cristian Badea Gheracostea s-a lansat în povești care mai de care mai interesante despre cum au luat naștere romanele sale.


Și apoi, desigur, au fost cele două ore de discuții pentru care am mers, de fapt, la Final Frontier. Una din marile probleme ale SF-ului românesc e că există mai multe tabere care interacționează rar, și atunci când o fac nu e neapărat într-un mod pozitiv. Însă Final Frontier a reunit reprezentanții unora dintre aceste tabere (nu pe toți, dar destui cât să fie ceva semnificativ) în jurul unei mese, Oliviu Crâznic provocându-i să discute despre realizările și nerealizările din anul 2014. Rezultatul a fost cum nu se poate mai pozitiv: rezumatul anului care a trecut a arătat bine din punct de vedere al realizărilor, despre lucrurile care nu s-au întâmplat s-a spus că se vor întâmpla anul acesta, prin discuție s-au strecurat câteva propuneri interesante, bine primite de invitați și deși a existat un moment mai fierbinte atunci când s-au adus în discuție premiile din SF-ul românesc, concluzia finală a fost că e bine că există.

De asemenea, un punct important care merge spre bine e capitolul evenimentelor dedicate SF-ului. Dacă în 2014 n-am avut nici Final Frontier, nici RomCon, anul acesta le vom avea pe amândouă: FF a fost deja un succes din punctul meu de vedere, iar Romconul e în curs de pregătire, urmând să aibă loc la Suceava în septembrie. De asemenea, Festivalul SF de la Râșnov va continua și în 2015, fiind planificat în luna iulie.


Cam așa a arătat pe scurt FF de unde l-am privit eu, cu mențiunea că am ratat câteva evenimente pe motiv de foame. Localul oferea mâncare, deci asta n-a fost o problemă, dar am preferat să dau o fugă până la McDonald's-ul aflat la câțiva pași. Și dacă tot am amintit de local... Nexus n-a oferit chiar ceea ce ar fi avut nevoie festivalul, a fost puțin cam înghesuit și întunecat, mi-a plăcut ceva mai mult FF#3 din punctul acesta de vedere, dar despre amplasament au vorbit deja alții și în final, atâta timp cât s-a întâmplat, putea să aibă loc oriunde, m-aș fi simțit la fel de bine.

Concluzii? Oameni extraordinari cu care mi-a plăcut să stau de vorbă, oameni geniali cu care am făcut în sfârșit cunoștință, oameni incredibili care știau cine sunt și ce fac, chestie care n-o să înceteze să mă surprindă plăcut (no, tre' să mă laud și eu puțin, nu? I'm famous, after all!), un amestec de fani minunați și de oameni care știu ce înseamnă pasiunea, discuții pline de optimism în marea lor majoritate... o lume aflată în plin avânt și pur și simplu magică.


PS: Tocmai am recitit mamutul ăsta de articol... Oricine ai fi, dacă ai ajuns până aici, mersi mult pentru că ai avut răbdare să citești până la sfârșit. Sper sincer că o să consideri că a meritat :)