Fragment: Visează androizii oi electrice?

În doar câteva ore începe East European Comic Con, ceea ce înseamnă că Romexpo se va transforma într-o lume plină de culoare și de oameni faini care vor petrece trei zile de poveste printre călători în timp, mutanți, elfi, Jedi, monștri, luptători neînfricați și creaturi nepământene. Printre standuri, o să descoperiți benzi desenate, cărți, figurine, dar și cărțile care au stat deseori la baza serialelor sau filmelor pe care le iubim.

Printre ele, se numără și standul editurii Nemira, care vă așteaptă cu o nouă ediție a romanului Visează androizii oi electrice, care a stat la baza filmului Blade Runner, a cărui continuare, Blade Runner 2049, se va lansa în cinematografe în această toamnă. Mai jos găsiți un fragment de roman, ca să vă convingeți că volumul lui Phillip K. Dick nu poate lipsi din biblioteca unui geek.

Un impuls electric, scurt şi rapid, generat de alarma automată a orgii de senzaţii, amplasate lângă pat, îl deşteptă din somn pe Rick Deckard. Surprins – întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaşteptate –, se dădu jos din aşternut şi se întinse să-şi dezmorţească mădularele, îmbrăcat aşa cum era, în pijamaua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, deschise nişte ochi cenuşii şi trişti, clipi, apoi mormăi ceva şi-i închise la loc.

– Ţi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să ţi-o reglez eu, ai să te trezeşti şi…

– Ia mâna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un şuierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!

Aşezându-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:

– Dacă-ţi vei regla impulsul la o intensitate suficient de ridicată, atunci ai să fii mulţumită că te trezeşti; asta-i toată chestiunea. O bătu uşurel pe umărul gol, lipsit de culoare.

– Saltă-ţi labele de poliţai de pe mine! se răsti Iran.

– Nu sunt poliţai! Rick simţea crescând în el iritarea, deşi nu formase nicio comandă în acest sens.

– Eşti mai rău de-atât, rosti nevastă-sa, continuând să ţină ochii închişi. Eşti un asasin plătit de poliţişti!

– N-am ucis în viaţa mea o făptură omenească! Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate făţişă.

– Cu excepţia nenorociţilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.

– Observ, în schimb, că tu n-ai avut nicio ezitare să cheltuieşti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiţi drept recompensă! Se ridică în picioare şi, cu paşi mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaţii, continuând: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra şi noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaţia electrică de pe acoperiş… un animal fals, pentru care am dat întregul meu câştig obţinut prin trudă de-a lungul anilor!

Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor talamic (destinat să-i suprime mânia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de acelaşi fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încât să iasă învingător din discuţie).

– Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschişi şi atenţia la pândă, atunci am să fac şi eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum şi să vezi bătaie! Certurile de până acuma au fost o nimica toată… Pune-mă, numai, la încercare şi-o să te convingi!

Dintr-un salt fu lângă consola propriei sale orgi de senzaţii unde rămase în picioare, uitându-se la el şi aşteptând. Bărbatul oftă, învins de ameninţare.

– Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Examinându- şi agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să procedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci şi tu la fel?

Rămase în aşteptare, suficient de isteţ ca să nu se oblige la nimic până când nevastă-sa nu-şi dădea, la rândul ei, acordul.

– Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată cu un complex de vinovăţie, pe durata a şase ore, zise Iran.

– Poftim?! Cum aşa? Opţiunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaţii. Nici n-am ştiut că poţi forma una ca asta! rosti, sumbru.

– Şedeam aici într-o după-amiază, începu Iran să povestească, şi ca de obicei mă uitam la televizor, la Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouţ, pe care urmează să-l înceapă curând, când deodată a apărut iar reclama aia îangrozitoare, pe care-o urăsc atât de mult; ştii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank… Aşa că pentru câteva clipe am închis sonorul. Şi-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta… Am auzit…

Se întrerupse, gesticulând.

– …apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, când ar fi trebuit să doarmă, le auzea şi el. Şi totuşi, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziţie privilegiată în schema densităţii populaţiei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai găsi o mulţime de construcţii nelocuite. Cel puţin aşa auzise… iar pentru el, ştirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngrijise s-o verifice direct.

– În momentul acela, îşi continuă Iran relatarea, abia formasem starea 382. Cu toate că, pe cale raţională, realizam pustiul ce mă înconjura, de simţit, nu-l simţeam. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una de recunoştinţă pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaţii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cât de nesănătoasă era lipsa de reacţie în faţa absenţei vieţii, nu numai în această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi… Situaţia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenţa afectului adecvat“. Drept urmare, am închis televizorul, m-am aşezat în faţa orgii şi-am început să caut. Am găsit, în final, o combinaţie pentru disperare.

Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacţia, ca şi cum ar fi obţinut un bun de preţ:

– Mi-am programat-o, aşadar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gândesc că e un interval rezonabil ca să resimt lipsa de speranţă în general, dar mai ales pe aceea legată de rămânerea noastră pe Pământ, după ce toţi tipii cât de cât deştepţi au emigrat, nu crezi?

– Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.

– Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. Conştientizarea variatelor posibilităţi pe care ţi le oferă viitorul. Speranţa reînnoită că…

– Ştiu şi eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenumărate ori combinaţia respectivă, considerând-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aşezându-se şi trăgând-o de mână, lângă el, pe pat, chiar şi cu întrerupere automată este periculos să experimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta şi eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine formăm amândoi starea 104. După aceea tu n-ai decât să ţi-o păstrezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obicei în afaceri. În felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acoperiş, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aş fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenţa televizorului.

Dădu drumul degetelor ei lungi şi subţiri, traversă apartamentul spaţios, până în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al ţigărilor din ziua precedentă şi deschise aparatul TV.

Din dormitor, vocea lui Iran îl urmă:

– Închide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!

– Formează 888, spuse Rick, aşteptând să se încălzească circuitele. Dorinţa de a urmări programele de televiziune, indiferent de conţinut!

– În clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.

– Bine, atunci formează 3.

– Dar ţi-am mai spus, nu pot să formez o comandă care-mi stimulează cortexul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atât mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aş vrea să formez, şi a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putinţă în clipa de faţă! Tot ce-mi doresc e să stau întinsă pe pat şi să mă uit în tavan.

Glasul îi deveni ascuţit, cu nuanţe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheţă şi ea încetă să se mai mişte, ca şi cum o greutate imensă, instinctivă şi omniprezentă, semn al unei inerţii aproape absolute, o luase în stăpânire.

Bărbatul învârti butonul de sunet al televizorului şi vocea tunătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:

– …hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prognoza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaţiile radioactive vor fi mai pronunţate în special către ora prânzului, după care vor slăbi în intensitate, aşa încât aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior…

Apărută pe neaşteptate lângă el, cu lunga-i cămaşă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.

– Foarte bine, renunţ! Am să formez combinaţia pe care-o vrei. Am să formez orice
combinaţie – minunata exaltare sexuală sau… Mă simt atât de rău, încât aş îndura chiar şi-aşa ceva. La dracu’! Cu ce schimbă asta lucrurile?

– Am să formez atunci eu, pentru amândoi – spuse Rick şi o conduse înapoi în dormitor. Acolo acţionă pentru ea starea 594: recunoaşterea de bunăvoie a înţelepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaţia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, faţă de slujba pe care-o îndeplinea. Deşi nu prea era nevoie: Şi fără o orgă de senzaţii marca Penfield, această atitudine constituia modul său obişnuit de a aborda lucrurile.