Recenzie: Bizaroproze de Flavius Ardelean

„Sau poate că începutul e cu totul altul, neaparținându-mi deloc, nici mie, nici nimănui. Poate că începutul își aparține doar sieși, într-un timp propriu, într-un loc propriu, așteptându-și manifestarea prin cei ca mine, oameni-neoameni. Cei din umbre, cei ascunși. Cei de sub tălpile voastre.” © Flavius Ardelean - Bizaroproze - Editura Herg Benet

Povestea:
Imaginați-vă o librărie. Librăria aceea pe care și-o dorește orice cititor, una mică sau mare, luminoasă sau întunecată, dar plină de cărți. Librăria în care timpul nu curge, în care timpul nu există. Nu există decât cărțile. Librăria în care rafturile nu se parcurg cu privirea, ci cu mâinile, în care cotoarele se pipăie, se ating, se simt. Librăria în care miroase a cărți.

Imaginați-vă că sunteți în această librărie și căutați o carte. Nu știți nici voi foarte sigur ce anume vă dorți, dar fiecare fibră din corpul vostru urlă după cuvinte. Și mâna continuă să plutească pe rafturi, cotor după cotor, până când se oprește brusc, fără să știți de ce. Privirea urmează brațul, încheietura, degetele și acolo, la capătul lor, e o carte mică, neagră. Un mister. O scoateți din raft, dar aflați prea puține. Un nume. Un titlu. Pe spate, două amintiri pentru unii, două mistere pentru alții.

Prin aspect și prin cuvintele de pe coperți, fiecare carte promite ceva. Prin tăcerea ei, Bizaroproze promite să exploreze necunoscutul, misteriosul și bizarul, dar nu ca un aventurier care vrea să aducă lumină în ungherele întunecate, ci ca un îndrăgostit care nu vrea să schimbe, ci doar să fie.

Părerea mea:
Îmi place să dețin controlul, îmi place să știu cum o să se desfășoare lucrurile, îmi place să am măcar un vag scenariu în orice situație - îmi plac lucrurile sigure. Îmi mai place să înțeleg cum funcționează lumea din jurul meu, îmi place să mă uit la un obiect sau fenomen și să văd legile din spatele lui, modul în care e legat de lumea din jur - îmi plac lucrurile clare.

Dar lumea nu e un loc sigur și nu e un loc clar. Lumea e un haos misterios pe care omul se chinuie să-l pună în ordine. E o muncă sisifică, dar pentru unii, această muncă e cea care îi ajută să poată dormi noaptea. Tot ceea ce noi construim, lumea noastră, regulile noastre, toate sunt structuri artificiale făcute să ne asigure iluzia de siguranță și de ordine. Și doar pentru că e o muncă fără sorți de izbândă nu e de-ajuns cât să renunțăm.

„Se uită în jur, căutând locul în care să sape o ieșire, să slăbească fortăreața de beton-armat, să se facă auzit. Își lipi palmele de zidurile surpate și începu să tragă și să împingă, să mute și să măture, să ridice și să arunce. În jurul lui se lăsa noaptea, dar el nu știa, nu vedea, nu simțea, el săpa și lupta cu molozul, neobosit, om.” © Flavius Ardelean - Bizaroproze - Editura Herg Benet

Însă lumea noastră atent construită are lipsurile ei. Sunt spații neclare, întunecate, spații în care ordinea noastră n-a ajuns și nu va ajunge vreodată. E misterul de sub covor, din subteran, din apartamentul vecin, din spatele privirii unei persoane întâlnite zilnic. Îmi plac siguranța și ordinea lumii familiare, dar sunt om, așa că orice neclaritate mă atrage ca un magnet pentru că dacă vrei ordine în haos, atunci trebuie să înfrunți haosul. Vreau să înțeleg, așa că am plonjat în întunericul dintre coperțile cărții.

„Văd omul cum se uită la mine, încercând să înțeleagă ceva, dar nu mă vede, doar eu îl văd, și știu că omul nu e, că omul nu a fost și că omul nu va fi. Că nu va mai fi.” © Flavius Ardelean - Bizaroproze - Editura Herg Benet

Aș vrea să-ți spun că nu-ți trebuie curaj ca să faci asta, dar aș minți. Nu e prima carte semnată de Flavius pe care o citesc, așa că știam la ce să mă aștept. Și în același timp, nu știam. A citi o carte de-a lui înseamnă să abandonezi tot ceea ce cunoști și să plonjezi pur și simplu printre cuvinte. M-am pierdut printre ele. Am pierdut cunoscutul, familiarul, sigurul, am pășit în spațiile neclare, nedefinite, necartografiate ale lumii noastre. Am întâlnit ființe incredibile, ființe pe care mintea mea le vrea imposibile, dar pe care le simt reale și asta îmi place și mă sperie în același timp.

E interesant să explorezi lumea lui, o lume despre care vrei să crezi că e paralelă cu a noastră, că e o lume cu care nu te vei intersecta vreodată, dar despre care știi că e chiar lumea ta, simți că e lângă tine, în jurul tău. Totuși, orice încercare de a explora această lume într-un mod rațional mi se pare sortită eșecului. Sunt lucruri care nu-și pot găsi explicația, sunt lucruri care n-ar trebui să și-o găsească vreodată. Lumea asta trebuie simțită, și o simți în cel mai visceral mod posibil. O simți adânc în măruntaiele tale pentru că adevărul-adevărat e că cel mai mare mister nu e afară, nu se ascunde în locul acela întunecat unde vrei și nu vrei să privești, misterul nu e în spatele tău. E în tine.

Tocmai de aceea, cel mai interesant pentru mine a fost să-mi studiez propriile reacții, să mă desprind pentru câteva clipe și să privesc atent la mine, în mine. Să văd cum râd la lucruri îngrozitoare, cum accept lucruri inacceptabile pentru un cititor, cum empatizez cu oameni și situații care ar trebui să-mi repugne, cum mă îndrăgostesc de personaje de care ar trebui să mă tem. Aș putea să vă explic, să iau povestirile pe rând și să vă spun cum m-au făcut să mă simt, dar cred că fiecare dintre cele 9 povestiri trebuie mai întâi trăită pe propria piele, înainte să poți înțelege cum a simțit-o altcineva.

Ceea ce pot să vă spun, în schimb, e că volumul e foarte atent conceput. Pe lângă frazele care ți se întipăresc atât de bine în minte și în suflet încât te miri că nu ți-au apărut peste noapte pe piele, chiar și ordinea povestirilor nu e doar bine aleasă, ci e gândită migălos. Nu simți asta citind, totul curge natural, firesc, dar dacă stai să te gândești puțin, înțelegi atenția din spatele cortinei. Luați ca exemplu începutul, care e atât de fain încât am vrut să încep și eu acest articol cu el. Însă cel mai mult am apreciat finalul.

Timp de 8 povestiri, cobori din ce în ce mai adânc, te îndepărtezi din ce în ce mai mult de cunoscutul și ordonatul despre care vorbeam. Apoi, ultima povestire e un balsam. Nu te aduce înapoi, nu reface iluzia în care credeai inițial, nu readuce ordinea sau siguranța, dar îți aduce liniștea de care mintea ta are nevoie. Te ajută nu să-ți revii, pentru că nu vei mai fi la fel, ci te ajută să te obișnuiești cu ceea ce ai devenit. Te duce în starea de spirit din care poți începe să reconstruiești lumea din jurul tău... Amuzant e că la început, cartea de care te agăți fără să-ți dai seama pare cel mai concret lucru, mai adevărat decât tot ce te înconjoară...

Bizaroproze e mai mult decât o carte, e o experiență în sine. Spuneam că am plonjat în ea, dar adevărul e că ea plonjează în tine. Schimbând modul în care privești lumea, te schimbă și pe tine. Îți lasă iluzia că se deschide în fața ta, dar tu ești cel care se deschide, rămânând gol și vulnerabil în fața ei. Dacă aveți curajul să faceți asta, să trăiți asta, citiți-o! Lăsați-o să devină parte din voi pentru că merită! Doamne, merită!