Recenzie: Provocarea II (Rephelimii #1)

Povestea:
Mi-e destul de greu să rezum cartea fără să-mi scape vreun spoiler sau vreo remarcă extrem de subiectivă, așa că vă ofer descrierea oficială:

Legătura neobișnuită dintre Jack Harper, conducătorul Rephelimilor, și Desiree, a Treia Cheie a Havenului, îl îngrijorează pe Azazeal, care alege să o trimită pe Eliza Harper dincolo de Voal, pentru a testa încrederea dintre ei și a-și ajuta fratele să-și îndeplinească misiunea. Coșmarurile lui Desiree au revenit, dar amintirile refuză să dispară. Atenția ei este distrasă de persoanele nou apărute în oraș, dar și de Umbre, ființe aflate la granița dintre Viață și Moarte, care o urmăresc în permanență și ucid fără milă. Numărul Rephelimilor din Wolfcraft crește.

Însă cine spune adevarul și cine încearcă să o manipuleze?

Părerea mea:
Am terminat Provocarea II acum câteva zile, dar am avut nevoie de ceva timp ca să-mi fac puțină ordine în gânduri, ca să mă hotărăsc ce simt de fapt în privința ei. Adevărul e că în continuare, habar n-am...

Ceea ce a funcționat foarte, foarte bine în cazul primului volum, cel puțin pentru mine, a fost stilul. Mi-a plăcut faptul că era încurcat și vag, că multe informții erau omise, mi s-a părut că ajută la crearea acelui început atractiv care e crucial pentru o serie. A fost un prim volum foarte bun din punctul ăsta de vedere... De la acest volum, însă, voiam altceva. Avusesem deja parte de mister, eram deja intrigată de serie, însă am început să-mi doresc explicații, aveam nevoie să încep să simt atașament față de lumea creată sau față de personaje, dar ca să îmi placă ceva, trebuie să-l înțeleg, măcar puțin.

Nu mă înțelegeți greșit, ceața începe să se ridice în acest volum, poveștile personajelor încep să apară, explicații despre lumea Rephelimilor sunt aproximativ suficiente. N-aș zice că sunt îndestulătoare, dar sunt destule. Însă personajele... pentru mine, marea problemă a acestui volum a fost Desiree. N-am reușit s-o înțeleg, n-am reușit să empatizez cu ea, ba mai rău, cu ea ca narator, mi s-a părut că volumul devine foarte obositor, foarte repede.

Ea e confuză. Înțeleg. Are 17 ani, deci presupunând că viața ei ar fi perfect normală, acum ar fi momentul în care începe să priceapă cine e, ce vrea de la lume și viață, chestii de-astea. Dar viața ei nu e normală, așa că e și mai confuză, nu știe ce i se întâmplă, nu știe în cine să aibă încredere... așa că face cele mai greșit lucru și alege să reacționeze mereu, fără să acționeze în mod activ vreodată. Nu cred că a fost vreun moment în are să simt că trage aer adânc în piept și gândește, n-am simțit niciodată o pauză în care să facă ordine în haos... înțeleg că e o persoană impulsivă, dar totuși, am simțit nevoia de pauze ocazionale, așa că lectura n-a mai curs...

Iar sentimentele ei... la un moment dat, am început să mă întreb dacă nu e gravidă sau ceva, părea exagerat de hormonală, îi sărea țandăra instant, totul la ea era un conflict. Urăște pe toată lumea, dar îi vrea în siguranță, vrea ca anumite personaje să moară, dar le ia apărarea... Roller-coaster emoțional e puțin spus. Pe parcusul întregului volum, Desiree m-a făcut să mă simt ca o persoană ajunsă pe undeva pe la vârsta de mijloc care trebuie să aibă grijă de un copil excesiv de energic, atât de hiperactivă era. Tocmai de aceea informațiile căpătate despre lumea Rephilimilor mi se par insuficiente, pentru că ea pare că nu le asimilează, le înghite nedigerate, nu le procesează în niciun fel...

În plus, pentru că multe personaje sunt văzute doar din perspectiva ei și cum ea e o tornadă emoțională, care ba îi urăște pe toți, ba îi adoră pe toți, habar n-am ce simt față de niciun personaj... cu excepția lui Desiree, de care nu-mi place. Sper să fie doar o altă Diane din Ultimul avanpost și să devină simpatică după ce viața o forțează să nu mai fugă aiurea și să digere ce i se întâmplă. Sper. Oricum, puștioaica are nevoie serioasă de o trezire la realitate care s-o facă să renunțe la atitudinea ei stupidă cu „nu-mi spuneți voi mie ce să fac”. Prințesă, am o veste pentru tine, ai căzut cu capul înainte într-o lume nouă, dacă nu te apuci să asculți de cei care știu cum merge, o să dai chix. Ceea ce n-ar fi așa rău, poate am căpăta și noi un narator mai stăpân pe sine.

De fapt, dacă mă gândesc bine, întreg volumul am așteptat această trezire a lui Des, speram să-i dea cineva o pereche de palme și s-o pună la locul ei de ucenic. Cred că de fapt, faptul că anticipam acest moment și nu l-am primit m-a făcut să mă molipsesc de nehotărârea „prințesei” și să nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu cartea. Tot ce știu e că m-a umplut de frustrare...

Totuși, finalul volumului a fost un cliffhanger foarte promițător pentru că urmările sale probabil vor pune destule lucruri în mișcare astfel încât indiferent de rezultat, s-ar putea ca sursa frustrării mele să dispară. Tocmai de aceea, mă abțin să trag vreo concluzie, singurul rezultat al zilelor în care am încercat să ajung totuși la o concluzie a fost decizia mea de a continua să deliberez până după următorul volum...