Luni seara, ne-am strâns în ceainăria Rendez-Vous ca să discutăm despre una dintre cele mai faine cărți de până acum: Hoțul cuantic. Cartea este proaspăt apărută la Nemira, dar despre ea am tot auzit de-a lungul multelor întâlniri ale Clubului pentru că Ana și Diana o citiseră deja în limba engleză și păreau extrem de entuziasmate... și acum am înțeles de ce.
Cartea e, după cum bine zicea Sorin luni seara, împărțită pe straturi. Există un strat al poveștii, care te duce repede cu gândul la un roman polițist, dar totul e învelit bine într-un strat de tehnologie, și aici în acest strat m-am oprit eu la prima lectură, fascinată de fiecare rând. Sincer, m-a prins atât de mult cantitatea enormă de inovație prezentă în roman încât la un moment dat, pentru mine povestea ajuns în plan secund. Chiar și acum, după ce am discutat cu ceilalți cititori care au fost mult mai atenți decât mine, tot mi-ar fi greu să povestesc măcar în câteva cuvinte ce anume se întâmplă de fapt în roman. În schimb, aș putea povesti pe larg despre scopul exomemoriei sau modul de funcționare al gevulotului.
Însă, după cum spuneam, alții au fost mai atenți decât mine și nu s-au lăsat prinși în mirajele unei tehnologii care nu există. Totuși, și pentru ei autorul a avut destule surprize plăcute, pentru că Hoțul cuantic e genul acela de roman care îți place indiferent dacă ești sau nu iubitor de SF. Practic, are de toate pentru toți, sunt destul de multe elemente îmbinate astfel încât să existe câte un „cârlig” pentru fiecare. La prima lectură, „cârligul” meu a fost tehnologia. Când îl voi reciti (pentru că e genul de roman care se recitește, e prea fain ca să-l „trăiești” o singură dată), foarte probabil voi putea să mă concentrez și pe alte aspecte care mi-au scăpat.
Revenind la întâlnirea Clubului, m-am bucurat să văd că toată lumea a fost de acord cu faptul că Hoțul cuantic a fost o carte foarte bună. N-am mai avut unanimitate de ceva timp și nu mă așteptam să se întâmple tocmai acum pentru că autorul nu face nicio concesie unui cititor neobișnuit cu o multitudine de termeni noi. Ești pur și simplu aruncat în mijlocul unei lumi în care se jonglează cu termeni existenți (precum diversele fenomene care au loc atunci când o navă folosește antimaterie ca să înainteze), dar și inventați și ține de tine să ții pasul. Pentru mine, jumătate din plăcerea lecturii a fost să încerc să deduc toți termenii inventați, să încerc să înțeleg exact ce denumesc și cum funcționează acele tehnologii, dar știam că asta e ceva personal și nu mă așteptam ca și altora să le placă acest ritm alert care îl forțează pe cititor să alerge alături de scriitor sau să rămână inevitabil în urmă. Dar se pare că m-am înșelat și că tuturor le-a făcut plăcere „cursa” alături de Hannu Rajaniemi.
Interesantă mi s-a părut discuția despre asemănările și deosebirile dintre acest roman și Neuromantul lui Gibson... unora li s-au părut asemănătoare, dar pentru mine Hoțul a fost o lectură mult mai ușoară (nu în sensul de facilă, ci mă refer la faptul că lectura „curge” mult mai repede) pentru că atmosfera din romanul lui Rajaniemi a fost mult mai puțin apăsătoare, mult mai senină, luminoasă, plăcută, în timp ce la Gibson, atmosfera era încărcată de senzații negative. Totuși, am putut vedea asemănănarea pe partea tehnologică pentru că deși au puține „gadgeturi” în comun, în ambele cazuri tehnologia e fascinantă și uimitoare.
La final, ne-am pus de acord că abia așteptăm următorul volum al aventurilor lui Jean le Flambeur, însă între timp, până pe 2 mai vom vota cartea pe care vrem s-o discutăm la sfârșitul lunii viitoare.
Cartea e, după cum bine zicea Sorin luni seara, împărțită pe straturi. Există un strat al poveștii, care te duce repede cu gândul la un roman polițist, dar totul e învelit bine într-un strat de tehnologie, și aici în acest strat m-am oprit eu la prima lectură, fascinată de fiecare rând. Sincer, m-a prins atât de mult cantitatea enormă de inovație prezentă în roman încât la un moment dat, pentru mine povestea ajuns în plan secund. Chiar și acum, după ce am discutat cu ceilalți cititori care au fost mult mai atenți decât mine, tot mi-ar fi greu să povestesc măcar în câteva cuvinte ce anume se întâmplă de fapt în roman. În schimb, aș putea povesti pe larg despre scopul exomemoriei sau modul de funcționare al gevulotului.
Însă, după cum spuneam, alții au fost mai atenți decât mine și nu s-au lăsat prinși în mirajele unei tehnologii care nu există. Totuși, și pentru ei autorul a avut destule surprize plăcute, pentru că Hoțul cuantic e genul acela de roman care îți place indiferent dacă ești sau nu iubitor de SF. Practic, are de toate pentru toți, sunt destul de multe elemente îmbinate astfel încât să existe câte un „cârlig” pentru fiecare. La prima lectură, „cârligul” meu a fost tehnologia. Când îl voi reciti (pentru că e genul de roman care se recitește, e prea fain ca să-l „trăiești” o singură dată), foarte probabil voi putea să mă concentrez și pe alte aspecte care mi-au scăpat.
Revenind la întâlnirea Clubului, m-am bucurat să văd că toată lumea a fost de acord cu faptul că Hoțul cuantic a fost o carte foarte bună. N-am mai avut unanimitate de ceva timp și nu mă așteptam să se întâmple tocmai acum pentru că autorul nu face nicio concesie unui cititor neobișnuit cu o multitudine de termeni noi. Ești pur și simplu aruncat în mijlocul unei lumi în care se jonglează cu termeni existenți (precum diversele fenomene care au loc atunci când o navă folosește antimaterie ca să înainteze), dar și inventați și ține de tine să ții pasul. Pentru mine, jumătate din plăcerea lecturii a fost să încerc să deduc toți termenii inventați, să încerc să înțeleg exact ce denumesc și cum funcționează acele tehnologii, dar știam că asta e ceva personal și nu mă așteptam ca și altora să le placă acest ritm alert care îl forțează pe cititor să alerge alături de scriitor sau să rămână inevitabil în urmă. Dar se pare că m-am înșelat și că tuturor le-a făcut plăcere „cursa” alături de Hannu Rajaniemi.
Interesantă mi s-a părut discuția despre asemănările și deosebirile dintre acest roman și Neuromantul lui Gibson... unora li s-au părut asemănătoare, dar pentru mine Hoțul a fost o lectură mult mai ușoară (nu în sensul de facilă, ci mă refer la faptul că lectura „curge” mult mai repede) pentru că atmosfera din romanul lui Rajaniemi a fost mult mai puțin apăsătoare, mult mai senină, luminoasă, plăcută, în timp ce la Gibson, atmosfera era încărcată de senzații negative. Totuși, am putut vedea asemănănarea pe partea tehnologică pentru că deși au puține „gadgeturi” în comun, în ambele cazuri tehnologia e fascinantă și uimitoare.
La final, ne-am pus de acord că abia așteptăm următorul volum al aventurilor lui Jean le Flambeur, însă între timp, până pe 2 mai vom vota cartea pe care vrem s-o discutăm la sfârșitul lunii viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.