Jurnal: și iată-mă premiată...

În ultima săptămână, fără să vreau sau să înțeleg pe deplin cum s-a întâmplat, am stârnit ceva controverse între sefiștii români, așa că simt că e nevoie ca lumea să știe și punctul meu de vedere. Cum o să fie el interpretat nu mai ține de mine, dar cred că e bine ca o reacție să existe. Tot încerc s-o rezum în câteva fraze pentru ca aceia pe care articolele mele nu-i interesează să poată afla repede cum văd eu lucrurile, dar e mult de zis și nu știu ce să tai ca să nu se înțeleagă altceva, așa că regret, dar o să încep cu începutul:

Miercurea trecută, așteptând să înceapă un curs, aruncam o privire pe Facebook ca tot omul, când primesc un mesaj în care eram felicitată pentru o nominalizare. Habar n-aveam despre ce era vorba, așa că am mulțumit confuz și în prima pauză de curs am încercat să aflu ce se înâmplase. Cu sfântu' Google, am descoperit că fusesem nominalizată la categoria „Premii de încurajare” (Encouragement Awards) a premiilor oferite anual de Societatea Europeană de Science Fiction (ESFS) în cardul EuroCon-ului. Pur și simplu mi-am văzut numele mare și lat acolo, așa că m-am bucurat, am dat share veștii, apoi, când am avut câteva ore libere, m-am apucat de căutat informații, să înțeleg la ce fusesem nominalizată, mai exact.

Pe măsură ce citeam mai multe, începeam să mă simt din ce în ce mai nedumerită. Mecanismul premiilor presupune ca fiecare țară să-și nominalizeze așa cum crede de cuviință propriii oameni în cadrul diverselor categorii. Apoi, un juriu va decide cine va primi premiul, cu excepția categoriei de încurajare, unde toți nominalizații sunt și câștigători. Practic, o dată ce țara ta te încurajează, te încurajează și europenii și asta s-a confirmat ieri, când a devenit oficial: am primit acest premiu.

Totuși, pentru că SF-ul românesc nu e o entitate unită, ci multe entități independente, nominalizările n-au fost făcute unanim, ci pur și simplu cineva a trimis o listă de nume. Deocamdată n-am aflat cine, dar nu-mi doresc nimic mai mult decât ocazia de a sta de vorbă câteva minute cu cel sau cea sau cei care au alcătuit lista cu nominalizații români pentru că aș vrea să înțeleg exact ce am făcut ca să merit această distincție... cumva, mă simt ca acele super-computere din povestirile SF care tot primesc întrebări, dar singurul lor răpuns e că n-au suficiente date... și cred că o să rămân în starea asta până când „nominalizatorul” îmi furnizează informațiile lipsă.

Să nu se înțeleagă greșit, m-a bucurat mult nominalizarea, iar premiul mă bucură enorm. Dar, și e un mare dar, nu simt că merit ca numele meu să se afle acolo. De ce eu și nu altcineva? Întrebarea asta mi s-a strecurat în minte și a început să se audă din ce în ce mai des și din ce în ce mai tare pe măsură ce studiam aceste premii. În primul rând, nominalizații din celelalte țări sunt scriitori de ficțiune (sau mă rog, cei din ale căror site-uri am reușit să înțeleg câte ceva, din păcate nu știu decât engleză și puțină spaniolă). Apoi, anii trecuți, din partea României au luat acest premiu tot scriitori, precum Eugen Cadaru, Ioana Vișan, Oliviu Crâznic, Ștefana Czeller, Dan Doboș, Marian Coman... mă uitam la numele astea și mă întrebam cine și de ce a considerat că merit să mă număr printre ei. Eu una, chiar nu cred că am făcut ceva ca să merit asta.

Pe site-ul ESFS mai scrie și că aceste premii de încurajare se acordă pentru „a young writer or artist”. Artist m-am căutat și nu sunt. La tinerețe sunt campioană în fandom (cred), dar cumva nu asta era miza. Ar mai fi asta cu scrisul, dar... Eu scriu recenzii, și nici alea cu pretenții de critică literară. Până la urmă, scriu părerile mele despre niște cărți și despre niște evenimente pentru că Internetul mă lasă. Nu am studii în domeniul literar, nu am citit decât un pic mic, mic din ceea ce înseamnă SF clasic... citesc de plăcere, scriu articolașe de plăcere, uneori mai trimit câte unul pe la niște reviste online și, dacă oamenii consideră că sunt destul de bune, le publică... Nu am afirmat niciodată că recenziile mele sunt mai mult decât niște păreri sau că scrisul pe blog e mai mult decât un hobby, nu am afirmat niciodată că vreau să devin scriitor (bine, nici n-am omorât ideea din fașă, poate la un moment dat o să scriu și proză, dar e doar o idee vagă care mai are mult până să devină macar o sămânță de plan)... Nu am pretins niciodată să fiu mai mult decât o persoană care a găsit un colț de Internet în care să-și facă auzită vocea. Unii citesc ce scriu, unora le și place și mă susțin, ceea ce mă bucură, dar de aici și până la un premiu european e cale lungă pe care nu știu dacă am parcurs-o cu adevărat...

Cam defensiv discurs pentru cineva care tocmai a câștigat un premiu, nu? :))

Dar adevărul e că așa mă simt... de când am început să am contact cu SF-ul românesc, senzația mea e ca a fanului unei formații care a primit un bilet în culise și acum stă acolo cuminte și liniștit, de teamă ca vreun membru al staff-ului să nu-l dea afară... și acum brusc cineva a pus un reflector pe mine deși n-am făcut nimic ca să merit asta. Sau dacă am făcut, pe mine nu m-a anunțat nimeni :))

Ce-am să fac acum? În primul rând, am să continui să bat lumea la cap ca să aflu cine e autorul nominalizării. Dar, pâna la proba contrarie, am să iau lucrurile așa cum sunt: cineva m-a încurajat, așa că o să continui să fac ce am făcut până acum. Și o să mă bucur de premiu. Într-un fel sau altul, am ajuns să-l primesc și deși nu simt că îl merit, nu e ca și cum l-am cerut, n-am făcut nimic condamnabil ca să-l obțin, nimeni nu a avut și nu are nimic de câștigat pentru că mi-a trecut numele acolo. Și până la urmă, la naiba, calul de dar nu se caută la dinți. Și calu' ăsta e al naibii de frumos!