Magie la Final Frontier #4

Imaginează-ți un spectacol de magie. Unul din acela cu adevărat bun, cu artiști atât de talentați încât nu se mai pune problema unei discuții despre „trucuri”, ci despre magie adevărată. Imaginează-ți că e un spectacol atât de bun încât, la final, deși toată lumea în jurul tău pleacă acasă, tu ești încă prea vrăjit ca să pleci o dată cu ei. După un timp, când în sfârșit reușești să-ți regăsești contactul cu realitatea și te ridici de pe scaun ca să pleci acasă, o parte din magicienii din spectacol se întorc în sala pe care o credeau goală. Așa că te apropii timid... și câteva minute mai târziu, fără să înțelegi prea bine cum și de ce, ești alături de ei în spatele cortinei, unde nu numai că îți povestesc despre ceea ce fac, nu numai că îți explică detaliile din fundal, dar îți și prezintă alți magicieni. Curând, fără să-ți dai seama cum, faci parte din lumea asta a magiei. Nu ești chiar magician, dar nici nu mai ești un simplu spectator. Și magicienii știu cine ești, îți știu numele, au auzit de tine, vor să te cunoască și să stați de vorbă. Imaginează-ți asta, imaginează-ți sentimentul ăsta. Și acum amplifică-l de câteva ori și o să începi să simți ce am simțit eu în cele două zile de Final Frontier.


Pe scurt, mi-a plăcut și mi-a plăcut enorm. Pe scurt, a fost „Oaaaaaaaaaaau!”. Îmi spunea prietenul Golem14 aseară că am un avantaj față de alți cronicari ai evenimentului pentru că eu deja am putut să văd părerile altora. Din ce am găsit și citit eu, majoritatea erau de bine (GazetaSF, Golem14), cu o excepție (ficțiuni.ro) care poate m-ar fi întristat, dacă aș fi fost de acord cu concluziile trase. Doar că eu am văzut altceva la FF#4.

În primul rând, am văzut magie. Pe bune. Ok, știu că paralela dintre magicieni și scriitori pe care am făcut-o mai sus n-a fost prea subtilă. Nici n-am vrut să fie pentru că din punctul meu de vedere, să transformi cuvintele într-o poveste pe care cititorul o trăiește în capul lui și să mergi chiar mai departe, să folosești cuvinte ca să faci un om să simtă ceva e magie pură. Dar nu magia asta am văzut-o, că n-am citit nimic în cele două zile. Am văzut magia unui singur cuvânt, un cuvânt care lipsește din orice alt gen literar, un cuvânt care spune foarte multe despre modul cum funcționează SF-ul. Și cuvântul e fandom. DEX-ul nu-l recunoaște, dar Wikipedia vine cu o definiție care îmi place: compus din fan de la fanatic și dom de la kingdom (regat), fandomul e o subcultură alcătuită din fanii unui anumit lucru, fani care sunt interesați de cele mai mici detalii ale obiectului fanatismului lor și, prin urmare, dedică destul de mult timp și energie interesului lor. Pe scurt, fandomul e regatul fanaticilor.

Și fanatici am fost mulți în Nexus Gamers Pub, care ne-a fost timp de două zile regat. Am văzut mulți scriitori la Final Frontier. Critici de SF n-avem mulți, dar Cătălin Badea Gheracostea a fost pe baricade. Bloggerii sefiști erau și ei acolo (ba chiar am întâlnit un blogger care, după ce i-am făcut cunoștință cu „Dune”, mi-a declarat că SF-ul nu e pentru el, însă acum se afla acolo, gata să se lase vrăjit). Fanaticii „de serviciu” erau și ei la datorie. Și cumpărătorii erau acolo, am văzut extrem de mulți oameni urcând și coborând de la etajul dedicat târgului. Cât au cumpărat nu știu, dar oamenii din spatele tarabelor cu care am discutat nu s-au plâns. Dimpotrivă.

Și am văzut mulți copii. Să vezi puști de câțiva anișori aduși de părinți la un eveniment SF&F înseamnă nu numai că genul e departe de moartea pe care i-o trâmbițează unii, dar și că generația viitoare a fanilor e în curs de contaminare cu virusul care are un singur simptom: o foame veșnic nepotolită de SF. Totuși, una din problemele care s-a discutat iar și iar sub diverse forme, pe care a punctat-o și Alex Lamba, era cum facem virusul ăsta să aducă oamenii spre cărțile noastre, cum construim un pod între scriitorii români și fandomul românesc.

În general, și viziunea mea despre scriitorii și fanii români de SF cuprinde o prăpastie peste care nu există un pod, ci un trunchi de copac putrezit pe care puțini se avântă, dar la FF mi-am schimbat părerea. În primul rând, dintre toate lansările, doar două au fost de carte străină. Restul au fost de-ai noștri. În al doilea rând, primele cărți care te întâmpinau la etaj erau românești 100% pentru că la intrarea în secțiunea de târg a festivalului se găsea nou-înființata editură Crux Publishing, care m-a impresionat prin oamenii plini de avânt și de voie bună care erau gata să stea de vorbă cu tine. În plus, autorii lor erau nu numai prezenți, dar pregătiți cu pixuri, zâmbete și discuții faine, așa că din punctul meu de vedere, Crux a fost vedeta evenimentului.


Ceea ce nu înseamnă că restul au fost mai prejos. Nemira și-a promovat cu vârf și îndesat autorii români pe parcursul celor două zile, și deși, din punctul meu de vedere, Nemira e una din editurile care face extrem de multe pentru sefiștii români prin proiecte precum revista online Nautilus, revista „in print” CPSF (unde românii ajung vecini de publicație cu nume mari din SF-ul internațional) și prin colecția Maeștrii SF-ului Românesc, reacția Anei Nicolau la întrebarea lui Liviu Surugiu despre modurile în care Nemira ajută autorii români de SF a fost promptă: a doua zi, Ana a anunțat că Nemira va mai face un pas și va organiza un concurs dedicat debutanților. Nu știu dacă relația de cauzalitate a fost chiar așa cum a părut sau dacă editura avea în plan acest proiect și întrebarea lui Liviu a consturit o conjunctură foarte bună pentru a anunța concursul, dar oricum, inițiativa mi se pare demnă de aplauzele entuziasmate pe care le-a strârnit anunțul. Tocmai de aceea, pe măsură ce sunt anunțate detaliile, o să vă țin la curent pentru că indiferent dacă vreți să publicați un roman sau vreți să rămâneți în stadiul de cititori, Nemira ne va implica pe toți în acest concurs.


Și editura Millennium mi-a demonstrat că SF-ul românesc e alive and kicking. Lansarea unui nou număr al revistei Galileo, care conține texte ale unor tineri scriitori cizelați în cadrul unui atelier de scriere creativă, dar și reeditarea romanului Sharia al Roxanei Brînceanu pentru mine au fost un semn că un val nou de autori vine din spate, gata să stea la aceeași masă cu scriitorii deja consacrați. Ba mai mult, discuția de a doua zi despre atelier atât din punctul de vedere al scriitorilor coordonatori (Michael Haulică, Oliviu Crâznic și Marian Coman), dar și al scriitorilor participanți (Mihai Alexandru Dincă, Andrei Panțu și Alexandra Medaru, care au debutat în Argos sau Galileo, deci sunt scriitori cu acte în regulă) mi-a confirmat faptul că SF-ul o duce chiar bine. Nu fantastic sau fabulos, nu la același nivel cu cel din UK, dar nici nu horcăie pe vreun pat de spital, ci se bucură de prietenii pe care îi are și își face alții noi.


Revin puțin la Crux pentru că vorbind despre lansări, mi-am amintit că în cadrul evenimentului lor, m-a impresionat și unitatea de care dădeau dovadă. Deseori, am avut senzația că în cadrul diverselor evenimente, scriitorii nu prea vorbesc admirativ unii despre alții (deși în cadrul unor discuții informale, am auzit autori vorbind despre alți autori cu atâta plăcere încât lista mea de viitoare lecturi a căpătat proporții astronomice). În schimb, în cadrul lansării volumelor Ceasul Fantasmelor de Oliviu Crâznic, Anotimpul Pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu și Povestiri de la marginea realității de Dan Rădoiu, am avut ocazia să aud un scriitor precum Oliviu Crâznic spunând despre debutul în limba română al lui Șerban Andrei Mazilu că e un roman care nu numai că l-a făcut invidios, dar l-a determinat să publice la rândul lui un nou volum. De fapt, Oliviu a vorbit atât de frumos despre Anotimpul Pumnalelor încât dacă n-aș fi avut deja volumul în rucsac, aș fi țâșnit la etaj să-l cumpăr imediat după lansare.


De asemenea, Oliviu a fost unul dintre cei doi autori invitați speciali ai târgului, alături de Sebastian A. Corn (pe numele său real, Florin Chirculescu). Cei doi au avut fiecare câte un eveniment de o oră în cadrul căruia, alături de un moderator, au discutat despre munca lor, despre ce înseamnă să fii scriitor sau despre motivele pentru care scriu. Mi-a plăcut faptul că momentele au fost cum nu se poate mai diferite, la fel cum cei doi scriitori au fiecare stilul lui. Oliviu în dialog cu Michael Haulică a fost foarte la obiect, răspunzând punctual tuturor întrebărilor, aducând, atunci când era cazul, argumente foarte concrete, dar reușind cumva, pe parcursul discursului, să lase să se vadă pasiunea cu care face tot ceea ce face. În schimb, Florin în dialog cu Cristian Badea Gheracostea s-a lansat în povești care mai de care mai interesante despre cum au luat naștere romanele sale.


Și apoi, desigur, au fost cele două ore de discuții pentru care am mers, de fapt, la Final Frontier. Una din marile probleme ale SF-ului românesc e că există mai multe tabere care interacționează rar, și atunci când o fac nu e neapărat într-un mod pozitiv. Însă Final Frontier a reunit reprezentanții unora dintre aceste tabere (nu pe toți, dar destui cât să fie ceva semnificativ) în jurul unei mese, Oliviu Crâznic provocându-i să discute despre realizările și nerealizările din anul 2014. Rezultatul a fost cum nu se poate mai pozitiv: rezumatul anului care a trecut a arătat bine din punct de vedere al realizărilor, despre lucrurile care nu s-au întâmplat s-a spus că se vor întâmpla anul acesta, prin discuție s-au strecurat câteva propuneri interesante, bine primite de invitați și deși a existat un moment mai fierbinte atunci când s-au adus în discuție premiile din SF-ul românesc, concluzia finală a fost că e bine că există.

De asemenea, un punct important care merge spre bine e capitolul evenimentelor dedicate SF-ului. Dacă în 2014 n-am avut nici Final Frontier, nici RomCon, anul acesta le vom avea pe amândouă: FF a fost deja un succes din punctul meu de vedere, iar Romconul e în curs de pregătire, urmând să aibă loc la Suceava în septembrie. De asemenea, Festivalul SF de la Râșnov va continua și în 2015, fiind planificat în luna iulie.


Cam așa a arătat pe scurt FF de unde l-am privit eu, cu mențiunea că am ratat câteva evenimente pe motiv de foame. Localul oferea mâncare, deci asta n-a fost o problemă, dar am preferat să dau o fugă până la McDonald's-ul aflat la câțiva pași. Și dacă tot am amintit de local... Nexus n-a oferit chiar ceea ce ar fi avut nevoie festivalul, a fost puțin cam înghesuit și întunecat, mi-a plăcut ceva mai mult FF#3 din punctul acesta de vedere, dar despre amplasament au vorbit deja alții și în final, atâta timp cât s-a întâmplat, putea să aibă loc oriunde, m-aș fi simțit la fel de bine.

Concluzii? Oameni extraordinari cu care mi-a plăcut să stau de vorbă, oameni geniali cu care am făcut în sfârșit cunoștință, oameni incredibili care știau cine sunt și ce fac, chestie care n-o să înceteze să mă surprindă plăcut (no, tre' să mă laud și eu puțin, nu? I'm famous, after all!), un amestec de fani minunați și de oameni care știu ce înseamnă pasiunea, discuții pline de optimism în marea lor majoritate... o lume aflată în plin avânt și pur și simplu magică.


PS: Tocmai am recitit mamutul ăsta de articol... Oricine ai fi, dacă ai ajuns până aici, mersi mult pentru că ai avut răbdare să citești până la sfârșit. Sper sincer că o să consideri că a meritat :)