Recenzie: Provocarea #1 (Rephelimii #1)

Povestea:
Ca să nu-și petreacă întregul sfârșit de săptămână plcitisindu-se, Desiree și sora ei, Sarah, alături de prietenii lor, Viola, Derek și Michael decid să pătrundă prin efracție în străvechiul conac Wolfmaner în speranța de a afla adevărul din spatele legendei locale despre moartea baronului Rockner și a familiei sale.

Totuși, o dată ce vor pătrunde în conac, regulile jocului se vor schimba și vor trebui să facă față nu numai fantomelor trecutului, dar și unor demoni cât se poate de ancorați în prezent. Și totul pentru că Desiree nu e ceea ce pare a fi, Soarta ei rezervându-i un viitor foarte diferit de cel pe care și-l imaginase.

Totuși, lumea care dă năvală peste realitatea pe care o cunoștea Desiree nu se rezumă doar la conac, deoarece dintr-o realitate paralelă își face apariția Jack Harper, un Rephelim. Dar e el un prieten sau un dușman?

Părerea mea:
Ați încercat vreodată să povestiți un vis? Ați sesizat că deseori, în timp ce vorbiți, vă dați seama că povestea are goluri, schimbări bruște ale locului, atmosferei sau personajelor, lucruri care nu au sens la lumina zilei, dar care erau perfect firești în vis? Ați observat cât de logic părea totul până când ați încercat să-l împărtășiți cu ceilalți pentru că un vis adus în realitate devine pur și simplu lipsit de substanță?

O să presupun că răspunsul a foat „da”... Dar ați avut vreodată senzația acută că citiți un vis? Nu povestea unui vis, nu transpunerea lui în realitate, ci visul în sine, cu toate regulile lui bizare și poate de neînțeles, dar care au cumva sens acolo, în acea lume? Ei bine, cam asta e senzația cu care te lasă primul volum al seriei Provocarea (cu mențiunea că uneori visul e mai degrabă un adevărat coșmar).

Senzația asta de suprarealism se instalează încă de când e menționat prima dată conacul Wolfmaner. Personajele sunt ferm hotărâte să meargă acolo ca să afle adevărul despre moartea baronului și a familiei sale, deși până atunci problema nu-i interesase nici un pic. E exact acea hotărâre oarbă dintr-un vis, e ca și cum simpla mențiune a numelui acestuia e suficientă pentru a distruge orice urmă de rațiune... și imediat ce protagoniștii ajung în preajma conacului începe cu adevărat coșmarul.

De fapt, conacul e epicentrul acestui roman, e cel care declanșează intriga și care susține acțiunea, e un labirint fără cap și fără coadă care se modifică în funcție de reguli numai de el știute. Fenomene stranii se petrec la tot pasul, dar nici măcar acestea nu respectă vreun tipar. Și totul e conținut între granițele conacului, ca și cum acesta ar fi un imens generator de coșmaruri. Nu-mi dau seama dacă am reușit să mă atașez de vreun personaj (și o să explic puțin mai încolo de ce ezit), dar dacă Wolfmaner ar putea fi considerat personaj, atunci ar fi cel mai fascinant din întregul roman.

Totuși, nu la fel de fascinante mi s-au părut personajele paranormale ale acestui volum. Pe de o parte, avem o vrăjtoare locală care e mai mult decât o persoană excentrică, dar despre care nu aflăm mai nimic, o tânără despre care vom afla că are peste 100 de ani, dar despre care nu știm absolut deloc cum a reușit să-și păstreze tinerețea și câteva creaturi scoase direct dintr-un film horror a căror existență e pur și simplu luată de bună... Iar de cealaltă parte sunt Rephelimii. După un volum întreg, încă nu pot spune dacă sunt o familie sau o specie, dacă sunt umani, supraumani sau ceva cu totul diferit și nu știu absolut nimic despre abilitățile lor sau despre ceea ce îi diferențiază de celalte specii/familii... Și chestia asta ar trebui să mă deranjeze, și încă destul de tare, dar cumva, pentru mine înteaga atmosferă de mister încețoșat de reguli neclare a funcționat și a funcționat bine, m-a intrigat.

La fel de intrigante mi s-au părut și personajele umane... Cinci prieteni care deseori se poartă ca și cum n-ar avea nimic în comun, prieteni care se ceartă violent, izbucnind din cele mai banale motive pentru ca în final, certurile să fie aplanate fără vreun motiv clar... din nou, exact ca într-un vis, stările de spirit se schimbă fulgerător, fără vreo explicație și deși asta contribuie enorm la atmosfera suprarealistă, dăunează construcției personajelor pentru că fiind atât de nestatornice, senzația mea a fost că nu le cunosc absolut deloc. Tocmai de aceea nu sunt sigură că mi-a plăcut vreunul pentru că nu cred că am reușit să înțeleg vreun personaj...

În schimb, mi-a plăcut mult finalul romanului, pentru că imediat ce conacul a fost lăsat în urmă, o senzație de calm s-a instalat peste toți și toate... pentru ca apoi, coșmarul să se strecoare în lumea reală, confirmând că visul a fost real și forțând personajele să încerce să descopere regulile și logica din spatele lucrurilor de neînțeles pe care le-au trăit.

Ca prim volum, Provocarea e o carte intrigantă și suficient de misterioasă încât să te facă să vrei să citești mai departe ca să aflii ce s-a întâmplat de fapt. Totuși, deși mi-a plăcut enorm stilul, nu cred că e potrivit o perioadă prea lungă de timp pentru că deși lipsa informațiilor e exact elementul care te face să vrei să continui lectura, la un moment dat informațiile devin necesare pentru că misterul prelungit prea mult devine forțat.

Tocmai de aceea, sper ca în următorul volum să aflu ce sunt Rephelimii și cum arată de fapt lumea lor, dar și cum e văzut de fapt destinul unui om, pentru că regulile cărții privind Soarta mi-au fost neclare. Dar n-o să aflu până nu-l citesc, nu? :))