Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 27 noiembrie 2015

Gaudeamus 2015: Cum să fii peste tot

Știu că majoritatea a scris deja despre Gaudeamus și că acum, în febra ultimelor reduceri de Black Friday (care în România durează oricât, numai o singură vineri pe an nu), un articol despre un târg care s-a încheiat deja de zile bune nu mai e la fel de „click-uibil”. Totuși, mie mi-a luat mai multicel să-mi adun gândurile și să-mi găsesc câteva ore de stat cu tastatura sub degete, așa că, după o mică întârziere, mi-am așternut și eu impresiile pe colțișorul meu de hârtie virtuală.


Particip la Gaudeamus de câțiva ani buni (bine, nu mă compar cu veteranii târgului, dar am strâns și eu ceva experiență la activ), însă abia anul acesta am reușit să-l trăiesc așa cum mi-am dorit din totdeauna: din plin. Bineînțeles, m-a ajutat mult faptul că am reușit să fac câteva exerciții de permutare cu orarul de la facultate astfel încât să câștig niște zile libere, dar cred că factorul care a făcut cu adevărat diferența a fost faptul că am reușit să țin cu dinții de o parte din banii câștigați vara trecută, astfel încât acum să am un buget cu care să-mi pot face de cap. Așadar, imediat ce a venit miercurea, am început în forță Gaudeamusul meu ubicuu.

Prima zi a fost mai mult o tură de recunoaștere pentru că fiind abia prima zi de târg și mijlocul săptămânii, pavilionul central de la Romexpo era destul de liber. Prin urmare, mi-am petrecut câteva ore descoperind unde erau amplasate toate standurile care mă interesau, dar și cercetând prețurile, ca să mă pot organiza cât mai bine astfel încât lista de cărți must have să fie bifată cu totul și lista de want să fie și ea ceva mai mică la final. Am apucat și să schimb câteva cuvinte cu oamenii de pe la edituri, am admirat noutățile care arată mult mai bine în realitate decât online... și deși am încercat, n-am ajuns acasă fără nicio carte pentru că înainte să ajung acasă, m-am întâlnit la parter cu un curier care îmi adusese un super-colet din partea editurii Paladin!

Joi și vineri, în schimb, am ajuns cu rucsacul plin acasă pentru că am început să cumpăr toate cărțile semnate de autori străini pe care le voiam. De la Calea regilor și până la Dosarele Dresden, de la Războiul etern și până la Pasărea Domului, deja se anunța o reorganizare a bibliotecii ca să încapă totul în ea. Însă știam că e doar începutul, că au fost două zile de încălzire ușoară care s-au terminal vineri seara, când au început lansările. Au fost multe, au fost simultane, am încercat să ajung la cât mai multe, am făcut sprinturi între standuri, am stat mai mult cu nasu-n orar, având doar urechile ciulite, am făcut colecție de autografe, am alergat după autori, am fost peste tot însă, pentru că n-am reușit să mă clonez, tot n-am ajuns la toată lumea. Însă au fost cele mai pline și mai frumoase 24 de ore de până acum, adrenalina și alergătura, combinată cu starea de relaxare și de bine de la fiecare eveniment au transformat maratonul lansărilor într-o experiență pe care abia aștept s-o repet.

N-o să vă spun cum a fost la lansări (dar puteți să vă uitați prin albumul meu foto de la Gaudeamus). V-am tot povestit până acum că momentul acela în care un autor vorbește despre cartea lui, despre ideile și sudoarea care se ascund între pagini, despre cum a luat naștere copilașul lui, despre cum l-a crescut, l-a ajutat să ajungă la maturitate și acum, de față cu noi, îi dă drumul în lume. O lansare e genul de eveniment de care o să-ți amintești cu un zâmbet mic, complice, ca și cum între tine și autor e un secret. Și o să-ți amintești și când citești cartea, și când o vezi pe vreun raft al tău sau al altuia și din când în când, pur și simplu pentru că poți.

Și mai e ceva fain la lansări, ceva ce mi-a lipsit anul trecut, dar am regăsit anul acesta: momentul acela când privești în jurul tău și, printre prietenii despre care știi deja că-ți împărtășesc pasiunea, vezi câte un necunoscut, vezi o persoană pe care n-ai mai văzut-o niciodată, dar în ochii căreia vezi acea sclipire de fascinație pe care o recunoști. Și în clipa aceea știi că nu ești singur, că deși cititul e cea mai solitară activitate, cititorii sunt un grup numeros și unit, știi că sunteți un grup, o masă, o forță. Știi că, atunci când vei ajunge acasă și vei citi rândurile cărții despre care acum asculți alți oameni vorbind, gândurile acelea vor crea o lume în care vei păși alături de mulți alții, că voi, toți cei care ați alcătuit acea mulțime care forma un zid între autori și realitatea înconjurătoare, izolându-vă în bula voastră de fericire, voi toți poate nu vă veți cunoaște niciodată, dar vă veți întâlni în lumea ascunsă între paginile cărții. Și asta contează nu doar pentru autor, care se va ști citit și sprijinit, ci și pentru noi, pentru că ne vom simți mai puțin singuri.

Am început să merg la lansări pentru că voiam să aflu mai multe despre ce se întâmplă în spatele cortinei, despre povestea din spatele unei cărți. Acum, merg pentru că am nevoie să fiu înconjurată de cititori la fel de pasionați, să mă alimentez din energia lor pentru a mă putea întoarce la realitatea gri, pentru a putea face față la comentariile absurde și epuizante ale tuturor celor care nu înțeleg, ca să pot să ascult fiecare persoană care mă întreabă dacă nu fac și altceva în afară de citit și să răspund, mereu cu același zâmbet, că nu, nu fac altceva și nici nu mi-aș dori asta. Pentru că știu că undeva există oameni care știu, înțeleg și simt la fel ca mine, pentru care nu există eveniment mai fain decât jumătatea de oră în care un autor stă de vorbă că noi.

Poate doar cele 10 secunde în care ne scrie un autograf. Pentru că am venit de la târg cu zeci de cărți semnate, cu zeci de dedicații unice care să-mi amintească mereu de cele câteva clipe în care un autor mi-a scris numele pe cartea sa, dorindu-mi să mă bucur de cuvintele pe care le-a înghesuit între coperte.

Și da, anul acesta au fost iar oameni veniți acolo doar de dragul de a fi, oameni care se plimbau printre standuri fără să le pese, care plecau din târg naiba știe cu ce, pentru că nu aveau cărți în pungi (ca o paranteză, le datorez un zâmbet complice tuturor celor care au venit cu ghiozdane în spate la târg pentru că știau că nevoia lor de cărți era prea mare pentru simplele plăsuțe primite de la edituri, care probabil le-ar fi dislocat umerii). Au fost la târg și oameni cu priviri de zombi care treceau printre cititori, autori și standuri ca rața prin apă. Dar anul acesta nu i-am văzut pentru că în fuga mea între standuri, indiferența lor nu m-a putut atinge.

Prin urmare, anul acesta am rămas numai cu impresii pozitive, cu un turn de cărți mai mare ca oricând și cu o dorință imensă ca ziua să aibă 26 de ore. Sau 30. Sau 48 cu 24 rezervate doar pentru lectură! Însă până se reglementează lungimea zilelor, o să le număr pe cele rămase până la Final Frontier, când sper să ne revedem prieteni și străini, dar cititori cu toții.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.