Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

marți, 24 mai 2016

Cuvinte: Tei plouați...

O persoană care iubește să citească va descoperi, de-a lungul timpului, tot felul de cărți. Unele bune, unele nu prea, unele în care se regăsește, unele cu care n-are nimic în comun, unele pe care le-ar reciti an de an, altele pe care nu le va atinge decât o dată în viață. Fiercare carte e unică în felul ei și fiecare te va afecta într-un mod diferit sau te va lăsa indiferent din motive diferite.

Eu am descoperit, recent, prima carte care mi-a plăcut enorm și căreia nu știu nu pot nu vreau să-i scriu o recenzie. Nu vreau să-i fac un rezumat, nu vreau să încep să-mi spun părerea despre ea, vreau doar s-o păstrez în amintire ca pe o carte despre viață și iubire care mi-a plăcut cu fiecare rând.

Însă voiam să scriu ceva despre acea carte, voiam să vă spun cât de frumoasă e și cum, deși spune povestea unui bărbat aflat la celebra vârstă de mijloc, am reușit să mă regăsesc în multe fragmente. Și cum cred că fiecare dintre voi se va regăsi, pentru că toți am iubit, iubim sau vrem să iubim. Așa că, în loc să scriu o recenzie, am decis să vă arăt și vouă un fragment din prolog, care, cred eu, e mai bun decât toate cuvintele pe care le-aș putea scrie în oricât de multe recenzii laudative:

„Vine o vreme în care strălucirea din ochi se transformă în umbră; vine o vreme în care plouă și mirosul de tei plouați golește străzile și cîrciumile și, cu sufletul pustiit, unde să te duci, unde să cauți alinare, pe ce umăr să plîngi? Și atunci te întorci la cearșafurile tale mototolite și plîngi peste ele, îți lipești fața, și mîinile, și gîtul, și pîntecele de ele și în fiecare cută a lor descoperi un surîs, un geamăt, o șoaptă, un rest de mîngîiere pierdut din nebăgare de seamă, pentru că îndrăgostiții sunt uituci și risipitori, și cum ar putea fi altfel, cînd dragostea este fără sfîrșit, cine stă să-și drămuiască gesturile, și vorbele, și atingerile, cine se gîndește că nu, nu e așa, nu e, nu e, nu e, cine să vrea să creadă asta decît invidioșii, cei care n-au întîlnit dragostea, cei fără noroc, cei care, de fapt, nu există, pentru că nimeni nu există dacă nu iubește, dacă nu e îndrăgostit, nimeni, nimeni, nimeni.”
© Michael Haulică - Așteptând-o pe Sara

Cartea se numește Așteptând-o pe Sara și e scrisă de Michael Haulică. Citiți-o! V-o recomand de o sută de ori. De o mie de ori! Și, când o terminați, n-o puneți la loc în bibliotecă. Puneți-o pe noptieră, să vă fie mereu aproape, ca să puteți s-o mai răsfoiți din când în când, când miroase a tei plouați...

„O înșiruire de vise și, între ele, mirosul de tei plouați, un fel de acasă care mă readuce la mine, mă face să mă reîntîlnesc cu mine, cel care eram în clipele cînd eram doar eu [...]”
© Michael Haulică - Așteptând-o pe Sara

sâmbătă, 21 mai 2016

Recenzie: Un fel de basm

Povestea:
În ziua de Crăciun, Tara vine să-și viziteze părinții... după 20 de ani în care toată lumea o crezuse moartă. La doar 16 ani, tara a dispărut în pădure, așa că toată lumea vrea să afle unde a fost, mai ales că arată aproape la fel ca în ziua dispariției.

Povestea ei, însă, e mai surprinzătoare decât se aștaptau rudele ei: pentru ea au trecut doar 6 luni, deoarece ea și-a petrecut timpul într-o dimensiune alternativă, alături de niște spiriduși care au învățat-o tainele lor. Bineînțeles, nimeni nu o crede, așa că fratele ei o duce la un psihiatru.

Însă o dată cu reveirea ei, încep să se petreacă anumite lucruri care ar putea fi puse pe seama spiridușilor... sau a coincidenței.

Părerea mea:
Cartea asta m-a revoltat enorm. Bine, mi-a provocat mult mai multe sentimente, dar am ales să v-o recomand pentru că e o carte care te face să te revolți împotriva propriei persoane, împotriva propriilor reacții. Cartea asta m-a ajutat să stau față în fată cu mine însămi și să mă privesc în ochi. Și nu e o senzație atât de ușoară pe cât mă așteptam.

Când eram mică, de fapt, mai mică, pentru că aveam tot vreo 16 ani, ca Tara, visam să mi se întâmple ceva fantastic. Nu-mi doream nimic mai mult decât un portal fermecat prin care să pășesc, o trecere între tărâmuri pe care să o descopăr, un dulap care să mă ducă în Narnia sau o poartă stelară care să mă ducă pe alte planete. Nu conta ce era, doar să fie ceva care îmi demonstrează că există și altceva, ceva magic sau extraordinar dincolo de lumea noastră. Totuși, niciodată nu am crezut cu adevărat că se va întâmpla. Mereu exista un sâmbure de îndoială, mereu exista senzația că dacă merg prea departe cu visul o să mă lovesc de zidurile realității. Simțeam că merg pe un fir subire al fanteziei unde, dacă începeam să cred prea mult, îndoiala a fi crescut exponențial și ar fi sfărâmat visul.

De atunci și până acum am început să nu mai am așa mult timp de visare, planurile mele de viitor au început să se limiteze la slujbe ideale, vacanțe faine și apartamente pline de cărți. Am lăsat castelele cu Vulturii lui Tolkien și dragonii lui GRRM într-un cufăr și am rătăcit cheia.

Dar cartea asta a scos totul la iveală, m-a forțat să mă identific cu protagonista, să mă gândesc cum ar fi fost să fi plecat cu adevărat, însă în același timp m-a făcut să empatizez și cu familia ei și să mă întreb cum aș reacționa eu dacă aș fi pusă față în față cu o astfel de poveste. Și cartea asta e atât de bine scrisă, atât de revoltător de bine gândită, încât balanța poate înclina în orice direcție până aproape de final. Poți s-o crezi sau nu pe Tara, e alegerea ta, e o chestie legată de credința ta, nu de fapte. Faptele pot fi intepretate în funcție de decizia ta interioară.

Și cartea asta m-a revoltat pentru că mi-am dat seama că vreau cu disperare să o cred, dar n-o cred. N-am crezut-o. Mi-am imaginat mereu un deznodământ legat de recunoașterea unei boli nervoase și de amintirea unei traume. Voiam să se termine cu o dovadă încontestabilă a faptului că povestea ei e adevărată, dar nu credeam că așa se va sfârși. Și m-am urât pentru asta, m-am detestat pentru că n-am crezut-o. În final, însă, autorul m-a salvat din războiul meu cu mine însămi și mi-a oferit destule dovezi într-o anumită direcție. Nu vă spun care și oricum, la final, dovezile încă sunt contestabile într-o anume măsură, dar devine mult mai greu să nu fii de acord cu sugestia autorului.

Însă m-am bucurat că am citit Un fel de basm și m-am bucurat că am făcut-o acum. Cu câțiva ani în urmă, aș fi crezut-o pe Tara imediat. Și poate, dacă n-aș fi citit acest roman acum, peste câțiva ani poate n-aș fi crezut-o și n-aș fi avut o problemă cu asta. Însă citind această poveste acum, am regăsit o parte din mine, partea care încă mai crede în faptul că dincolo de lumea noastră e o alta, plină de magie. Bineînțeles, aceste credințe vin însoțite și de o doză serioasă de scepticism, însă data viitoare când mai ies în parc, poate o să-mi pot iar imagina că dincolo de foșnetul suspect dintr-un tufiș des nu se ascunde neapărat o vrabie, ci poate, sub toate frunzele, pândește o zână.

sâmbătă, 14 mai 2016

Recenzie: Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1)

Povestea:
Cu mult timp în urmă, Pământul a fost părăsit de un convoi de nave, din care trei au ales să aterizeze și să colonizeze Galene, o planetă asemănătoare Pământului din multe puncte de vedere. Acum, singurul continent al acestei planete e împărțit între Regatul Celest, Uniunea Republicilor Libere și Marele Comintern.

Bineînțeles, relațiile dintre state nu sunt cele mai pașnice: Regatul se simte pus la colț de celelalte două puteri și își dorește să redevină egalul lor, însă nu numai că nu are nimic cu care să negocieze, ci are parte și de enorme tensiuni interne de când Cedric a devenit rege în locul fratelui său, Edrin.

Între timp, Republica și Cominternul lucrează împreună în cadrul unui experiment genetic, însă nici acolo lucrurile nu stau foarte bine: experimentul e o bombă cu ceas care abia așteaptă să scape de sub control, iar oamenii care lucrează la proiect nu sunt foarte siguri că acesta e etic.

Și dincolo de toate astea, sus, pe stația spațială Lifport aflată în orbită se pregătește ceva la care toate cele trei puteri ar trebui să-și dorească să ia parte.

Părerea mea:
Cartea începe destul de descurajant, cu o listă lungă de personaje, însă nu vă speriați, pentru că fiecare e foarte bine individualizat, nu durează mult până când devine foarte clar cine ce rol joacă, de unde vine și ce puteri are, așa că în final nu mai par atât de multe. Tocmai de aceea m-am întrebat dacă nu era mai bine ca lista să se găsească la sfârșitul cărții, ca să nu descurajeze, însă astfel s-ar fi putut să existe cititori care să nu-și dea seama de existența ei (eu spre exemplu rareori trag cu ochiul la finalul unui roman) și mai ales la începutul lecturii, lista e foarte utilă.

Dincolo de personaje, lumea creată de Ana Maria Negrilă e fascinantă: istoria ei e foarte bine pusă la punct, dar nu răzbate din text într-un mod didactic, ci pur și simplu la un moment dat, punând rememorările personajelor și fragmentele din diverse lucrări de-ale lor la un loc, îți dai seama că știi, în linii mari, ce s-a întâmplat de la aterizarea celor trei nave și până în prezent.

În plus, mi-a plăcut cum au fost individualizate cele trei state, cum fiecare avea crezul lui unic, cum până și dispunerea lor are un sens: oamenii aflați la nord și la sud, unde condițiile sunt mai vitrege (foarte frig sau foarte cald) sunt profund relgioși, lucru care îi ajută să facă față mai bine naturii. De asemenea, religia lor e fascinantă, e un amalgam de crezuri pământene foarte bine îmbinate și aranjate de Um Comte, marele lor profet, însă ceea ce mi se pare interesant e că deși practic există o singură relgie, tot există dispute pe baza crezului.

Însă mizele în acest volum nu sunt neapărat religioase, ci mai mult politice: toată lumea vrea puterea. Accentul a căzut, din punctul meu de vedere, pe situația din Regat, unde dincolo de luptele subtile dintre puteri care au loc la nivel planetar, exista și lupta internă de care pomeneam mai sus. Din nou, deși sistemul lor de sucesiune a fost gândit tocmai pentru a împiedica astfel de situații, se ajunge la comploturi și la trădări de curte. Mai exact, tradiția dictează ca atunci când cel mai tânăr moștenitor ajunge la majorat, regele să-și aleagă succesorul, ceilalți prinți trebuind să se retragă în Cripte, devenind practic „rezerve” în cazul în care noul rege pățește ceva. Însă atunci când a devenit rege, Cedrin a decis ca fratele său, Edrin, să rămână activ sub forma unei inteligențe artificiale (IA), care să-i servească drept consilier. Astfel, deși intenția lui Cedrin a fost să-și umilească fratele, de fapt i-a oferit lui Edrin posibilitatea să țeasă un plan care să-l readucă la putere.

De asemenea, tot în Regat se găsesc și agenții anh, niște persoane cu o filozofie fascinantă (ideea de „anh” și „um” e foarte faină, o să vedeți!) și cu niște însușiri care i-au făcut o armă redutabilă în trecut, până când celelalte state au găsit soluții ca să se apere. Totuși, soluțiile lor nu sunt atât de eficiente pe cât le place să creadă, ceea ce se vede foarte clar în acest volum. De asemenea, apropo de arme redutabile, cele care se crează în prezent, precum Apoc, sau cele care deja există, precum Daath, o să vă lase cu gura căscată. De fapt, tot romanul o să aibă acest efect, pentru că e o înșiruire bine dozată de idei fascinante și de răsturnări de situație.

Deși e un volum foarte bun în sine, nu doar o expozițiune pentru restul volumelor seriei, Regatul sufletelor pierdute o să vă lase dornici de mai mult pentru că o să vreți să reveniți alături de toate personajele care v-au purtat de-a lungul și de-a latul planetei Galene, dar și dincolo de ea. Eu una știu că deja mi-e dor de Adrew, dar și de ceilalți, așa că abia aștept volumul 2. Până atunci, însă, vi-l recomand cu drag pe acesta!

marți, 10 mai 2016

Film: Captain America - Civil War

Notă: urmează ceva spoilere despre motivele conflictului dintre cele două tabere, plus o scenă de urmărire disecată bine, plus spoilere din filmele anterioare din MCU și posibil ceva spoilere de prin alte universuri din zona Marvel. Ah, și dacă e cineva care ia lucrurile mult prea personal, sunt #teamCap și se vede în articol.

Nu știu când am devenit fan al filmelor Marvel. Am crescut alături de super-eroii lor, pentru că în copilăria mea cele mai bune desene animate erau cele cu super-eroi (X-men, Spider-man, Iron Man, Fantastic 4), iar episoadele mele preferate erau cele în care erau aduși la un loc protagoniștii din mai multe seriale. Primul film pe care l-am văzut la cinematograf a fost primul Spider-Man și mi-a plăcut. Apoi, mult mai târziu am văzut primul Iron-Man și mi-a plăcut și acela. Însă după, ceva s-a rupt și n-am mai văzut filmele din MCU. De fapt, până acum un an, văzusem doar Avengers și cam atât. Știam despre celelalte filme, văzusem trailerele, citisem articole despre fiecare personaj în parte, dar pur și simplu MCU era un fenomen din care nu făceam parte activ.

Apoi ceva s-a schimbat. Nu știu când și de ce am început să mă uit la trailere imediat ce apăreau, am început să vânez dățile când se dădeau la televizor filmele pe care le pierdusem ca să ajung „la zi”, am mers la cinema la Ant-Man și la Deadpool... și a început să-mi placă mult de Captain America. Adevărat, primul film nu e strălucit, mai ales la început, dar își revine vag spre final. Iar al doilea e chiar bun. Așa că atunci când Civil War urma să combine și mulți eroi reuniți, dar și super-eroul meu preferat (dintre cei încă deținuți de Marvel, pentru că X-men vor rămâne mereu preferații mei), care urma să aibă un rol central, entuziasmul m-a scos din casă rapid, la timp ca să nu primesc spoilere (am aflat doar că Bucky vorbește în română la un moment dat, ceea ce în contextul filmului chiar nu contează).

În plus, ideea că un univers luminos și amuzant (nu mereu, MCU are și momente mai dark, dar spre deosebire de DC, nu totul trebuie să fie plin de durere furie și ură) urma să devină ceva mai serios atunci când prietenii urmau să se întoarcă unul împotriva ceiluilalt mi s-a părut interesantă, dar și periculoasă: ori ieșea bine de tot, ori se prăbușea ca un castel de cărți de joc. Din fericire, le-a ieșit. Bine de tot, ceea ce se vede încă din trailer:


În primul rând, am știut de la început că o să fiu #teamCap, pentru că tot ce iese din gura lui Tony n-are sens. „Am salvat lumea, dar am făcut-o cu piederi colaterale și eu mă simt vinovat, deci hai să devenim armata specială a ONU ca să hotărască alții când și cum și dacă salvăm lumea. Și dacă explodăm ceva, devine vina lor.” Pe bune?! După Avengers, Tony a luat-o pe o pantă descendentă de dileală, tot ce zice sau face fiind rezultatul unui mega PTSD, așa că mă mir că nu l-a internat nimeni încă din Iron Man 3, când a avut niște atacuri de panică de toată frumusețea. Nici în Avengers 2 nu e mai sănătos, când panica lui maximă îl face să-l creeze pe Ultron fără cele 3 legi ale roboticii sau ceva pe-acolo, și apoi, la jumatea filmului, e gata s-o facă din nou. Noroc cu Thor, altfel se ducea de râpă tot MCU-ul. Acum, din disperarea de a pasa vina altcuiva, vrea să nu-și mai asume el nimic, ci să devină soldățelul ONU, el, cel care nu suportă autoritatea. Ha-ha!

De fapt, din tot filmul, e o singură persoană care aduce argumente valide în favoarea ideii lui Tony, și acela e Vision, care vrea doar să evite un conflict între oameni și super-eroi. Dar un astfel de conflict n-o să se întâmple în MCU, pentru că aia e povestea principală din X-men și nu cred că ar vrea să vedem același lucru în două universuri diferite. În plus, mereu vor fi super-inamici externi cu care să se bată, doar urmează Infinity War, când vine tăticu' Thanos. Revenind, restul din #teamIronMan sunt acolo din motive care n-au nicio legătură cu Tratatul.

Nu spun că dom' căpitan ar câștiga într-o dezbatere, el e prea sentimental, dar reușește chiar și așa să aibă sens: el a fost în armată, știe cum funcționează birocrația și cum oameni care merită salvați sunt lăsați în urmă pentru că vreun nene e prea ocupat pentru a face ceva. La fel cum știe și că un om bine plasat poate fi mai bun ca o armată. În plus, de la un punct înainte, lui Cap nici nu-i mai pasă de cine are dreptate și cine nu, el vrea doar să-și ajute prietenul.

Tocmai asta mi s-a părut bine făcut: faptul că de la un punct încolo, n-a mai fost vorba de ideologie, ci de planuri personale sau de încredere într-unul dintre cei doi lideri, dar toate aceste motive individuale puse la un loc au dus la o mega-luptă. Spre exemplu, chiar cele două personaje noi, Black Panther și Spider-man n-au nicio treabă cu ideea de a semna sau nu vreun act. Pantera e acolo pentru răzbunare (și e un personaj minunat, abia aștept filmul lui, Wakanda e superbă). Iar păianjenul e acolo pentru că e un puști și Tony l-a momit cu un costum cool și cu șansa de a fi erou pe bune. Dar și el e cel mai bun Spider-Man de până acum, e tânăr, e naiv, e glumeț, e exact așa cum trebuie. Ba chiar amintește cumva și de primul Spider-Man (mai ales la voce, puțin și la aspect), e și puțin omagial față de primul film fain cu super-eroi Marvel. E așa reușit încât acum sunt super-nerăbdătoare să apară și Homecoming.

Filmul în sine e bun, e bine dozat încă de la început, expozițiunea nu e nici prea multă, nici prea puțină, Black Panther e introdus destul de natural (eu am simțit că vreo două scene sunt puse acolo numai ca să explice cine e tipu', dar eu îl căutasem deja pe Google de când a apărut în trailer, plus că scenele au fost integrate frumos, nu mi s-a părut că sunt explicații pentru proști, ca în alte filme). Și filmul e aproape logic, însă dacă nu e strălucit la capitolul poveste, compensează prin personaje, care sunt genial construite și foarte bine folosite. Deși aproape toți super-eroii din film sunt nume mari, nimeni nu primește screen time numai de dragul de a-l vedea pe ecran. Totuși, chiar dacă nu strălucesc mai tare decât Cap, vedeta filmului, ceilalți profită de timpul alocat ca să-și contureze mai bine personajele: Hawkeye continuă ideea din Age of Ultron și devine simpaticul tătic al noilor avengeri, Ant-man rămâne pus pe glume, dar reușește să stăpânească o abilitate nouă, Falcon e pur și simplu demențial cu aripile alea, Wanda crește și ea... Personajele pozitive sunt pur și simplu osăm, indiferent de tabăra pe care și-au ales-o. Tocmai de aceea, filmul n-a fost extra-dark cu depresie pe deasupra, ba chiar am râs mult și cu poftă.

Doar două chestii nu mi-au plăcut: tipul rău, care are deosebit de mult succes, dar nu prea are o bază solidă, din punctul meu de vedere. I-am putut crede durerea și dorința de răzbunare, nu și planul, care deși ar putea funcționa, nu prea are șanse de reușită dacă nu ești un super-villain cu resurse în spate. Așadar, average Joe-ul cel rău n-a funcționat pentru mine. Daaaar Marvel n-a strălucit niciodată la capitolul bad guys, decât poate cu Loki, dar personajul acela e atât de cameleonic și reînvie așa des și fără explicații încât încep să mă îndoiesc că e negativ. Sau logic. De fapt, cred că-i place doar să agite lucrurile ca să nu se plicitsească, doar că teoria mea e la fel de solidă ca poveștile despre cum n-a murit el niciodată.

Al doilea lucru care m-a deranjat e ceva de hater, dar vreau neapărat să menționez respectivul aspect: scena în care au încercat să-l prindă pe Bucky prima dată e geographically impaired, ca să zic așa. Scena începe în București, cu Bucky cumpărând prune în românește. În spate e o farmacie pe care scrie „farmacie”. Apare și un chioșc de ziare cu totul românesc, cu un ziar cu titlu în română (și cu o știre în engleză, dar whatever, e pentru plot, se iartă). Ba chiar scrie mare pe ecran Bucharest. Apoi soldățelu' iernii ajunge într-un apartament unde e Cap, dar acolo sunt brusc în Germania, pentru că se suflă în cască faptul că trupele germane sunt pe drum, iar poliția vorbește în germană. Ok, să zicem că a cumpărat prune fermecate și s-a teleportat.

Însă urmează o scenă de urmărire într-un loc care clar nu e în București (că nu prea e trafic și pentru că e ceva drum subteran care nu seamănă deloc cu Pasajul de la Victoria), cu mașini negre de germania... și cu un Ford cu număr de București, vreo trei loganuri, dintre care unul e mașină de poliție și unul e taxi... Și la sfârșit sunt prinși tot de poliția germană. Deci întrebarea care va măcina generații întregi de fani Marvel va fi în ce țară se aflau de fapt?

Glumesc. Locul în care sunt e extrem de irelevant, ar putea să fie și în Wakanda și în New York și tot aia ar fi, relevant în film e că are loc o urmărire și că sunt prinși. The end. Dar faptul că cea mai mare problemă a mea cu un film a fost neclaritatea amplasării în spațiu a unei scene care se putea desfășura oriunde spune ceva despre cât de bun e.

Și filmul e bun. Povestea nu e deosebit de inteligentă, n-o să vă schimbe modul de a gândi, filmul nu e artistic. Dar e o poveste spusă bine, e amuzantă, o să vă țină în priză pe tot parcursul filmului. Și având în vedere că MCU crește cu fiecare film, faptul că au adus împreună atât de multe povești fără să iasă o varză, ci o poveste bună e superb. Mergeți să-l vedeți! Merită!

Ah, și Tony Stark trebuie internat. Urgent.

sâmbătă, 7 mai 2016

Recenzie: antologia Galaxis

Nu scriu foarte des recenzii pentru antologii, tocmai de aceea de fiecare dată când aleg să fac asta mă simt cumva în afara zonei mele de confort pentru că încă n-am descoperit ce abordare se potrivește cel mai bine acestor volume. Până acum, am încercat să mă axez pe ideea care leagă textele, pe unitatea antologiei și pe sentimentele și senzațiile provocate de întregul rezultat din alăturarea textelor. Însă, în cazul lui Galaxis, pe măsură ce citeam mi-am dorit să scriu despre fiecare povestire în parte, pentru că fiecare și-a lăsat într-un fel sau altul amprenta asupra mea.

Ceea ce nu înseamnă că volumul nu are acea unitate despre care vorbeam. Ba din contră, fiind vorba despre space opera, fiecare text reușește să te facă să te simți mic și neștiutor. Fie că e vorba de spațiul vast pe în care suntem doar un grăunte de nisip, fie că discutăm despre cum fiecare colț de univers ne rezervă o supriză pe care n-am fi putut-o prevesti pentru că natura are mai multă imaginație decât vom avea noi vreodată, atunci când citești space opera înțelegi cel mai bine că suntem o specie limitată și că în absența unei formule magice a nemuririi, așa vom rămâne.

Cu acest aspect în minte, acestea sunt textele din cuprinsul celei de-a șasea antologii a Societății Române de SF și Fantasy, volumul fiind coordonat de Antuza Genescu:

Niciun port din galaxie de Ioana Vișan
Povestea unei nave de croazieră lovită de o molimă necunoscută. Condamnați la caratină eternă și nefiind primiți pe nicio planetă, membrii echipajului cutreieră spațiul. Cei care pot munci întrețin sistemele navei, însă ceilalți au o altă soartă. Singura șansa a supraviețuitorilor sunt întâlnirile întâmplătoare cu vehicule mai mici, pe care unul sau doi oameni de pe navă și-ar putea găsi izbăvirea.

Mi-a plăcut senzația constantă că nu totul e ceea ce pare, că există un element ascuns. Atmosfera misterioasă e bine construită și m-a indus în eroare destul de bine, în sensul că aveam câteva teorii, dar n-am ghicit adevărul. Și mi-au plăcut personajele, deși erau ușor de împărțit în pozitive și negative. Nia a fost simpatică dincolo de duritatea ei și am apreciat gestul final al lui Law. Per total, povestea a setat o ștachetă destul de înaltă pentru următoarele povestiri.

Solitudine de Daniel Haiduc
Două nave sunt blocate pe o planetă, trebuind să supraviețuiască până la apariția condițiilor propice în care să poată părăsi respectivul sistem. Militarii și civilii din echipaj trebuie să conviețuiască în ciuda diferențelor dintre ei, în timp ce persoanele care au cunoștințe științifice încearcă să înțeleagă ce sunt cristalele verzi care se găsesc pe suprafața planetei deși frecventele furtuni de nisip ar fi trebuit să le acopere.

O poveste cu un protagonist cel puțin excentric, greu de înțeles. Cred că de aici i s-au tras și problemele, pentru că nici el nu s-a înțeles vreodată pe sine, n-a știut niciodată ce vrea. E genul de persoană care se vrea lider, dar e complet pasivă, sau cel puțin asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Dar deși n-am reușit să-l pricep sau să empatizez cu Paul, mi-a plăcut mult planeta și ceea ce se găsește pe ea, în special în urma informațiilor din deznodământ. În plus, scena finală, cu mărul, e superbă. E genul de text care e fain în ciuda protagonistului, care mi-a displăcut mai mult ca personalitate, dar care s-a potrivit cumva în contextul poveștii...

WW0 de George Lazăr
Adepți ai teoriei conspirației, povestea asta vă e dedicată. Imaginați-vă că NASA ne-a ascuns un mare secret, ceva care implică reptilieni și războaie preistorice, plus o călătorie pe lună făcută înaintea misiunilor Apollo. Toate descoperite de un hacker care a spart sistemele NASA.

Pentru cei ca mine, care cred că ideea de secret bine păstrat devine hilară când e vorba de ceva la o scară atât de mare, textul e totuși interesant. Nu sunt convinsă că ar putea fi adevărat, dar e un exercițiu de imaginație amuzant. Mi-a lăsat senzația că citesc un text SF scris înainte de prima călătorie a omului pe Lună, deși porțiunea care se petrece în zilele noastre e destul de bine ancorată în prezent. A fost o combinație reușită de vechi și nou care a funcționat foarte bine, poate tocmai datorită ideii de bază complet neverosimile și a modului extrem de serios în care e tratată.

Desprindere lentă de Silviu Genescu
Echipajul unei nave care călătorește într-o bulă warp descoperă cu stupoare că se mai găsește un corp în aceeași bulă. La distanță de câteva secole, un arheolog încearcă să obțină acces la respectiva navă, acum prăbușită și criogenată pe luna unei planete terraformate. Pe un al treilea plan, entități superioare duc lupte care scapă nu doar înțelegerii, ci și atenției oamenilor.

Cel mai lung text din volum și, paradoxal, cel care mi s-a părut că s-a terminat înainte de vreme, lăsându-mă cu prea multe întrebări. La cât e de complex, cred că merită transformat într-un roman, ar ieși un hard SF cel puțin interesant. Mi-a plăcut cum e abordată tema identității în cazul lui Josephine și mi s-a părut fascinant și planul poveștii prințului Levien. Planul al treilea, însă, a fost prea tehnic pentru mine, mi-a amintit puțin de stilul lui Hannu Rajaniemi, doar că aici povestea de dincolo de termenii științifici era ceva mai complexă, așa că am senzația că am priceput doar esențialul, dar că mi-au scăpat niște nuanțe. Totuși, s-ar putea ca asta să fi fost și ideea, pentru că pâna la urmă, ce ar putea pricepe oamenii din existența unor ființe aflate într-un plan al existenței care se intersectează doar tangențial cu al nostru?

La început au fost serviciile de calitate de Alexandru Lamba
Tehnologie care permite călătorii la viteze mai mari decât viteza luminii? Bifat. Oameni care să înțeleagă și să poată depana respectiva tehnologie?... Nu chiar bifat, pentru că japonezii au decis să nu reînoiască înțelegerea pe care o aveau cu Institutul de Cercetare a Spațiului. Rezultă că ICS a rămas fără tehnicieni. Și totuși, se găsește o soluție de compromis. Cât de bun a fost compromisul rămâne de văzut...

De departe cea mai amuzantă povestire din întregul volum. Cam asta e tot ce vreau să spun ca să nu cumva să dau spoilere din greșeală. Dar dacă aveți o zi proastă, luați o pauză de vreun sfert de oră și citiți povestirea asta și o să se întâmple una din două: ori o să vă binedispuneți, ori o să vi se pară că se putea și mai rău. Sau poate ambele :))

Scriitor de Liviu Radu
Într-un viitor în care omenirea se extinde printre stele, se găsește un loc pe fiecare navă pentru scriitori. Rolul lor, însă, nu e să încerce să deducă ce s-ar putea întâmpla pe fiecare lume întâlnită, echipajul nu se folosește nici de intuiția, nici de imaginația lor, ci rolul lor e să salveze vieți când situația devine disperată.

Mi-a plăcut ideea, în primul rând pentru că am tot așteptat să văd care ar putea fi, mai exact, rolul unui scriitor pe o navă de explorare, dar și pentru că misiunea descrisă e captivantă, lumea pe care aterizează echipajul e superbă și foarte frumos descrisă. Iar explicația din final mi-a trezit un mic zâmbet, deși nu reflectă ceea ce azi denumim scriitor, într-un fel e o metaforă frumoasă pentru că pentru unii dintre noi, ultima cale de salvare este și va fi mereu lucrarea unui scriitor.

Evangelion de Liviu Surugiu
Într-o lume în care Raiul și Iadul există, deși oamenii nu mai cred de mult, lupta dintre bine și rău depinde în întregime de oamenii care reușesc sau nu să mai descopere o fărâmă de credință. Și deși îngerii și demonii din poveștile creștinești au devenit cât se poate de tangibili, prin urmare și semnificația credinței s-a schimbat, până la urmă aceasta a rămas la fel de importantă.

Deși mi se pare că religia și știința ar putea conviețui dacă n-ar avea o istorie atât de sângeroasă în spate, totuși mi-e greu să accept povești în care anumite aspecte din Biblie sunt reale, iar altele nu prea. Deci povestirea lui Liviu a fost destul de greu de înghițit pentru mine, dar asta nu înseamnă că nu e frumoasă în felul ei pentru că ideea unui Rai existent în același plan cu noi, un Paradis în care să se poată ajunge fără să trebuiască să mori e ceva ce ne-am dori cu toții.


Acestea au fost, pe scurt, cele șapte povestiri ale antologiei. Mi-a plăcut să mă plimb prin spațiu alături de autori, să văd cum fiecare dintre ei a încercat lărgirea universului uman, ducându-l fie printre alte Galaxii, fie doar până pe Lună, însă reușind ca dincolo de toate obstacolele și de toată neputința, de toată micimea noastră și de vastitatea lumii în care trăim, să redea o bucățică de strălucire, un pic de speranță sau măcar o fărâmă de uimire pe care englezii o numesc sense of wonder.

Notă: Volumul nu este încă disponibil, dar va apărea în curând online pe ImaginaStore.com, moment în care voi actualiza articolul cu link-uri de cumpărare.

miercuri, 4 mai 2016

Despre cărți: supă la plic

Când eram eu mică și mă uitam la desene animate, am urmărit la un moment dat serialul Jack, piratul cel teribil. Într-unul dintre episoade, întrebat de un pudel roz, pufos și naiv dacă e pirat, Jack răspunde prompt: „Nu, sunt supă la plic”, moment în care pudelul acceptă să-l ducă la comoară. Replica e celebră printre cei de-o vârstă cu mine și mi s-a părut că tenta ușor amuzantă a titlului o să mă ajute să mă temperez puțin. Pentru că vreau să vorbim despre piraterie. Mai precis, pirateria cărților.


© Fox Kids

Sincer, nu credeam că o să ajung vreodată să scriu despre asta. Mi s-a părut ciudat să abordez subiectul pentru că în mintea mea, cititorii acestui blog sunt persoane care iubesc lectura, că altfel la ce să-l citească. Și îmi imaginam că genul acesta de persoană, cititorul acestui blog, pricepe cum funcționează piața editorială. Dar aparent pentru unii chestia cu priceputul e rocket science, prin urmare li se pare perfect normal să ceară și să primească o carte în format electronic absolut și complet gratuit. Ba unii au și e-reader special pentru a nu mai da bani pe cărți. Sper din suflet că ei nu se numără printre cititorii acestui blog și că aici suntem numai oameni care înțeleg cum stau lucrurile. Dar dacă mă înșel și ești o supă la plic, lasă-mă să îți explic cum stă treaba. (Pentru cei care nu trimit sau primesc cărți fără să plătească, nu mă adresez vouă, dar puteți folosi cu încredere argumentele mele în discuții cu supele la plic, cărora mă adresez mai jos)

O editură publică o carte în România. Pentru asta, editura dă bani la autor, la traducător (dacă e cazul), la redactor(i), la tipografie și în alte părți, cum ar fi la nenea care le dă net, curent electric și apă la sediu. Rezultatul acestor bani pe care editura îi dă este că o carte apare pe raftul unei librării de unde tu poți s-o cumperi. Tu dai bani pe ea, banii se întorc la editură, editura are alți bani cu care să poată plăti toți acei oameni astfel încât să scoată alte cărți și tu să primești continuarea la seria începută sau cartea X a aceluiași autor sau pur și simplu altă carte faină. Bineînțeles, toate astea se întâmplă într-o lume ideală, pentru că în lumea reală tu ești o supă la plic și strici Feng Shui-ul ciclului ăstuia.

Bun, dar tu ești finuț și nu furi cartea din librărie, că înțelegi că asta nu e ok și nu ești un hoț. Să ne orientăm deci spre formatul electronic. Bun, o editură publică o carte digitală în România. Pentru asta, editura dă bani la autor, la traducător (dacă e cazul), la redactor(i), la nenea cu netul și curentul, aceeași poezie până aici, doar că în loc de tipografie, dă banii la un nenea care să transforme cartea aia într-un format acceptabil pe e-reader. Și dacă ai încercat vreodată să convertești un .pdf în format .epub sau .mobi, ai văzut că nu e treabă de un click sau două dacă vrei ca rezultatul final să fie tot o carte, nu un text în care niște maimuțe furioase au dat enter când au avut ele chef și au mai pus și titlul cărții sau numărul paginii complet aiurea prin text. Rezultatul acestor bani, care sunt ceva mai puțini ca înainte, este o carte în format digital care apare într-o librărie online de unde tu poți s-o cumperi. Tu dai banii pe ea, banii se întorc la editură etc etc. Feng Shui-ul e tăt ăla.

Doar că tu te gândești că de ce să dai banii pe ea dacă poți s-o iei gratis de pe net. Păi primul răspuns e: pentru ca editura aia să poată publica și alte cărți. Sau pentru ca autorul ăla să ia niște bani și să mai scrie și alte cărți, că nimeni nu scrie pe ochi frumoși. Sau pentru că a lua o carte dintr-o librărie fără să plătești e același lucru cu a lua o copie a unei cărți de pe net. E furt.

Bun, zici tu, dar dacă eu am o carte fizică, e ok să o împrumut cuiva, de ce nu pot să-i trimit una digitală pe mail? Pentru că pe mail nu trimiți cartea, ci o copie. E ca și cum ai face un exemplar nou la tine în curtea din spate și l-ai trimite prietenului, doar că fără să te coste nimic. Deci nu e ok. Plus că poate prietenul tău o ia și o trimite la 200 de oameni. Și asta chiar nu e ok. Dar să zicem că prietenul tău e cel mai simpatic om în viață și n-o s-o dea mai departe, decât poate unui alt prieten bun. Și el o trimite la altul. Și altul o trimite la 200 de oameni. Și dacă o carte ar costa 10 lei, editura tocmai a pierdut 2000 lei. Mai mult decât un salariu mediu pe economie. Adică felicitări, un nene de la editură nu mai primește salariu luna asta mulțumită ție. Și cum o editură are de obicei puțini angajați (eu știu vreo 2-3 edituri care au 2-3 angajați cu totul), tocmai ai omorât editura.

Bine, dar tu voiai doar să împrumuți o carte. Asta se poate și e ok. Elefant.ro, care comercializează cărți digitale, îți permite să multiplici o carte pe până la 6 device-uri. Ceea ce înseamnă că poți s-o dai la 5 prieteni definitiv. Ceea ce e chiar mai bine decât a împrumuta, pentru că o aveți cu toții simultan. Vrei s-o dai la mai mult de 5 prieteni? Perfect, când unul din cei 5 a terminat de citit, îi dezactivezi opțiunea de a citi cartea și o dai la altcineva. Exact ca atunci când împrumuți o carte, o iei de la unul și o dai la altul. Doar că aici ai 6 exemplare, nu unul. Și dacă folosești amazon, ești acoperit și acolo, ei au opțiune de lend a book în care prietenul tău va avea acces la ea timp de 14 zile. Împrumutul digital e ok. Problema apare când trimiți cartea aia la un prieten fără nicio limitare sau protecție. Atunci mor edituri.

Tu o să zici că exagerez și că nu moare nimeni. De fapt, n-a murit nicio editură pentru că există destui oameni care să acopere gaura făcută de supele la plic, dar asta înseamnă și cărți mai scumpe și că va dura mai mult până vei putea primi continuarea la seria X. Mai înseamnă și că editurile mici nu publică în format digital tocmai pentru că în cazul lor n-are cine să acopere gaura. Și asta nu e ok pentru ceilalți cititori, ăia care dau bani, care poate vor și continuarea seriei și cărți în format digital ca să nu care valiza de cărți în vacanță. Așa că da, tu afectezi pe toată lumea.

O să zici atunci că ai un motiv pentru care faci asta: ești sărac, n-ai bani de cărți. Dă-ți două palme. În primul rând, dacă nu vrei să dai bani pe cărți, du-te la bibliotecă și împrumută, nu fura de pe net. „Da, dar acolo nu au ce vreau eu.” Bine, atunci e cazul să dai bani pe cărți. Dacă tot te dai sărac, există anticariate, au cărți faine la 5 lei. Dacă nici asta nu-ți convine, atunci du-te și cumpără cartea aia în format electronic. Să zicem că te costă 20 de lei, deși se găsesc și cărți mai ieftine în format e-book. Hell, să zicem că e 30 de lei, cât una în format tipărit.

Dar tu n-ai 30 de lei. Hai, zău? Dar abonament la net ai? Smartphone ai? Laptop ai? E-reader ai? Atunci nu ești muritor de foame. Dacă mănânci în oraș de obicei, atunci în loc să-ți iei meniu la 15 lei de la Mc sau KFC, ia un sandviș la 5 lei. Fă chestia asta de 3 ori și ai făcut banii de-o carte. Sau nu ieși o dată cu prietenii la bere și dacă de obicei bei vreo 3 beri, iar ai făcut banii de o carte. Fumător? 2 pachete = o carte. Hell, dacă schimbi cola (o sticlă la 0,5 e cam 3,5 lei) cu apa (care e vreo 2 lei tot 0,5), după 20 de sticle ai făcut banii de o carte. Pe scurt, o carte nu e chiar așa scumpă, doar că tu ești o supă la plic care se crede supă de MasterChef. Și nu, nu ești șmecher dacă iei cartea pe mail și mănânci și șaorma cu de toate. Ești doar un hoț.

Hai, se mai găsește cineva cu argumente „inteligente”?

Bun, acum că m-am descărcat, toată chestia asta a pornit din faptul că eu sunt în multe grupuri de facebook dedicate lecturii. Motivul e simplu, așa îmi fac reclamă la blog. Așa că dacă văd un grup cu „cărți” în titlu, dau join. Așa am ajuns să fiu acceptată într-un grup în care regulile stipulau că n-ai voie să dai share la articole de pe blogul tău. Bun, și atunci despre ce e vorba aici, m-am întrebat, aruncând o privire peste postări. Erau doar titluri de cărți și poze cu coperte sau link-uri către librării online, dar fiecare postare avea multe comentarii. Am dat click și mi s-a făcut negru în fața ochilor, pentru că acele comentarii erau doar adrese de e-mail și răspunsuri la aceste adrese cu „Am trimis”. Mi s-a făcut greață și am dat leave group înainte să gândesc, altfel aș fi dat report la fiecare om din grup.

Deci dacă ești supă la plic, oprește-te, nu e ok ce faci. Mai bine fură cărți din librării, serios, măcar așa nu poate nimeni să ia 200 de exemplare o dată. Și dacă știi vreo supă la plic, vezi ce argumente are și demontează-le. Unul câte unul. Pentru că nu există niciun argument care să schimbe faptul că a primi o carte moca pe mail e același lucru cu a o fura.