Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

luni, 28 aprilie 2014

Vrei sa inveti sa scrii?

Mi s-a întâmplat o dată să mă întrebe un om pe care îl admir dacă eu scriu. Nu se referea la blog, ci la scrisul efectiv de ficțiune. Mai precis, la SF. Răspunsul a fost și este nu, dar întrebarea mi-a rămas undeva în subconștient, de unde mai iese din când în când și mă pune pe gânduri.

Și tocmai acea întrebare m-a făcut să încep să observ cursurile de Creative Writing, oportunități care sunt acolo pentru oricine e interesat, șanse care se oferă în schimbul voinței și curajului de a urma aceste cursuri. Și pentru că literatura SF petru mine e Ză Literatură, cu majuscule, atunci când am văzut acest anunț [link], mi-au zbârnâit antenuțele de încântare.

Am avut ocazia și norocul să îi aud vorbind pe amândoi coordonatorii despre literatura SF, să le aud pasiunea din voce, i-am citit pe amândoi și am regăsit acel sentiment pe care nu-l pot defini, o frumoasă uimire, un moment care îți taie răsufarea, bucuria simțită în fața unei descoperiri... acel sentiment pe care îl caut în cărțile pe care le citesc. Oamenii ăștia știu să scrie, sunt amândoi editori ale unor reviste de SF pe care le recomand oricărui pasionat (CPSF și Argos), așa că știu cum merg lucrurile atât din perspectiva scriitorului, cât și a autorului, știu ce se caută pe piață, știu cum arată un text publicabil, deci dacă e cineva de la care poți învăța cum să scrii SF bun, ei sunt.

Din păcate, ca în multe alte dăți din în ultimul an, după ce am citit datele între care se desfășoară atelierul, mi-am scos frumos antenuțele de care vorbeam mai devreme, am revenit cu picioarele pe pâmânt și am început să-mi doresc ca toate lucrurile mișto de pe lumea asta să se întâmple numai vara, pentru că aș fi vrut să am timp să particip. Dar școala e școală, sesiunea e sesiune și totuși am vrut să ajut la răspândirea veștii pentru că poate există și alții care au nevoie doar de un mic imbold ca să ajungă mari și cred că acesta ar putea fi cel mai bun imbold.

Înscrierea se poate face până pe 9 mai, deci dacă sunteți pasionați de SF și vreți să vă încercați mâna, atunci uitați-vă doar în agendă și dacă programul vă permite, mergeți. Pot să vă garantez că n-o să vă pară rău.

luni, 21 aprilie 2014

Diferiti, dar la fel...

Recenzie: CPSF #11

A trecut prea mult timp de când am scris ultima dată despre vreun număr din CPSF, așa că voi încerca să mă revanșez săptămânile viitoare și, cu puțin noroc, o să ajung la zi :) Ca de obicei, din întreaga revistă îmi voi alege un singur text care mi-a plăcut mai mult, dar asta nu înseamnă că restul sunt mai slabe, uneori chiar din contră. Alegerea mea e pur subiectivă, iar de data aceasta am ales nuvela lui Ted Chiang:

Povestea - Expirație
Într-o societate în care ființe făcute, aparent, din metal trăiesc prin înlocuire zilnică a plămânilor goliți de argon cu unii noi, plini, o astfel de ființă vrea să descopere cum sunt stocate amintirile lor așa că își disecă propriul creier. Astfel, aflând răspunsul la întrebarea sa, descoperă și un adevăr mult mai tulburător despre lumea în care trăiește și despre iminentul ei sfârșit.

Părerea mea:
Exact genul acesta de povești m-a făcut să iubesc literatura SF. Mai mult decât povestea în sine, care e superbă, mi-a plăcut felul în care m-a făcut să mă simt. Societatea aceasta cu toate ființele ei este atât de asemănătoare cu a noastră încât pe parcursul recenziei, am scris aproape de fiecare dată „oameni” în loc de „ființe”, pentru că e ușor să uiți de toate diferențele. Și totuși, deși despre fizionomia lor nu ni se spun prea multe, fiziologia lor e atât de diferită încât nu poți uita cu adevărat că lumea lor nu e lumea ta. Tocmai aceasta combinație de familiar și exotic e ceea ce face acest text memorabil.

În plus, finalul poveștii e încârcat de gândurile, sentimenele și speranțele unui reprezentat al acestei rase, care sunt asemănătoare, dacă nu chiar identice cu ale noastre. Temerile lor sunt temerile noastre, întrebările noatre sunt întrebările lor. În final, suntem la fel în ciuda diferențelor și tocmai această realizare m-a făcut ca, pentru câteva minute, să uit că e o poveste și să simt că în altă parte a Universului acesta infinit ar putea exista nu numai viață (chestie pe care o cred oricum, oricând), cât și ființe asemănătoare nouă, nu neapărat fizic, dar împărtășind aceleași gânduri. Și asta e de-ajuns ca să te simți mai puțin singur. Tocmai de asta cred că alegerea de a scrie povestea la persoana I, uneori adresându-se direct cititorilor nu face decât să sporească magia acestui text.

Și ca și cum sentimentul acesta de empatie cu naratorul nu era de-ajuns ca să cucerească, povestea merge mai departe și vorbește despre ceea ce înseamnă scrisul, modul în care cuvintele - mâzgăleli pe foi - pot oferi măcar iluzia durabilității atunci când orice altceva pare să nu funcționeze:

„Tu, sper eu, ești unul dintre acei exploratori. Tu, sper eu, ai găsit aceste foi de cupru și ai descifrat cuvintele de pe suprafața lor. Și dacă creierul tău folosește sau nu aerul folosit odată de mine, prin actul de a-mi citi cuvintele, modelele care formează gândurile tale vor deveni o imitație a modelelor care au format o dată personalitatea mea. Și în acest fel, voi trăi din nou prin tine.”

© Ted Chiang - Expirație - CPSF #11 - Editura Nemira

Am iubit fiecare literă din textul acesta, a fost prima dată când, imediat după ce l-am terminat, nu m-am mulțumit să-l recomand mamei mele (de la ea m-am molipsit de microbul SF-ist), ci m-am dus și i-am citit-o. Atunci, în clipa aia. Totuși, pot să-mi dau seama care e punctul lui slab: stilul s-ar putea să nu fie pe placul tuturor. Nu e încărcată de limbaj tehnic, dar povestea poate părea că înaintează cam greoi, fiecare pas e explicat în detaliu, ceea ce pe unii ar putea să-i plictisească. (Am avut parte de câteva ori de reacții mai puțin încântate când am recomandat romane geniale unora pentru că stilul n-a fost pe gustul lor, așa că de atunci sunt mai atentă la aceste aspecte.) Chiar și așa, mie mi-a plăcut inclusiv acest aspect, am simțit că le înțeleg lumea, așa că vă recomand povestea din toată inima și sper să vă placă.

Și în final, vă mai las un mic citat excepțional:

„Contemplează miracolul care este existența și bucură-te că ești în stare să faci acest lucru. Simt că am dreptul să-ți spun asta, pentru că, în timp ce gravez aceste cuvinte, și eu fac la fel.”

© Ted Chiang - Expirație - CPSF #11 - Editura Nemira

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Recenzie: Ultimul avanpost


Povestea:
În anul 2046, România este regat, lucru care pentru Diane Dumitrescu, fiica Ministrului Afacerilor Interne, înseamnă ținute fabuloase, oameni gata să-i satisfacă fiecare moft, petreceri peste petreceri... dar și discursuri plictisitoare, o căsătorie aranjată cu Prințul Alexandru și obligația de a se asigura că acesta nu-și distruge imaginea dându-și la iveală adevărata față, de băiat de bani gata pentru care cuvintele datorie și onoare nu au niciun sens, dar care cunoaște în detaliu toate drogurile pe care banii le pot cumpăra.
Însă viața Dianei e pe cale să se schimbe atunci când este răpită și trebuie să se confrunte nu numai cu realitățile țării în care trăiește, dar și cu propriul trecut.


Părerea mea:
Spuneam ieri că „trendul” e să se spună despre distopiile care se publică acum că sunt toate la fel... ei bine, asta e diferită. În primul rând, e prima dată când pe parcursul unui roman mi s-a schimbat părerea despre protagonistă. De obicei, fie îmi place, fie mă enervează, însă Diane a reușit nu doar să se schimbe, să evolueze, dar și să-mi schimbe impresia despre ea. La început, era genul „săraca fată bogată” pe care o deranja revoltă în Timișoara pentru că o forța să stea mai mult timp cu logodnicul ei (adevărat, Alex e o persoană groaznică și e chiar mai anipatic decât ea... Pe alocuri, m-a dus cu gândul la Jeoffrey Baratheon din Game of Thrones), în loc să o facă să se întrebe despre motivele adevărate ale revoltei și despre faptul că poate lucrurile nu merg chiar bine în R.U.T.R. (Regatul Unit al Țărilor Române). Până la final, însă, lucrurile care i se întâmplă o schimbă cu adevărat și devine genul eroinei cu care vrei să ții.

De asemenea, personajul Dan e intrigant, încă n-am reușit să mă hotărăsc ce cred despre el. Are momente în care e atât de nemilos încât indiferent de motivele lui, mi se pare că merge prea departe, dar și momente în care e atât de grijuliu încât pare că are personalitate multiplă... Mă aștept să-mi rezerve ceva suprize în volumul viitor (sau volumele, cine știe? Sunt destule lucruri rămase nerezolvate cât să justifice încă un roman cel puțin și am înțeles la lansare că șansele să existe o continuare sunt destul de mari).

Cât despre societate în sine... Pe coperta a 4-a Anna Vary (autoarea seriei „Ultima vrajitoare din Transilvania”) spune că acest roman este „O distopie în context autohton care, culmea!, îţi este în acelaşi timp foarte familară, dar şi exotică”, ceea ce mi se pare că descrie perfect senzația pe care mi-a lăsat-o romanul... Totuși, aș fi vrut să aflu puțin mai mult despre partea „tehnică” a sistemului, despre motivele pentru care există rații alimentare și pentru care oamenii se tem atât de tare de a spune ceva greșit... Însă detaliul dronelor care patrulează străzile mi-a plăcut, ca și micile hint-uri despre o tehnologie de zi cu zi mai dezvoltată decât cea de astăzi.

Așadar, dacă vă plac distopiile, vă recomand cu siguranță Ultimul avanpost, mai ales că plotul are niște întorsături de situație neașteptate și acțiune demnă de un film cu spioni, iar eu abia aștept volumul următor!

vineri, 18 aprilie 2014

Snobism literar

Cred că am să subintitulez acest articol „Hai să nu aruncăm cu noroi”.

Printr-un dar divin (literalmente) numit sărbătoarea de Paște, am făcut și eu rost de câteva zile libere și m-am apucat să mai citesc ce au mai scris alții prin blogosfera de carte cât timp am tras eu chiulul. Spre supriza mea, ori nu urmăresc eu ce trebuie (habar n-am care bloggeri mai sunt pe val și care au renunțat de tot), ori lumea s-a întors cu fundul în sus.

Eu m-am apucat de blogăreală după ce am descoperit că există și alte cărți decât alea de la orele de română, cărți care îmi spun mie personal ceva, cărți despre care culmea, am voie să am și propria mea opinie, ba mai mult, am voie s-o trâmbițez public. And nobody can do anything about it! Asta era interesant prin blogosferă, toată lumea putea să aibă o părere, fie ea și diferită și atâta timp cât nimeni nu dădea cu noroi, toata lumea putea trăi în relativă pace.

Acum însă văd că lucrurile s-au schimbat, ca dacă ai sărit de vreo 16 ani, YA-ul nu numai că nu mai e cool, dar trebuie ponegrit, oricine citește o carte cu vampiri e un fraier cu gusturi proaste de care trebuie să ne fie milă și mai nou și distopiile sunt toate la fel, deci nașpa... Ceea ce mi se pare puțin prea mult e faptul că toată lumea recunoaște că și ei și-au început pasiunea pentru lectură cu aceleași cărți pe care le ponegresc acum, dar scuza e că erau mici și proști și nu care cumva să faceți la fel, uite, vă recomand eu chestiile astea care îmi plac acum, care sunt în mod categoric de calitate.... Și dacă peste 2 ani n-o să-ți mai placă, o să arunci iar cu noroi? -_-


În primul rând, YA-ul e scris pentru tineri. Dacă ai depăși vârsta, s-ar putea să nu-ți mai placă. Ceea ce nu înseamnă că sunt proaste, ci doar că a venit momentul să treci la nivelul următor. De asemenea, înseamnă că ar trebui să-i lași și pe alții să descopere singuri când nu le mai place și când sunt ei pregătiți să treacă la altceva. Oricine ridică o carte de pe raft și o citește pentru că vrea e deja mult peste medie și are dreptul să se poată simți bine în compania altor cititori, nu să fie condamnat pentru gusturile sale. Exact asta făceau profii de română pe care i-am detestat cu toții, dacă vom face și noi la fel, n-o să mai citească nimeni nimic niciodată.

În al doilea rând, șmecheria cu literatura și cu arta în general e că trebuie să îți placă ție. Normal că te interesează și părerea altora (avizată sau, „mulțumită” educației românești, mai degrabă o preferăm pe cea neavizată, dar sinceră), normal că o să urmezi recomandările altora, dar în definitiv, singura părere care conteaza e a ta. Deci ai voie să nu-ți mai placă un gen, dar lasă-i și pe alții să aibă dreptul să le placă. Ai dreptul să le recomanzi ceea ce-ți place acum și ai dreptul să nu mai recomanzi ceva ce ți se părea genial cu doi ani în urmă, dar nu te apuca să spui că genul ăla e de fapt o prostie și că regreți că ți-a luat atâta timp ca să înțelegi asta. Dacă ai avea din nou 16 ani, ți-ar plăcea din nou și, culmea, s-ar putea ca la 16 ani, ceea e acum ți se pare ok să ți se fi părut aiurea.

Așa că hai să ne revenim și să lăsăm lumea să citească ce vrea, când vrea, din orice motive, hai să avem cu toții păreri oricât de diferite, dar hai să nu ne apucăm să desființăm genuri întregi pentru că nu ne mai plac nouă. Fiecare gen are cărțile lui geniale și rateurile lui și doar pentru că unor oameni le place Twilight nu înseamnă că trebuie să-i facem să se simta prost. Deși cred că trebuia să folosesc persoana I, nu a III-a, pentru că și mie îmi place Twilight. Îi recunosc toate defectele, dar atunci când am citit-o m-a făcut să simt ceva, am rezonat cu povestea, ceea ce e mai mult decât pot spune despre multe alte romane.

Așadar, eu zic ca fiecare dintre voi să citească orice îi place, indiferent ce cred alții. Dacă pe voi lectura unei anumite cărți vă face fericiți, atunci ați citit o carte bună. Ar trebui să fie un criteriu suficient pentru voi, și e categoric suficient pentru mine.

luni, 7 aprilie 2014

De citit: Ultimul avanpost de Lavinia Călina

Vă spuneam acum câteva zile că am participat la lansarea romanului Ultimul avanpost pentru că eram curioasă cum arată o distopie nu doar scrisă de o româncă, ci și plasată în România. Și pentru că fragmentele de roman pe care ni le-a citit Lavinia au fost superbe, m-am hotărât să recomand ei cartea în cadrul rubricii De citit.

Descriere:
Al treilea Război Mondial a luat sfârşit, iar România anului 2046 este Regat. Logodită cu prinţul Alex şi fiică a Ministrului de Interne, tânăra Diane trăieşte o viaţă luxoasă şi lipsită de griji, ocupată cu discursuri, dileme cu cea mai potrivită garderobă a zilei şi păstrarea aparenţelor cuplului regal. Printre petreceri, călătorii obositoare, speech-uri învățate pe de rost și accesele de furie ale prinţului, Diane contemplă fără prea mult entuziasm un viitor previzibil. Însă viața i se schimbă complet într-o singură noapte, atunci când este răpită de către un grup de rebeli, pentru care guvernarea autoritară a regatului întruchipează răul absolut.
Acţiune, răsturnări neaşteptate de situaţie, intrigi, romance – iţele unei poveşti în care eroina învaţă două adevăruri cruciale: nimeni nu este cine pare la prima vedere, iar alegerile luate au întotdeauna consecințe.
Va reuși Diane să risipească misterul și, mai ales, va reuși să descopere în final care este adevărata ei identitate?

Dacă descrierea nu v-a convins, vă mai spun că Laviniei i-au plăcut atât Hunger Games, cât și Divergent și că deși romanul ei și nymphette_dark99 nu au prea multe în comun, Lavinia s-a apucat de scris după ce a terminat nymphette pentru că și-a dat seama că nu numai că își dorește, dar ar putea scrie la rândul ei. Așadar, dacă vreți să citiți un roman distopic scris de cineva care iubește aceleși cărți ca voi, Ultimul avanpost e alegerea perfectă. Și imediat ce găsesc ceva timp liber o să o citesc și eu și o să vă spun cum mi s-a părut :)

vineri, 4 aprilie 2014

Lecturi underground

V-a fost dor de mine? Sper că da, pentru că și mie mi-a fost dor de voi, de blog, de citit... Șiiii acum aș putea începe să mă plâng de lipsa de timp, de cantitatea de chestii nașpa pe care chiar și la facultate trebuie să le fac/învăț cu unicul scop de a trece la respectiva materie, pentru că nu mi se pare că o să mă ajute decât poate prin faptul că îmi dezvoltă abilitatea de a înghiți chestii care nu îmi plac, daaaaar până la urmă există și destule chestii care îmi plac, care mă provoacă să-mi depășesc limitele și care mă fac să stau ore bune lucrând, așa că la sfarșitul zilei, simt că am făcut nu doar ceva util, dar și plăcut și interesant. Așa că deși nu mai am nici un sfert din timpul pentru lectură pe care îl aveam anul trecut, nu regret nimic :)

Totuși, după părerea mea ceea ce diferențiaza oamenii de animale este dorința de mai bine (și, desigur, capacitatea de a ne imagina acel „mai bine” și pașii necesari ca să ajungem acolo), așa că nu pot spune că nu aș vrea să am mai mult timp pentru cărți. Și pentru că de când a început semestrul al doilea nu am reușit să găsesc acest timp (spre exemplu, v-am anunțat sâmbătă pe facebook despre un eveniment fain la care voiam să merg, dar o temă pe care o credeam simplă s-a prelungit mult mai mult decât sperasem, așa că n-am mai reușit să ajung), m-am hotărât să mi-l fac singură. Așadar, miercuri seară mi-am luat liber de la facultate și am mers în subsol în Club A, unde am participat la PoetikA & ProzA, un eveniment tip lectură publică, la care s-a adăugat și lansarea romanului Ultimul avanpost de Lavinia Călina.


sursa foto: facebook - Ana Mănescu

Pe lângă lansare, la care voiam să particip pentru că am auzit despre roman și eram curioasă cum arată o distopie scrisă de o româncă (știți că am eu obsesia mea cu autorii români contemporani care sunt geniali și comparabili cu cei din străinătate), voiam să merg să-l ascult pe A.R. Deleanu citind, pentru că speram eu că o să citească din romanul la care lucrează (ceea ce am înțeles că a făcut sâmbătă, când eu încercam să deslușesc tainele intregralelor din legile electromagnetismului), însă ne-a citit în schimb o povestire despre care auzisem, dar n-o citisem, Sânul, și una dintre cele zece povestiri macabre din Acluofobia, Max Li.

Dacă până acum vă bătem la cap să mergeți la lansări de carte, pentru că e o atmosferă pentru care cuvintele nu sunt de ajuns, acum o să am o nouă fixație, și anume lecturile publice. Citisem Max Li, ba chiar de două ori, pentru că trece de la real la anormal atât de lin și finalul e atât de neașteptat încât am simțit nevoia s-o mai citesc o dată, știind unde se îndreaptă. Ascultandu-l pe Deleanu citind a fost o experiență complet diferită față de celelalte doua lecturi ale mele, a fost în același timp ceva cunoscut și ceva nou, a fost o redescoperire a textului. Cât despre Sânul, am s-o caut cât de curând și am s-o citesc la rândul meu, ca să pot compara experiențele, deși încep să cred că nimic nu se compară cu a asculta un autor citindu-și opera. Acum tot ce sper e să am norocul să pot fi de față dacă va citi vreodată Scrum, pentru că e povestirea mea preferată :)

În afară de A.R. Deleanu, au mai citit și Ana Mănescu, Cristina Nemerovschi, Dan Suhai, Cristi Giambașu, Cătălin Marin, Radu Ianovi și, desigur, Lavinia Călina (despre lansare și romanul ei o să vă povestesc separat, probabil în weekend, ca să mă ambiționez să-mi găsesc timp să scriu mai des). Am ascultat câteva texte care mi-au plăcut și unele care nu m-au impresionat, o serie de poezii cu care am reușit să rezonez și unele al căror sens mi-a scăpat. Oricum, nu regret că am mers, mai ales că m-am întors acasă cu o carte nouă (pe care naiba știe când o să găsesc timp s-o citesc) și cu câteva nume de scriitori pe care vreau să-i citesc.

Singurul meu regret legat de eveniment a fost faptul că am avut senzația că mi-am ieșit din mână la capitolul „băgare în seamă” pentru că am jucat rolul spectatorului pasiv, doar am stat și ascultat. Pur și simplu mi se golise creierul de orice fraza demnă de rostit. Normal, imediat ce am ajuns acasa m-am gândit la cel puțin o duzină de chestii pe care aș fi vrut să le spun. Din fericire, există mereu și o dată viitoare :)

Așadar, dacă sunteți din București, am înțeles că PoetikA & ProzA se desfășoară săptămânal (mai puțin săptămâna viitoare), așa că daca vreți să experimentați pe propia piele atmosfera unei lecturi publice, atunci evenimentul acesta e pentru voi. Ca să fiți la curent cu toate întâlnirile, stați cu ochii pe pagina de facebook a celor de la editura Herg Bennet.