Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

marți, 2 august 2016

Recenzie: Miasma de Flavius Ardelean

Bun, hai să dăm cărțile pe față de la început: tu ai ajuns aici pentru că vrei o părere despre acest roman. Fie l-ai citit și vrei să compari impresiile mele cu ale tale ca să vezi dacă avem gusturi comune, fie nu l-ai citit și vrei să știi cum e. În ambele cazuri, n-ai noroc. Părerea mea n-o să te ajute cu nimic. Oricât de mult aș vorbi despre roman, de fapt aș vorbi despre mine, despre ceea ce am înțeles eu, despre ceea ce a rezonat cu mine, despre cine sunt eu. Nu ai afla nimic despre carte. Nu ai putea trage concluzii despre gusturile mele literare, ci doar despre mine.

Mai rău, dacă ești deja un cititor mai mult sau mai puțin fidel al acestui blog, ai ști că povestesc cartea pe scurt, la început. Nici asta nu te-ar ajuta, poate doar dacă ți-aș spune că e împărțită în patru, fiecare fragment gravitând în jurul unui personaj, toate fragmentele terminându-se în aceeași zi. Dar dacă aș scrie că primul fragment spune povestea unui preot bântuit de un trecut dureros, ispășindu-și greșelile prin slujirea unei cetăți fără sfânt, te-aș putea induce în eroare. Poate tu ai vedea acolo povestea unui tată și soț care a pierdut tot și acum caută alinare în brațele unei curve. Sau ai vedea povestea unei cetăți de ev mediu, plină de superstiții, care nu știe cum să gestioneze o epidemie de somn care afectează doar fecioarele.

După ce am terminat Miasma, am citit și eu recenzii. Așa am înțeles că nimeni nu vorbește despre roman. Fiecare a vorbit despre ce a înțeles, ce a văzut, ce i s-a părut că spune cartea. Pentru că romanul ăsta e o oglindă. Nu una normală, nu oglinda ta din baie, ci o oglindă ca luciul unei ape adânci, apă neagră și tulbure, în care te vezi și parcă nu ești tu, dar tu ești, sau poate o fațetă a ta sau toate deodată, suprapuse, arătându-te în deplinătatea ta.

Dar chiar și așa, chiar dacă totul e degeaba, chiar dacă recenzia asta nu-ți servește la nimic, văd că tot citești, deci poate îți place, revenind, chiar și așa, am tot stat să mă gândesc ce să-ți spun despre carte (despre mine) și am ales să povestesc ce am priceput eu din al doilea capitol, cel în care Alecu Deleanu își deapănă poveștile fără final, sau care au de fapt un final neașteptat, definitiv, un omagiu adus tatălui care l-a învățat ce e un final, dar și o exorcizare a sfărșitului, scoaterea lui în afara poveștii, transformarea lui în realitate. Am plonjat cu totul în această filozofie a finalului, mi-a plăcut să simt cum ceva din mine rezonează cu ideea că sfârșitul unei povești se întâmplă în cititor (ascultător), prin acesta, că fiecare poveste rămâne cu noi și moare o dată cu noi, pentru că doi oameni nu vor citi vreodată aceeași carte.

Și din preaplinul de idei despre ce înseamnă să creezi lumi, m-a fascinat lupta interioară a lui Deleanu, prins între dorința și neputința de a-și crea propriile lumi și fascinația și teama de a le crea pe ale altora, dar cel mai interesantă mi s-a părut antiteza dintre scriitorul-creator al ne'Lumii și scriitorii-creatori ai Lumii, antiteză aproape completă, cu excepția finalului, pentru că și Bruno, unul dintre ucenicii Tatălui, și Alecu au fost folosiți cu aceeași ușurință, amândoi fiind, în felul lor, vrăjiți de câte o poveste.

O să-ți mai spun doar că eu cred că Miasma este un roman despre povești, despre puterea lor de a schimba lumea și oamenii, dar și despre poveștile pe care ni le spunem singuri, folosindu-le ca să creăm lumea din jurul nostru, o lume falsă și străvezie, dincolo de care deseori nu vrem să privim. Însă citind această carte, o parte din iluzie se mai spulberă, se mai întâmplă să ridici capul dintre pagini, să privești în jur să să nu mai înțelegi nimic, să privești în oglindă și să nu te mai recunoști. Și o să-ți spun să citești cartea asta, dacă nu ți-e teamă de adevăruri dure care sunt, de fapt, doar alte scorneli, lumi în alte lumi, ascunse în alte lumi, ducându-te din ce în ce mai departe, până când te rătăcești atât de tare încât ai putea să te întâlnești cu tine însuți și nici măcar nu-ți dai seama...

6 comentarii:

  1. Uau, asta da recenzie! Mi-ai captat atenția de la primele rânduri și nu m-ai pierdut pe drum. Sunt unele cărți care nu au nevoie de descrieri bogate, de recenzii de o mie de cuvinte ca să-și dovedească valorea. Cartea lui Flavius Ardelean pare să fie una din ele. O trec în lista ”de-citit-neapărat”.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că te-am convins :) Dacă o să-ți placă romanul, să încerci neapărat și povestirile lui scurte, sunt geniale. Recomand volumele Acluofobia și Bizaroproze :)

      Ștergere
  2. Heeei, ai o leapșa de la mine:http://dianamirancea.blogspot.ro/2016/08/the-pokemon-go-book-tag.html xx ^.^

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu credeam că există astfel de povești...chiar m-ai convins că "Miasma" trebuie pusă pe lista viitoarelor mele cărți de citit! S-u-p-e-r-b-ă recenzia!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase, sper să-ți placă romanul :)

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.