Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

luni, 30 noiembrie 2015

Recenzie: Ultima privire (Dincolo de moarte #4)


Povestea:
După ce Andrei a devenit de negăsit, atât Natalia, cât și Garda încearcă să se împace cu dispariția lui, însă Mynis și regulile Strygorrei nu le vor ușura cu nimic problema. Însă plecarea lui are și efecte pozitive: Natalia se concentrează numai pe conducerea strigoilor, transformând cetatea acestora într-un loc mai bun.

Chiar și așa, există destui care nu-și doresc un om la conducere, în frunte cu Renard, care face tot posibilul să-i submineze Alesei autoritatea. Nici Dragoș și vampirii nu stau degeaba, deși nu se mai arată. Însă nici facțiunea lor nu e mai unită, vampirii luptând mai repede pentru niște idei decât pentru propria specie.

Alianțe șubrede sau neașteptate, răsturnări de situație și personaje noi, toate astea crează un volum care nu trebuie ratat.

Părerea mea:
Nu, această serie nu s-a încheiat. Știu că Adina a zis asta la lansare, știu că a scris asta pe prima pagină când a dat autografe... Eu refuz să cred asta. Nu vreau, nope, nici măcar puțin. Seria asta nu e gata, o să mai existe cărți în același univers. Pentru că nu se poate să nu mai calc prin Strygorra alături de Natalia, să nu mai plănuiesc apărarea strigoilor alături de Gardă, să nu mai aflu care e următoarea mișcare a lui Dragoș... Sunt în etapa de negare și aici am de gând să rămân până la volumul 5 (zise ea cu o voce de copil țâfnos care face botic).

Însă în timp ce aștept volumul următor, pot să povestesc puțin despre acest non-ultim-volum. În primul rând, nu vă apucați de el în metrou. Sau în vreo pauză. Apucați-vă de el seara, înainte de culcare, într-o seară de vineri sau de sâmbătă. Pentru că o să vă prindă. O să vă apuce de ambele mâini și o să vă arunce direct în mijlocul unei lumi din care nu vreți și oricum nu puteți să mai ieșiți până nu întoarceți ultima pagină. Apucați-vă de ea dimineața în metrou și o să vă treziți pe la 11 noaptea că vine un paznic să vă anunțe că metroul nu poate intra în depou cu oameni în el. Apucați-vă de el într-o pauză a școală/facultate/serviciu și o să vă opriți când femeia de serviciu stinge lumina din sala unde sunteți ca să încuie și să plece acasă. Seara, înainte de culcare, în schimb, e ok. O să vă opriți a doua zi, pe la prânz sau, dacă sunteți mai obosit, o să vă adormiți împotriva voinței voastre și o să vă treziți după câteva ore ca să reluați. Serios, eu mă aflu în ultima categorie, am tras de mine până la 3 dimineața vineri, apoi m-am trezit pe la 7 sâmbătă și nici nu m-am dat jos din pat câteva ore bune, ci am continuat să citesc până am terminat. Apoi am mâncat ceva, ca să nu mă autodiger, totuși.

E un volum tumultuos, se întâmplă foarte multe lucruri, dar acțiunea nu e grăbită, ai timp să urmărești totul, să-ți reamintești legăturile dintre personaje care nu mai erau atât de proaspete în memorie (sau poți să trișezi și să citești fișele persoanejlor din anexa de la final). În schimb, însă, o să treci printr-un carusel de emoții, mai ales dacă ești o fire mai empatică, deoarece dacă e ceva ce au în comun majoritatea personajelor din Ultima privire, acel lucru e faptul că niciunul nu e fericit. Natalia e sfâșiată între datorie și dorința de liniște, Garda e sfâșiată între jurămintele făcute strigoilor și promisiunile făcute unul altuia, până și Dragoș e prins între ciocan și nicovală... Și mai sunt muuulte alte alegeri grele de făcut pentru toate personajele, dar nu vă spun mai multe ca să nu vă stric plăcerea de a le descoperi și a le simți pe toate, pentru că nu poți să nu te întrebi ce ai face tu în situația lor și răspunsul nu e niciodată simplu.

Totuși, acesta e și un volum al unor încheieri (nu de tot! E un non-ultim-volum, da?!?), așa că sunt multe momente în care unele personaje își găsesc liniștea, înțeleg că au ales corect sau greșit și își asumă consecințele acelor alegeri, așa că sunt și momentele de calm sufletesc, mai ales spre finalul volumului. Totuși, nu o să găsiți răspunsuri la toate întrebările, nici rezolvări ale tuturor problemelor, nici măcar un final închis. Și că tot am menționat finalul, fără să vă dau niciun fel de spoiler, chiar nu cred că e genul de final pe care Adina o să-l lase personajelor ei (de fapt, ultima frază se poate citi și „wishful thinking”).

Bun, serios vorbind, da, aș mai vrea un volum, nu vreau să se termine lucrurile acum. Însă motivul pentru care îmi doresc încă o „doză” este faptul că am iubit cartea, am iubit seria, am iubit personajele și îmi va fi foarte, foarte dor de ele. Însă indiferent dacă va fi o continuare a seriei Dincolo de moarte sau un volum cu totul și cu totul diferit, un lucru știu sigur: abia aștept următoarea carte a Adinei.

vineri, 27 noiembrie 2015

Gaudeamus 2015: Cum să fii peste tot

Știu că majoritatea a scris deja despre Gaudeamus și că acum, în febra ultimelor reduceri de Black Friday (care în România durează oricât, numai o singură vineri pe an nu), un articol despre un târg care s-a încheiat deja de zile bune nu mai e la fel de „click-uibil”. Totuși, mie mi-a luat mai multicel să-mi adun gândurile și să-mi găsesc câteva ore de stat cu tastatura sub degete, așa că, după o mică întârziere, mi-am așternut și eu impresiile pe colțișorul meu de hârtie virtuală.


Particip la Gaudeamus de câțiva ani buni (bine, nu mă compar cu veteranii târgului, dar am strâns și eu ceva experiență la activ), însă abia anul acesta am reușit să-l trăiesc așa cum mi-am dorit din totdeauna: din plin. Bineînțeles, m-a ajutat mult faptul că am reușit să fac câteva exerciții de permutare cu orarul de la facultate astfel încât să câștig niște zile libere, dar cred că factorul care a făcut cu adevărat diferența a fost faptul că am reușit să țin cu dinții de o parte din banii câștigați vara trecută, astfel încât acum să am un buget cu care să-mi pot face de cap. Așadar, imediat ce a venit miercurea, am început în forță Gaudeamusul meu ubicuu.

Prima zi a fost mai mult o tură de recunoaștere pentru că fiind abia prima zi de târg și mijlocul săptămânii, pavilionul central de la Romexpo era destul de liber. Prin urmare, mi-am petrecut câteva ore descoperind unde erau amplasate toate standurile care mă interesau, dar și cercetând prețurile, ca să mă pot organiza cât mai bine astfel încât lista de cărți must have să fie bifată cu totul și lista de want să fie și ea ceva mai mică la final. Am apucat și să schimb câteva cuvinte cu oamenii de pe la edituri, am admirat noutățile care arată mult mai bine în realitate decât online... și deși am încercat, n-am ajuns acasă fără nicio carte pentru că înainte să ajung acasă, m-am întâlnit la parter cu un curier care îmi adusese un super-colet din partea editurii Paladin!

Joi și vineri, în schimb, am ajuns cu rucsacul plin acasă pentru că am început să cumpăr toate cărțile semnate de autori străini pe care le voiam. De la Calea regilor și până la Dosarele Dresden, de la Războiul etern și până la Pasărea Domului, deja se anunța o reorganizare a bibliotecii ca să încapă totul în ea. Însă știam că e doar începutul, că au fost două zile de încălzire ușoară care s-au terminal vineri seara, când au început lansările. Au fost multe, au fost simultane, am încercat să ajung la cât mai multe, am făcut sprinturi între standuri, am stat mai mult cu nasu-n orar, având doar urechile ciulite, am făcut colecție de autografe, am alergat după autori, am fost peste tot însă, pentru că n-am reușit să mă clonez, tot n-am ajuns la toată lumea. Însă au fost cele mai pline și mai frumoase 24 de ore de până acum, adrenalina și alergătura, combinată cu starea de relaxare și de bine de la fiecare eveniment au transformat maratonul lansărilor într-o experiență pe care abia aștept s-o repet.

N-o să vă spun cum a fost la lansări (dar puteți să vă uitați prin albumul meu foto de la Gaudeamus). V-am tot povestit până acum că momentul acela în care un autor vorbește despre cartea lui, despre ideile și sudoarea care se ascund între pagini, despre cum a luat naștere copilașul lui, despre cum l-a crescut, l-a ajutat să ajungă la maturitate și acum, de față cu noi, îi dă drumul în lume. O lansare e genul de eveniment de care o să-ți amintești cu un zâmbet mic, complice, ca și cum între tine și autor e un secret. Și o să-ți amintești și când citești cartea, și când o vezi pe vreun raft al tău sau al altuia și din când în când, pur și simplu pentru că poți.

Și mai e ceva fain la lansări, ceva ce mi-a lipsit anul trecut, dar am regăsit anul acesta: momentul acela când privești în jurul tău și, printre prietenii despre care știi deja că-ți împărtășesc pasiunea, vezi câte un necunoscut, vezi o persoană pe care n-ai mai văzut-o niciodată, dar în ochii căreia vezi acea sclipire de fascinație pe care o recunoști. Și în clipa aceea știi că nu ești singur, că deși cititul e cea mai solitară activitate, cititorii sunt un grup numeros și unit, știi că sunteți un grup, o masă, o forță. Știi că, atunci când vei ajunge acasă și vei citi rândurile cărții despre care acum asculți alți oameni vorbind, gândurile acelea vor crea o lume în care vei păși alături de mulți alții, că voi, toți cei care ați alcătuit acea mulțime care forma un zid între autori și realitatea înconjurătoare, izolându-vă în bula voastră de fericire, voi toți poate nu vă veți cunoaște niciodată, dar vă veți întâlni în lumea ascunsă între paginile cărții. Și asta contează nu doar pentru autor, care se va ști citit și sprijinit, ci și pentru noi, pentru că ne vom simți mai puțin singuri.

Am început să merg la lansări pentru că voiam să aflu mai multe despre ce se întâmplă în spatele cortinei, despre povestea din spatele unei cărți. Acum, merg pentru că am nevoie să fiu înconjurată de cititori la fel de pasionați, să mă alimentez din energia lor pentru a mă putea întoarce la realitatea gri, pentru a putea face față la comentariile absurde și epuizante ale tuturor celor care nu înțeleg, ca să pot să ascult fiecare persoană care mă întreabă dacă nu fac și altceva în afară de citit și să răspund, mereu cu același zâmbet, că nu, nu fac altceva și nici nu mi-aș dori asta. Pentru că știu că undeva există oameni care știu, înțeleg și simt la fel ca mine, pentru care nu există eveniment mai fain decât jumătatea de oră în care un autor stă de vorbă că noi.

Poate doar cele 10 secunde în care ne scrie un autograf. Pentru că am venit de la târg cu zeci de cărți semnate, cu zeci de dedicații unice care să-mi amintească mereu de cele câteva clipe în care un autor mi-a scris numele pe cartea sa, dorindu-mi să mă bucur de cuvintele pe care le-a înghesuit între coperte.

Și da, anul acesta au fost iar oameni veniți acolo doar de dragul de a fi, oameni care se plimbau printre standuri fără să le pese, care plecau din târg naiba știe cu ce, pentru că nu aveau cărți în pungi (ca o paranteză, le datorez un zâmbet complice tuturor celor care au venit cu ghiozdane în spate la târg pentru că știau că nevoia lor de cărți era prea mare pentru simplele plăsuțe primite de la edituri, care probabil le-ar fi dislocat umerii). Au fost la târg și oameni cu priviri de zombi care treceau printre cititori, autori și standuri ca rața prin apă. Dar anul acesta nu i-am văzut pentru că în fuga mea între standuri, indiferența lor nu m-a putut atinge.

Prin urmare, anul acesta am rămas numai cu impresii pozitive, cu un turn de cărți mai mare ca oricând și cu o dorință imensă ca ziua să aibă 26 de ore. Sau 30. Sau 48 cu 24 rezervate doar pentru lectură! Însă până se reglementează lungimea zilelor, o să le număr pe cele rămase până la Final Frontier, când sper să ne revedem prieteni și străini, dar cititori cu toții.

marți, 17 noiembrie 2015

Să înceapă Gaudeamus!

Dacă ar fi să rezum ultima perioadă într-un singur cuvânt, acela ar fi „nebună”. Ar urma apoi cuvinte precum „grăbită”, „aglomerată”, „irespirabilă” uneori, „epuizată” alteori... Pe scurt, ar fi o avalanșă de cuvinte care cer o gură de aer proaspăt. Și asta vreau să fie acest târg de carte pentru mine.

M-am tot gândit ce să scriu înainte de târg pentru că nu puteam să nu scriu, nu despre cel mai fain eveniment literar al anului, nu despre o lume incredibilă adunată în pavilionul central de la Romexpo, nu când am de gând să petrec cel puțin 3 zile din 5 printre cărți, nu când știu că urmează să merg undeva unde îmi pot lăsa viața la ușă ca să pot pătrunde fără niciun fel de bagaje în cea mai mare gară din București, o gară plină de cărți-trenuri care promit călătorii prin toată lumea și prin toate lumile.


Am vrut să scriu despre ce cărți vreau să-mi cumpăr, un fel de listă de recomandări, dar pe lângă faptul că aș fi descoperit că bugetul nu e niciodată de-ajuns pentru toate noutățile, ar fi ieșit un articol mult prea lung. Mult mult mult prea lung. Apoi mi-am zis să vă recomand ceva lansări, dar chiar dacă mă limitez doar la SF&F, tot sunt lansări simultane din care nu vreau să aleg și nu vreau nici să influențez pe nimeni. Așa că am făcut în schimb un tabel pe care îl actualizez cât de des pot cu toate lansările awesome care au loc la târg și au legătură cu fandomul. Și sunt multe, atât de multe încât n-ai cum să te plictisești!

Am ales, în schimb, să scriu un îndemn. Hai să mergem la târg! Bine, e cam aiurea să vă îndemn tocmai pe voi, sunt convinsă că dacă citiți acest blog, iubiți cărțile și dacă iubiți cărțile, ori mergeți la târg, ori nu aveți cum să ajungeți. Dar ce-ar fi dacă noi, cei care putem ajunge, am face puțin mai mult? Dacă în loc să mergem și să ne plimbăm printre standuri, să privim cărțile pe care le iubim, zâmbind când luăm una acasă, cerându-ne scuze mental când nu putem aduce una în bibliotecă, dacă pe lângă toate astea, am și vorbi cu autorii cărților pe care le iubim. Mulți vor fi acolo nu doar la lansări, dar și prin târg, plimbându-se la fel ca noi, cu ochii după cărțile care le plac. Hai să le mulțumim, măcar cu un cuvânt, dacă nu cu un dialog, pentru că fac această lume a cărților posibilă.

Și hai să le mulțumim și angajaților editurilor, cei care stau 5 zile în picioare organizând evenimente, aranjând cărți sau stând la casă, hai să le mulțumim pentru că fac acest târg să se întâmple. Hai să nu mai fim pasivi, să nu mai fim câte o față în mulțime, un participant între mulți alții, un număr în statistici. Hai să devenim fiecare în parte o voce, vocea cititorilor. Hai să le aratăm autorilor și editurilor că lumea încă citește, că noi citim, că suntem reali, vii, că existăm, că ne pasă, că suntem alături de ei așa cum putem. Hai să le arătăm că suntem mulți care suntem acolo nu ca să găsim un cadou de crăciun pentru vreun prieten, nici ca să cumpărăm o carte colorată pentru un verișor mai mic, ci pentru că lumea cărților e lumea noastră, pentru că ne-am rătăcit iremediabil în labirintul lumilor fantastice și nu mai vrem să plecăm.

Și hai să vorbim și între noi, să ne recunoaștem în grija cu care luăm o carte de pe raft, întorcându-i paginile ca și cum ar fi pergamente vechi și fragile, în modul furiș în care tragem în piept mirosul de carte nouă, în zâmbetul cu care privim pe cineva interesat de una din cărțile noastre preferate. Hai să ne creăm amintiri comune între noi, cei care iubim cuvintele și poveștile care se nasc din ele.

Hai să ne vorbim la Gaudeamus anul ăsta!

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Jurnal: Vineri 13 e ziua mea norocoasă

Încă de când eram mică, mama mi-a spus că ei, numărul 13 îi poartă noroc. Mi s-a părut fascinant, ceva ce pe toată lumea speria într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru mama era ceva pozitiv. Am vrut și eu, așa că am decis, cu puterea unui copil de câțiva ani, că și mie 13 îmi poartă noroc.

Am mai crescut, am început să nu mai cred în noroc și ghinion și forțe externe, ci în propriile forțe, una dintre ele fiind forța de a schimba perspectiva. Și vorbind cu mama despre asta, am aflat că și ea, la fel ca mine, a decis să nu se sperie aiurea de un număr, ba chiar să-l transforme în ceva pozitiv, anunțând că ei îi poartă noroc.

Timpul a trecut și singurele dăți când mă gândeam la 13 și la discuțiile cu mama erau zilele în care cineva atrăgea atenția asupra ideii de ghinion. Singura mea reacție a fost mereu un zâmbet interior, pentru că lumea nu știa secretul meu, decizia mea de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă, una care să transforme teama irațională într-o mică victorie împotriva tiparelor mentale ale majorității. Ieri nu a fost una din acele zile, ieri nu m-am ciocnit de nimeni care să trâmbițeze în glumă sau în serios, că suntem cu toții condamnați la 24 de ore de ghinion.

Asta până când, intrând pe facebook-ul blogului, am descoperit că acel contor care se blocase de o vreme la 998 de susținători sărise deja de 1000. Și deși sunt la fel de recunoscătoare fiecărei persoane care a decis că vrea să mă primească în newsfeed, adevărul e că îmi plac numerele, atunci când am văzut un număr așa frumos și rotund, m-am bucurat mai mult ca de obicei. Și am vrut să consemnez data... ca să descopăr, surprinsă, că până la urmă, 13 chiar mi-a purtat norocul pe care îl doream în copilărie.

Totuși, am mai crescut de-atunci, așa că știu că nu e meritul vreunui număr magic, prin urmare vă mulțumesc vouă, celor care mă citiți și mă promovați, mă încurajați fiind acolo, citind ceea ce scriu, asigurându-vă că nu sunt vorbe în vânt. Voi sunteți cei care dați greutate articolelor mele cu fiecare citire, cu fiecare like, share sau comentariu, cu fiecare discuție despre blogul meu, cu fiecare recomandare către un prieten sau o editură, cu fiecare carte pe care o aduceți în viața mea.

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere și sper să mă urmăriți cu aceeași plăcere peste încă 1000 de like-uri! Și vă promit că o să pregătesc un concurs ca să sărbătorim împreună!

miercuri, 11 noiembrie 2015

Film: Spectre (James Bond #24)

O să mărturisesc încă de la început: e primul film cu James Bond pe care îl văd vreodată. Nu știu cum s-a întâmplat, dar abia acum l-am văzut pe Mr. 007 în acțiune, și asta doar pentru că prietenul meu m-a convins că e cazul să-l văd pe Bond, James Bond desfășurându-se.

Înainte să vă spun cum mi s-a părut mie filmul, poftiți de luați un trailer, ca să aveți o idee despre ce e vorba. (Pe scurt: există o organizație nasoală, îi zice Spectre și Bond tre' să scape de ea ca să salveze lumea)


Filmul începe bine. Chiar superb, aș putea spune. E o scena lungă, filmată continuu, care curge foarte frumos, cu Bond se plimbându-se pe acoperișurile din Mexic mai ceva ca Spider-Man, dar cu o postură de lord. Urmează ceva acțiune care are chiar și un moment de comic relief foarte frumos strecurat, apoi iar acțiune, cu Bond improvizând foarte spionesc pentru a se adapta situațiilor... Ce mai, se anunța un film osăm, care compensa pentru plotul subțirel și pentru lipsa de miză (e clar că Bond câștigă de dinainte să mergi la film, nu e ca și cum poți să-ți faci griji pentru el, nu?) prin acțiune faină și eleganță cât cuprinde.

Și ca să continue șirul de osămnes, urmează intro-ul (care n-a fost chiar primul pe care îl văd, văzusem și intro-ul de la Skyfall pentru că-mi plăcea melodia). E cu foc și fum, cu caracatițe și scene fragmentate... fain rău, mi-a pus creierul la lucru, speram să fie descris filmul metaforico-subtil și să mă prind eu ce și cum. Spre exemplu, la un moment dat e o secvență cu Bond încercând să tragă, doar că pe pistol se încolăcește un tentacul de-al lui Spectre și trage cerneală de caracatiță... ei, eu speram ca la un moment dat, Bond să trebuiască să omoare pe cineva, dar pentru că se bagă Spectroșii, să împuște pe cineva bun... Mă rog, așa îmi place mie să overthink things.

În fine, se termină genericul, începe filmul... și lucrurile o iau încet la vale. Ca o paranteză, povestea un scriitor la un moment dat că tot trimitea începutul romanului său pe la edituri și tot era refuzat, așa că rescria începutul... până când a ajuns să aibă primele 60 de pagini impecabile, dar restul era... să zicem că nu la fel de bun. Ei, cam așa mi s-a părut mie filmul, a avut un început de 6 stele din 5, pentru ca apoi să-și dea cu stângul în dreptul.

Bine, nu mă așeptam la un film cu Bond că fie complex, nici măcar din pucnt de vedere psihologic, nu mă așteptam nici să mă țină cu sufletul la gură, Bond always wins, dar nici nu mă așteptam să aibă scene teoretic tensionate care de fapt, în final, puteau la fel de bine să lipsească. Și nu mă refer la scene mici, cum e scena cu asteroidul (nu, nu vă zic ce se întâmplă... pentru că nu se întâmplă nimic, sunt 10 minute bune de tăiat la montaj, pentru că sunt egale cu zero), ci la scene care trebuiau să fie super-importante... Vă povestesc imediat la ce mă refer, dar, pentru cei care nu vor spoilere, o să ascund următorul paragraf. Personal, nu cred că-i spoiler pentru că e o scenă care poate lejer să lipsească, are zero impact, dar să zicem...

[Reveal the super-unimportant-almost-spoiler]

No, acuma nu înseamnă că nu mi-a plăcut filmul. E fără sare și piper la final, e lung aiurea, m-a pus să văd niște scene grețoase degeaba... dar are urmăriri faine, niște scene memorabile, un început superb (serios, aș mai merge o dată la cinema doar ca să văd începutul)... merge dacă vă plac filmele cu Bond și dacă profitați de scena-spoiler ca să mergeți la baie, că doar e un film de peste 2 ore.

duminică, 8 noiembrie 2015

Club de Science Fiction

Joia trecută mi-am dat seama că a trecut mult timp de când n-am mai călcat într-o bibliotecă. Din păcate, nici în seara aceea nu am intrat în Biblioteca Ion Creangă ca să împrumut o carte și, odată cu povestea, să iau acasă și fragmente din poveștile celor care au citit romanul înaintea mea, ci am fost acolo ca să particip la prima întâlnire a Clubului de SF.

Realizat la inițiativa Bibliotecii Metropolitane București, cu sprijinul SRSFF (Societatea Română de Science Fiction și Fantasy), Clubul își propune să atragă tinerii către genul SF discutând alături de aceștia despre unele din temele acestui gen. Prima întâlnire a avut ca subiect SF-ul apocaliptic și post-apocalitic așa că, după ce Florin Stanciu, moderatorul, ne-a făcut o introducere în care ne-a prezentat câteva din principalele moduri în care e văzută apocalipsa, tot el ne-a provocat să descriem fiecare felul în care vede sfârștiul lumii.

Am încercat și un mic joc, pasând un fes de la unul la altul, cel cu festul fiind cel care trebuia să vorbească, la final urmând să paseze fesul la întâmplare. Totuși, cum toți cei de față eram oameni vorbăreți, nu prea ne-am ținut de reguli, ci am început să dezbatem liber, pornind de la însăși conceptul de apocalipsă. În primul rând, apocalipsa ar trebui folosită doar pentru a descrie conceptul explicat în Biblie, o resetare a existenței în urma unei judecăți, iar literatura despre care vorbeam noi ar fi mai corect denumită post-cataclismică.

În același timp însă, dacă plecăm de la o definiție alternativă, unde apocalipsa ar fi sfârșitul lumii, atunci ar putea moartea să fie văzută ca o apocalipsă? Aici, discuția a fost deturnată de două tinere care nu cred că aveau mai mult de 10-12 ani care au încercat să răspundă la întrebare, ridicând la rândul lor alte întrebări. Noi toți am rămas puțin blocați, pentru că ne așteptam din partea lor la un discurs atât de elocvent, nu ne așteptam să jongleze atât de ușor cu termeni precum Big Bang, multivers, fizică cuantică... Mie personal mi-au dat speranță că generațiile care vin în urma noastră sunt mult, mult subestimate.

Din păcate, discuția n-a mai putut continua mult, pentru că timpul aproape expirase. Am mai avut vreme doar să ne gândim ce am face dacă ne-am trezi într-o zi singuri pe lume, cu toți cunoscuții și necunoscuții din jurul nostru dispăruți. Totuși, a rămas mai mult o temă de gândire pentru drumul spre casă, pentru că biblioteca urma să se închidă. Totuși, urmează să ne revedem joia viitoare și în fiecare joi rămasă până la vacanța de iarnă.

Eu una abia aștept următoarea întâlnire pentru că deși n-am plecat din bibliotecă având în geantă cărți pe care să le citesc, am plecat de-acolo cu mintea plină de momente la care să vreau să mă gândesc pentru că m-au pus cu adevărat pe gânduri. Și la următoarele întâlniri, nu pot decât să sper să le revăd pe cele două fete și să văd din ce în ce mai mulți tineri care să ne provoace să ne gândim „outside the box”.

joi, 5 noiembrie 2015

Recenzie: Povestiri de la marginea realității de Dan Rădoiu

De obicei, atunci când scriu despre un volum de povestiri, mi-e greu să aleg unul sau două texte despre care să vorbesc și pe restul să le trec sub tăcere. Tocmai de aceea, prefer să împartășesc cu voi senzația generală pe care mi-a lăsat-o întregul volum. Totuși, în cazul cărții lui Dan Rădoiu, mi se pare mai greu ca oricând să vorbesc la modul general, dar e la fel de greu să aleg un text care mi-a plăcut pentru că mi-au plăcut toate. Și nici să scriu despre fiecare în parte nu-i o idee bună pentru că fiecare din ele poate genera atât de multe idei încât aș putea scrie la nesfârșit...

Adevărul e că e atât de greu de vorbit despre volum pentru că povestirile lui Dan sunt extrem de diferite între ele. Da, există un liant, dezvăluit chiar în titlul cărții: fiecare poveste are un sâmbure de altceva, o influență a supranaturalului, paranormalului, fantasticului, irealului. Însă e singurul element comun, deși chiar și acest altceva e explorat cu toate variațiile și nuanțele sale.

Primul lucru pe care îl remarc la un text sunt personajele: unele îmi plac, pe unele le detesc, de unele mă atașez, altele mi se par doar schițe de persoane... În Povestiri de la marginea realității am întâlnit personaje de toate soiurile, de la înalți funcționari parveniți care țin cu dinții de funcție la persoane care trăiesc de azi pe mâine, de la bătrânei fericiți cu rutina lor la tineri care abia au dat cu nasul de ideea de „maturitate” și acum trebuie să o accepte sau să se lase striviți de ea. De la oameni reali la personaje de basm, de la persoane pe care le-ai putea înâlni pe stradă la excentrici care par ireali. De la cea mai banală persoană pe care ți-o poți imagina și până la zeii antichității. De la oameni blânzi la monștrii dezaxați. De la oameni fericiți la oameni loviți crunt de soartă. De la personaje pe care le-am iubit cu toată inima la personaje pe care le-am detestat din adâncul sufletului. La fel cum pe paleta unui pictor găsești toate nuanțele pe care ți le puteai imagina, la Dan Rădoiu găsești toate nuanțele omenirii pe care le cunoșteai și, în plus, unele de care doar ai auzit, dar la care nu te-ai gândit serios până când n-ai ajuns direct în gândurile acelor persoane.

Și autorul nu se oprește aici, ci jonglează la fel de lejer și cu stilurile: povești la persoana I sau la persoana a III-a, ancorate în punctele dureroase ale prezentului sau într-un timp atât e vag încât ar putea fi oricând, povești în care fantasticul ar putea fi clasat repede ca o închipuire sau povești în care el nu poate fi ignorat pentru că s-ar destrăma toată țesătura realității... Ce mai, în o sută și ceva de pagini am trecut prin incredibil de multe lumi, am cunoscut tot atâtea personaje, m-am plimbat prin gândurile lor... Am trăit scurt și intens câteva zeci de vieți doar citind acest volum.

De obicei, atunci când îmi plac cu adevărat povestirile cuiva, senzația cu care rămân la urmă e că aș fi vrut mai mult, că aș fi preferat să fi citit un roman întreg ca să nu trebuiască să mă despart de personajele povestirii sau ca să pot petrece mai mult timp într-un univers care m-a fascinat. Totuși, de data asta n-a fost așa. Dan scrie scurt și la obiect, povestirile lui se pot citi pe drumul cu metroul, finalul venind la fix, chiar înainte de stația destinație. Și finalul e chiar final, e tot ce mai aveai nevoie să știi. Ar putea exista o continuare? Desigur, pentru că viața nu se oprește după un singur episod, ci merge întotdeauna înainte. Doar că nu mai simți nevoia aceea de a ști, ești pur și simplu mulțumit de ceea ce ai primit. Sau, dacă nu, ai libertatea totală de a-ți imagina orice îți face plăcere, continuări sau chiar povești noi pentru că, pe lângă povestiri care să-ți gâdile imaginația, Dan mai face un cadou cititorilor săi: un imbold, o provocare de a scrie propriile povești. Și cheia către imaginația nelimitată care zace în fiecare dintre noi.

Și dacă totuși nu e de-ajuns, dacă cititorul aspiră la a scrie, dar rămâne doar la statiul de „aspirator”, prin intermediul editurii Crux, Dan Rădoiu se întâlnește lunar cu oamenii interesați de scris în cadrul Atelierelor de confecționat povești. Următoarea întâlnire are loc pe 15 noiembrie și eu una de abia aștept să ajung față în față cu Dan, să-i spun personal cât de mult mi-a făcut plăcere să-i citesc poveștile :)