Recenzie: Exorcizat de Radu Găvan

Povestea:
După ce renunță la facultate, un tânăr încearcă să-și câștige existența lucrând ca agent imobiliar. Totuși, o dată cu independența proaspăt dobândită o dată cu cheile unei garsoniere începe și procesul de devenire al protagonistului, proces în care fantomele, traumele și demonii trecutului își dau mâna cu toate relele prezentului ca să-l mâne spre viitor precum sunt mânate animalele spre porțile abatorului...

Părerea mea:
De-a lungul timpului, am trăit într-un mediu protejat. Nu mi-am dat seama de asta mereu, dar am început s-o realizez în ultimii ani, pe măsură ce vedeam, de la distanță, ce e drept, imaginea de ansamblu a realității. Sunt multe lucruri care variază de la rele la îngrozitoare care pentru unii sunt o realitate cruntă, iar pentru mine sunt doar povești. Sunt o persoană fericită, care trăiește într-un mediu în care majoritatea frazelor motivaționale precum „Dacă vrei, poți!” sunt perfect adevărate. Și nu e în totalitate meritul meu. Am muncit pentru a ajunge în acest punct, dar am avut și destul de mult noroc. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Vă spun toate astea ca să fie clar de pe ce poziție am privit și privesc eu romanul Exorcizat. Știam că trăiesc într-o bulă destul de bine izolată, dar nu cred că am simțit-o niciodată ca pe o poziție privilegiată până când acest roman nu m-a forțat să dau piept cu un alt mediu, unul despre care știam că există, dar pe care abia acum simt că l-am văzut cu adevărat, că m-am confruntat cu el. Pentru mine, romanul acesta a fost un contact dur cu o realitate pe care deseori refuzam s-o accept. Totuși, cred că cineva pentru care întâmplările descrise în roman sunt o realitate cotidiană nu l-ar vedea nici pe departe ca pe o trezire la realitate, ci pur și simplu ca pe o cronică a unei vieți...

Cel mai greu pentru mine a fost să nu-l judec pe protagonist. La început, l-am perceput ca pe o persoană inteligentă, lucidă, cu care poate mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, cu care aș fi putut cădea de acord în anumite privințe și cu care poate mi-ar fi plăcut să mă contrazic pe anumite teme. Dar pe măsură ce povestea avansează și viața îl poartă din ce în ce mai adânc într-o spirală descendentă care nu e de fapt decât un cerc vicios al fricii, urii și violenței - foarte reușită coperta, apropo - n-am putut să nu mă pun în pielea lui, dar n-am putut nici s-o fac cu totul. Pentru că totul e șocant de nedrept, e de fapt o altă lume în care frazele motivaționale sunt doar o bătaie de joc, e o lume cu alte reguli din care pur și simplu nu vedeam o evadare.

„Pentru că eu cred cu tărie că un tigru obligat să trăiască printre câini va ajunge să latre cu ei până la urmă. Va uita cine e și, la un moment dat, va deveni un câine ca și ceilalți, fără să mai știe drumul de întoarcere. Și nimeni nu i-l va arăta, pentru că pe nimeni nu interesează cu adevărat ce se întâmplă în viața unui câine rătăcit.” © Radu Găvan - Exorcizat - Editura Herg Benet

Și voiam cu disperare să dau vina pe cineva. Pe el, pe alegerile lui, pe familia lui, pe mediul în care trăiește, pe garsoniera goală pe care am văzut-o ca pe un simbol al alienării și nebuniei, pe internetul pe care l-am văzut pentru prima dată ca pe un tobogan noroios pe care pur și simplu aluneci mai adânc și mai adânc într-o prăpastie a inumanului din care nu vedeam calea de ieșire. Și-l juecam, îl judecam că nu încearcă suficient, că nu vrea suficient, că e moale și slab și fricos... Și apoi mă contraziceam singură pentru că de fapt nu e niciunul din aceste lucruri. E un om pus într-un mediu care mie mi-e necunoscut, despre care nu știu și nu vreau să știu destule cât să pot afirma cu siguranță că te poate transforma în altceva, dar care simt că te poate strivi fără șă-ți dai seama... Dar nici nu pot da în întregime vina pe mediu pentru că nu pot să cred că există locuri atât de întunecate încât niciun om să nu se poată cățăra afară din ele...

Exorcizat e o poveste dură, brutală, dar sinceră și reală, despre care cred că ne reamintește faptul că realitatea are și alte fațete decât cele pe care le cunoaștem... și poate că e bine să mai dăm nas în nas și cu aceste lumi și cel puțin atunci când citești despre ele, te poți opri oricând devine prea mult și îți poți aminti că sunt destul lucruri din viața ta pentru care trebuie să fii recunoscător. E un roman care nu poate să te lase indiferent, începe ca un val și devine un tsunami care crește și crește deasupra ta, ducându-te în adâncuri întunecate din care singura șansă să te ridici și să iei o gură de aer e să te oprești literalmente din citit pentru că speranța e ultimul lucru pe care îl vei găsi în adâncurile cărții.

Recomand romanul doar celor care vor să-și amintească și care suportă să conștientizeze faptul că nu întotdeauna viața se află în totalitate în mâinile noastre și că între o viață fericită și una plină de frică, ură și violență e doar un pas și că viața nu vine nici măcar cu garanția că vei știi atunci când ai făcut deja acel pas sau când e deja prea târziu ca să te întorci...