Recenzie: Fata cu toate darurile

Povestea:
Melanie e o puștoaică de 10 ani cu un IQ de geniu, care merge zi de zi la ore alături de alți copii și o adoră pe domnișoara Justineau, una dintre profesoarele ei. Însă sala lor de clasă se află adânc sub pământ, într-o bază militară, deoarece lumea a fost distrusă cu douăzeci de ani în urmă, atunci când o infecție a degenerat şi a transformat majoritatea oamenilor în flămânzi.

Flămânzii sunt persoane asupra cărora o ciupercă-parazit a preluat controlul, ştergând complet personalitatea lor şi lasând în loc un automat care vrea un singur lucru: carne, mai ales dacă e de om. Ciuperca se răspândeşte prin salivă sau sânge, aşa că toți cei muşcați devin rapid flămânzi.

Iar Melanie şi ceilalți copii sunt şi ei infectați, numai că şi-au păstrat cumva capacitatea de a gândi liber, aşa că sunt cu toții subiecții unui experiment, speranța doamnei doctor Caldwell fiind aceea că studiul copiilor va duce la găsirea unui antidot.

Părerea mea:
Astăzi are loc a 41-a ediție a Clubului de Lectură Nemira, însă eu nu voi putea ajunge, iar cartea aleasă e absolut minunată, așa că m-am hotărât că aș putea să scriu tot ce aș fi spus azi la întâlnirea noastră. Și aș începe cu cât de neașteptat de mult mi-a plăcut Fata cu toate darurile.

Nu sunt un fan al zombilor. Am evitat mereu să mă uit la filme sau să citesc cărți cu și despre ei, deși mai am vreo două romane cu morți vii prin casă, romane care au fost destul de aclamate. Dar conceptul în sine mi se pare... ieftin. Apocalipsa zombie e ceva ce nu m-a convins niciodată, am considerat-o un americănsim mult prea folosit care pur și simplu nu m-a interesat. Apoi am citit cartea asta care mi-a demontat toate prejudecățile.

În primul rând, acesta este un roman SF în adevăratul sens al „S”-ului. Mereu am avut o problemă cu plauzibilitatea zombilor. Cum ar putea exista o substanță/virus/infecție/whatever care să transforme o persoană într-un mort-viu care vrea creier/carne de om? Care ar fi logica? Ei bine, am găsit logica în acest roman, deoarece ciuperca responsabilă pentru Colaps este cât se poate de bine explicată de la un capăt la celălalt al cărții.

Apoi, romanul este cât se poate de emoționant şi de profund, atacând probleme serioase ale omenirii, criticând-o pe alocuri, e o carte care îți dă deseori de gândit și ridică o problemă de etică și morală cam la fiecare pagină. Ceea ce a contrazis serios prejudecata mea cum că zombi sunt un artificiu simpluț, scos din sacul cu monștri numai pentru că vampirii și vârcolacii deja au fost „fumați”.

Melanie e un copil. Și, în același timp, nu e. Uneori se comportă ca un adult. Uneori se comportă ca un flămând. Și, desigur, uneori e doar un copil singur și speriat care caută o urmă de afecțiune. Iar alteori, schimbă lumea din temelii, fie că e vorba despre persoanele din jurul ei sau despre omenire așa cum o știm. Nici acum nu știu dacă mi-e milă sau teamă de ea pentru că întotdeauna e o provocare să te gândești la ea din altă perspectivă decât a ei, mai ales că personajele din jurul ei au fiecare câte o poveste complicată care implică flămânzii sau copiii în general, aşa că fiecare se raportează altfel la ea, multitudinea de perspective fiind fascinantă.

Apropo de personaje secundare, acestea sunt atât de bine conturate, motivele și comportamentele lor sunt atât de clare, însă reușesc să fie în același timp suprinzătoare, să înșele aparențele... sunt minunat construite! Cea mai mare supriză a fost, pentru mine, doamna doctor Caldwell, care mi-a schimbat din temelii părerea despre ea pe parcurs. Debutează ca un fel de robot, opusul complet al flămânzilor, e rece, calculată, are un singur scop și nimic altceva nu contează. Pe parcurs, însă, devine mai mult decât un om de știință care vrea să înțeleagă faptele, totul devine personal și, în ciuda măștii ei de gheață, e totuși umană, are sentimente cu care chiar am putut să empatizez (deși n-aș fi putut niciodată să fac ceea ce a făcut ea, nici măcar la final). Până la urmă, și ea tot în tabăra oamenilor este, chiar dacă nu are strop de empatie...

Acțiunea e și ea bine dozată, cu întorsături de situație nu neapărat neașteptate, cât mai ales pline de adrenalină, chiar și pentru cititor. Mi s-a părut de câteva ori că nu pot citi suficient de repede, voiam doar să aflu ce se întâmplă mai departe, cine reușește să scape și mai ales cum... Multe situații imposibile, unele înfricoșătoare de-a dreptul, destule secvențe profund vizuale, suficient cât să te facă să nu-ți dorești niciodată să trăiești într-o asemenea lume. Iar finalul... încă nu sunt sigură ce cred în privința lui... pe de-o parte, e logic, pe de alta... o să vă dea fiori reci pe spate, mai ales că principalul factor declanșator este un copil...

Ce nu mi-a plăcut e un mic element care nu ține neapărat de construcția romanului, ci despre poveste în sine: finalurile poveștilor personajelor secundare sunt incredibil de triste și deși unele erau inevitabile, momentele de suspans sunt prelungite suficient de mult cât să-ți vină să vrei să faci ceva ca să schimbi rezultatul... mi-a părut extrem de rău de toată lumea, mi s-a părut crud și nedrept ceea ce au pățit...

Însă mi-a plăcut enorm Fata cu toate darurile, o recomand tuturor celor care vor să citească un roman surprinzător, cu o post-apocalipsă infricoșătoare, dar și surprinzătoare, cu o serie de personaje bine construite și cu o protagonistă mai mult decât memorabilă. Ah, și îl recomand și celor care au prejudecăți față de romanele cu zombie, mai ales pentru că aici, nu flămânzii sunt cei disperați după creiere ;)