Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

marți, 27 octombrie 2015

Recenzie: Fată înecându-se de Caitlín R. Kiernan


Povestea:
Imp este nebună. Şi mama şi bunica ei au fost nebune şi ambele s-au sinucis. Totuşi, deocamdata Imp se descurcă, are o slujbă care îi permite să se întrețină, medicamente care s-o ajute şi o iubită care îi "suportă toate căcaturile". Totuşi, povestea pe care o spune Imp nu e a unei nebune care se descurcă, ci povestea celor două Eve Canning, sirena şi vârcolacul, fantome care o bântuie până când exorcizarea prin scris devine singura alternativă la renunțarea definitivă.

Așa că Imp începe să-și scrie povestea așa cum e ea, adevărată, deși nu mereu factuală, împărtășind cu noi totul, chiar și părțile pe care nu le putem înțelege, chiar și părțile pe care ea nu le înțelege, până când povestea ei devine o altă fantomă și bântuiții devenim noi.

Părerea mea:
Există poveşti care te "prind", care te mint frumos şi convingător, care te fac să le crezi adevărate măcar o vreme, cât le citești. Şi există poveşti care sunt mai mult decât niște minciuni reuşite, există poveşti care sunt vârtejuri care te prind şi te trag înăuntru până când te pierzi şi chiar atunci când povestea se încheie și poți în sfârșit să-ți dezlipești mâinile de coperțile cărții, povestea rămâne parte din tine, bântuindu-te pe vecie.

Exact despre asta e povestea lui Imp: despre ideile cu care rămâi în urma contactului cu opera altora, idei care cresc în tine, se amestecă între ele, dar și cu ideile tale și devin altceva, transformându-te și pe tine în altceva. Și e o poveste despre momentul acela în care ficțiunea pare că invadează realitatea și pentru o clipă minunată sau înficoșătoare sau minunat de înfricoșătoare nu mai poți face diferența dintre ele. Doar că pentru Imp nu e vorba de o clipă, ci așa e fiecare clipă; în fiecare clipă lucruri imposibile se întâmplă și niciun medicament din lume nu le poate opri pentru că atunci când propriile amintiri vor să te înșele, nu mai ai cum să separi adevărul de ficțiune și imaginația de realitate.

Totuși, cel mai reușit lucru la Fată înecându-se nu e ideea de bântuire, ci Imp. Mai precis, mintea lui Imp. Să pătrunzi în mintea ei, să trăiești câteva clipe cu gândurile ei, să fii prins câteva zile în furtuna din ea... E incredibil, e fantastic, e înficoșător, e un amalgam de senzații opuse pentru că te fascinează și te face să te simți vinovat în același timp. E pur și simplu altceva, e o experiență pe care n-ai avea cum s-o trăiești decât citind-o și te va face să-ți reconsideri anumite păreri și prejudecăți.

Iar la final, atunci când vei închide cartea, ai două opțiuni: pui totul pe seama condiției lui Imp, lipești peste poveste eticheta unei halucinații, clipești și lași realitatea, logica și rațiunea să acopere golurile cu o pojghiță pe care n-o s-o zgândări, ca să nu lași fantomele poveștii să iasă și să te bântuie. Sau lași golurile neastupate și le mai înfrunți, din când în când, când simți nevoia unei evadări din tine însuți și știi că un salt în acele goluri e singurul mod prin care poți înota alături de sirene sau fugi alături de vârcolaci.

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Recenzie: Sharia de Roxana Brînceanu

Povestea:
Cândva, în viitor, inteligența nu va mai fi un atribut al oamenilor, ci fiecare om, primată, câine sau delfin va trebui să susțină un test IQ în urma căruia poate primi calitatea de cetățean. Cei care nu pot obține un cip de identificare în urma testului, dar nici de pe piața neagră, vor deveni cel mai probabil sclavi, ființe nerecunoscute de societate sau de lege, fără drepturi. Totuși, nu ni se prezintă chiar un viitor modern, plin de gadgeturi sclipitoare, deoarece Sharia este denumirea fenomenului prin care planeta asuprită timp de secole îşi cere drepturile, răzbunându-se pe toți cei care au încercat s-o îmblânzească.

În această lume trăieşte Jay, membră într-o familie interrasială de la periferii. Dar familia ei este în pericol de a fi destrămată atunci când Jim, fratele ei adoptiv intră în comă din cauza unei supradoze. Încercând să-l salveze, Jay va ajunge in mijlocul unor comploturi ale unei familii bogate care încearcă să-şi păstreze secretele murdare. Încercând să supraviețuiască și să-i salveze și pe cei dragi ei, Jay va descoperi atât o serie de aliați neaşteptați, cât şi lumea care se ascunde în mijlocul tărâmurilor stăpânite de Sharia.

Părerea mea:
Imediat după ce am scris despre Nuanțe de întuneric, ultima carte a Roxanei, lumea a început să-mi recomande şi Sharia, romanul ei de debut. Totuşi, fiind lansat cu 10 ani în urmă, nu l-am mai găsit pe piață, dar, din fericire, editura Millennium a reeditat volumul anul acesta, lansarea având loc la Final Frontier.

Încă de la început, m-a fascinat Sharia mai ales prin faptul că nimeni nu explică foarte clar ce anume e aceasta, pentru că în lumea închisă a romanului, fenomenul e cunoscut de toți. Am înțeles ce este deducând din context efectele ei, dar, o dată ce am început să-mi conturez o definiție, am început să înțeleg mai bine lumea în care trăiește Jay, o lume în care tot ce azi e promovat peste tot, acolo e ciudat sau imposibil.

Spre exemplu, hrana: azi, tot ce e „bio”, fără chimicale și îngrășământ, fără aditivi și 100% natural e considerat perfecțiunea întuchipată. Acolo, orice nu provine din fermele speciale, ci e crescut în mod natural e privit cu suspiciune. Azi, există studii peste studii care demonstrează că tot ce e artifical (cum ar fi aerul condiționat) nu e bun pentru om, pe când în roman, tot ce nu e artificial e o pedeapsă a planetei. E incredibil cât de diferite sunt mentalitățile, și totuși cât de asemănătoare sunt persoanele din roman (inclusiv animalele) cu oamenii care ne înconjoară.

Chiar și rasismul manifestat de personaje, dus parcă la extrem într-o lume în care un câine e pe picior de egalitate cu un om doar teoretic, e de fapt ușor de recunoscut din lumea ce ne înconjoară, unde oricine e diferit e marginalizat imediat. Și deși crimele rasiste sau puritanismul mi s-au părut la început ceva strict ficțional, folosite doar pentru a crea intrigă, există destule dovezi în lumea care ne înconjoară care demonstrează că nu suntem cu nimic mai buni.

Totuși, Sharia e o carte despre împăcarea cu trecutul, dar și cu proprile greșeli, despre asumarea consecințelor acestora, despre descoperirea armoniei și echilibrului în mijlocul haosului. Fiecare personaj are propriile păcate și fiecare dintre ei trebuie să găsească o cale să le accepte, să se împace cu ele deoarece trecutul nu poate fi schimbat.

Așadar, vă recomand romanul, pentru a descoperi la rândul vostru o lume în care un babuin poate fi tatăl adoptiv al unor oameni și al unor câini, cum natura nu poate fi niciodată îmblânzită și cum oricât de mult s-ar schimba lumea înconjurătoare, oamenii vor fi mereu la fel.

marți, 20 octombrie 2015

Lansarea antologiei „Eroi fără voie”

În 2014 avea loc prima ediție a Atelierului de SF&F organizat de bookblog.ro, atelier ai cărui coordonatori au fost Michael Haulică, Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman. Acum, un an mai târziu, 11 dintre participanții la acel atelier au ajuns autori cu acte în regulă, publicând împreună antologia Eroi fără voie. Lansarea a avut loc joia trecută, în Copper's Pub, un local care deși din exterior arată ca o casă oarecare, poate găzdui înăuntru lumi fantastice, precum cele imaginate de cei unsprezece.


Împreună cu Leontina (care a scris și ea despre eveniment aici), am ascultat-o pe Andreea Chebac povestindu-ne despre Atelier, încurajându-i pe cei din public care visau la rândul lor la a-și vedea numele pe o carte să se înscrie la a 3-a ediție. Apoi, Michael și-a lăudat foștii studenți deveniți proaspăt debutanți, povestindu-ne cum, după terminarea Atelierului, 14 dintre ei au vrut să continue să se perfecționeze, așa că au înființat Secția 14, un cenaclu unde se întâlnesc regulat să-și discute textele.

Mai departe, povești cu și despre scriitori ne-au spus Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, dar și trei dintre absolvenții atelierului, Andrei Duduman, Alexandra Medaru și Adrian Poenaru. Eu aveam deja volumul de la RomCon din Suceava, dar dacă nu l-aș fi avut, m-ar fi convins să-l cumpăr descrierea pe care a făcut-o Alexandra pentru fiecare proză din antologie, dar și colajul pe care ni l-a citit Adrian, alcătuit din fragmente din textele tuturor.

Partea mea preferată, totuși, a fost cea de după lansarea propriu-zisă, când toți cei prezenți au început să se învârtă prin local într-un dans amețitor, încercând să-i descopere pe cei 9 autori prezenți ca să le răpească puțin timp și o semnătură. La un moment dat, chiar mă distram urmărind strategiile vânătorilor de autografe: unii, mai direcți, întrebau pur și simplu pe la fiecare masă dacă e vreaun autor printre ei, alții cunoșteau deja un membru al Secției 14 și, cu ajutorul lui, îi descopereau pe ceilalți... eu am lăsat să treacă ceva timp, urmărindu-i pe alții, apoi am mers la sigur. Și am reușit să-i prind pe toți cei prezenți, iar pe ceilalți doi sper să-i întâlnesc la Gaudeamus, pentru că vreau să am o primă pagină completă.

Între timp, însă, abia aștept să mai reduc din titlurile de pe lista mea de „To read” ca să ajung și la această antologie, care în urma lansării a mai urcat, oricum, câteva poziții în Listă pentru că m-am bucurat să descopăr nu doar autori români comparabili cu cei străini, dar și un val nou de oameni entuziasmați care să ajute la împrospătarea fandomului cu un suflu tânăr și energic de care începuse să fie nevoie. Totuși, pentru că SF-ul știe cel mai bine să anticipeze viitorul, noua generație de autori a fost gata la timp, așa că abia aștept să-i descopăr.

duminică, 11 octombrie 2015

Scârba sfântului cu sfoară roșie (Miasma #1)
de Flavius Ardelean

Ai avut vreodată senzația că în spatele realității se ascunde o alta, diferită de a noastră? Sau că există crăpături și rupturi în lumea care ne înconjoară, crăpături în care se ascunde altceva?

Și dacă ar fi existat o vreme în care părerea asta, senzația asta n-ar fi fost ceva ce scuturi repede de pe umeri, spunându-ți că-i scorneală, ci ar fi fost adevăr-adevărat, căci „scorneala unuia e adevărul altuia și invers”? Dacă ar fi existat un trecut îndepărtat în care scheletele umblau pe drumuri ca oamenii și le spuneau povești despre sfinți care vorbeau cu gângăniile și vindecau bovinele și care scoteau sfoară roșie din buric să fie paznic bun omului pe lumea cealaltă?

Și dacă soră cu această lume ar fi ne'Lumea, unde totul e invers, ba nu, unde totul e lutot și inversul e lusrevni și unde Răul e luăR? Dar m-a luat gura pe dinainte, vorbeam de crăpături în lume, de găuri pe unde ne'Lumea își face loc, cu oamenii ei șobolani și cu ne'Oamenii ei, care sunt oameni, dar pe dos, cu afara pe dinăuntru și cu dinăuntrul pe afară, o reflexie sucită, întoarsă, deformată a noastră.

Și dacă și noi am avea găuri în noi, în aburul care se numește suflet, care poate e scorneală, poate e adevăr, poate amândouă și poate niciuna? Găuri mici, de nevăzut cu ochiul dinafară, doar cu cel de dinăuntru, dar care nu privește niciodată acolo, spre găuri, pentru că sunt întunecate și rele și din ele ies toate lucruri care se strecoară pe sub piele și prin gânduri și se văd doar când te privești lung în oglindă, dar nu prea lung, doar până le întrezărești și pleci privirea...

Scârba sfântului cu sfoară roșie e despre toate astea și despre niciuna. E despre trecut și despre Lume și ne'Lume și despre oameni și ne'Oameni și despre sfinți și despre demoni și despre iubire și prietenie și moarte și rău, despre mine și despre tine și despre fiecare dintre noi și despre nimeni și despre nimic. Pentru că e și totuși nu e, o ții în mână și totuși nu citești, ci asculți, nu-ți imaginezi, ci ți se reamintește. E un adevăr scornit și o scorneală adevărată și e istorie uitată și e realitate închipuită.

Și, mai presus de toate, e început, e un început care se termină prea repede și vrei să mai înceapă o dată, dar nu mai e la fel, pentru că nu e un roman care stă pe loc, ci se schimbă cu fiecare citire, e mereu altul, spune mereu altceva și totuși spune mereu același lucru, spune o poveste cu vocea lui Bartholomeus-Pumn-de-Oase, poveste care cere prețul ei, preț pe care nu-l cunoști, dar îl plătești și îl vei plăti pentru că scheletul nu cere nimănui mai mult decât poate da, nici măcar ție, cititorule.

Mai are sens să adaug ceva? Să vă spun cu subiect și predicat că mi-a plăcut cartea? Să vă mint așa? Nu mi-a plăcut în sensul clasic al cuvântului, nu mi-a provocat sentimente călduțe și confortabile pentru că Flavius nu scrie cărți drăguțe și luminoase, ci cărți dure și întunecate care să te bântuie mereu, de când le citești și până... până la sfârșitul timpurilor sau al vieții pentru că nu e ceva ce poți să uiți decât dacă te uiți pe tine o dată cu povestea.

Sau să vă mai spun despre poveste, despre cum se leagă ea de celelalte, despre cum spune o parte din istoria Omului cu chip de cal și a Cetății, veșnica cetate, cea care leagă totul, de la început la final? Sau să vă spun poate că, pentru prima dată, aș vrea volumele următoare acum, pe toate 4 din serie, să le înghit cu totul și să le diger o viață sau poate mai multe?

Nu, vă las pe voi să vă spuneți toate astea și mai multe după ce citiți Scârba la rândul vostru. O veți găsi în librării începând cu luna noiembrie. Și apoi, îi vom putea mulțumi cu toții lui Flavius că scrie, că ne oferă povești care să nu ne dea pace, că ne ajută să privim în colțuri întunecare și în oglinzi și să avem nume pentru ce vedem acolo și apoi, pentru că vedem cu toții același lucru, pentru că spunem toți aceeași poveste iar și iar în mințile noastre, să facem din scorneală adevăr.

joi, 8 octombrie 2015

Serafina, Corbu’ și mortu’

Sâmbăta trecută, editura Crux Publishing s-a ținut de cuvând și a organizat o nouă întâlnire cu Dan Rădoiu, în urma căreia au fost create alte personaje și alte situații, dar, mai ales, o întâlnire în urma căreia participanții au înțeles mai multe despre munca din spatele scrierii unei povestiri.

Din păcate, eu n-am reușit să ajung la eveniment, deoarece eram undeva lângă Brașov într-un team building, însă Andreea V., cu care am scris recent un articol „la două mâini”, a participat și a scris câteva rânduri despre cum i s-a părut experiența:


A mai trecut ceva timp și uite-mă iarăși, colindând atât prin București, cât și pe blogul Ghandei. Dap, aici Andreea V. aka Kitty, gata să vă povestească cât de fain e Atelierul de confecționat povești ținut de Dan Rădoiu.

Daaaar, înainte, țin s-o scuz pe Ghanda, pentru că nu a putut veni (ergo, nu poate scrie ea, așa că trebuie să vă mulțumiți cu mine), deși ea nu mi-a cerut să fac asta. Ea a fost plecată într-o misiune strict-secretă (care, daca ar avea dosar, ar avea și o ștampilă mare și roșie pe care scrie „classified”: totuși a fost atât de secretă, că dosarul n-a existat niciodata), cu destinație necunoscută. Hm, chiar n-ar trebui să vorbesc despre asta (deși vă sfătuiesc să nu credeți minciunile inventate legate de Brașov sau mai știu eu ce...).

Lăsând la o parte aceste lucruri mundane, sâmbăta aceasta, la “La un ceai” (la, la, la-la, lala), s-au strâns o mulțime de oameni pentru a “ateliera” două personaje principale și unul secundar. Dacă data trecută ne-am folosit de carți de tarot, de data aceasta am ales ceva mai contemporan, The Almighty Internet (mai exact, site-ul acesta) pentru a avea un șablon de personaj pe care să-l umplem împreună, cu creativitatea ce ne caracterizează.

Așa s-au născut Serafina, Corbu’ și Maria.

Tânără, 19 ani, provine dintr-un mediu sărac, trăiește într-un bordei de la țară, colecționează plante în ghiveci. Asta ne-a ales softul după ce moderatoarea, Deea, a apăsat butonul ro... ăăă... verde. Am decis s-o numim Serafina și așa i-a rămas numele. Apoi, cel mai firesc lucru posibil a fost propus, anume să ne imaginam un aparat casnic sau ceva de prin casă cu care să asemanam personajul. Normal, am ales cuierul și în felul ăsta am ajuns la concluzia că Serafina este o tipa modest-cochetă, cu păr lung (ca orice cuier respectabil) ce locuiește doar cu pisica ei, Grivei. Apoi un alt exercițiu a fost propus de Dan: pentru a dezvolta personajul, urma să alegem 3 adevăruri, 3 minciuni și 3 lucruri bizare despre el. După un șir de propuneri paranormale (de exemplu: cruci întoarse, jointuri & witchcraft), am decis că e vremea să fim serioși. Serafina avea să fie o cititoare ce iubește grădinăritul, aflată în căutarea unui lucru; avea să pretindă că e fericită, leneșă și pură și avea să aibă o șuviță alba la 19 ani, un medalion ascuns mereu de haine și urma să-și roadă unghiile chiar daca noi voiam sau nu.

Corbu’ nici nu se compară cu ea. Un tip bogat de 42 de ani ce tinde să înflorească adevărul n-are chiar nimic în comun cu Serafina. El seamănă cu un frigider cu televizor (Acum trebuie să recunosc neștiința mea, nu aveam habar că există așa ceva, deși, acum că stau și mă gândesc, e probabil cel mai folositor lucru pentru sedentari: stai și te uiți la TV și pac! când ti-e foame, în loc să întrerupi programul și să te duci până în bucătărie, doar deschizi ușa pe care e TV-ul. Pam! simplu.) Fizic, el e un individ înalt, bine-făcut, cu păr brunet și ceacâr, fiind un om ce a trăit multe.

Maria a fost doar mortu’. O femeie de 56 de ani, locuitoare a unei căsuțe de pe malul apei, Maria a murit din cauza unei boli, după ce și-a consumat toată averea.


Întrebarea de 1000 de puncte: ce au în comun aceste personaje? Cum se întâlnesc? De abia acum începe povestea:
În jurul orei 11 jumatate, aproape de prânz, la coliba Serafinei se aude un ciocănit. Un domn respectabil aștepta la ușa. Totuși, trebuie să recunosc că situația este neobișnuita. Nimeni nu se apropie de casa ei. Obiceiurile dictează astfel și până atunci nimeni nu mai îndraznise să le încalce.
“Am adus mortul” e singura explicație dată de Corbu’, deși acest lucru o lasă perplexă pe fata cu șuvită albă. Nu era niciun mort de acea parte a ușii, cea exterioară.
Adevărul e ca Serafina a rămas ultima îngrijitoare-de-morți din sat, după ce mama ei a murit, lăsând-o singură într-o lume pe care o cunoaște doar prin intermediul morții. Cultura spunea că de morți nu se poate ocupa decât o fata inițiată în arta îmbălsămării, iar ea e ultima fată ce știe să facă acest lucru. Dar legatura cu moartea ține oamenii departe de coliba ei, care îi lasă cadavrele pe un câmp. Imaginea Serafinei cărând cadavre de pe câmpie până la bordeiul ei este una recurentă: pe ploaie, în arșiță, pe viscol, tânara târăște corpul mirositor al mortului.
Alienarea de restul oamenilor vii o transformă într-o antisocială. De aceea e anormal să bată cineva la ușa ei, să aducă mortul. Singurele ființe în viață pe care le vede (înafară de pisică) sunt plantele ei, singurele care supraviețuiesc. De aceea le și apreciază: reprezintă pentru ea o picătura de alb în întuneric.
Totuși, cu sau fără prezența lui Corbu’, nu e niciun mort adus de domnul de 42 de ani. Singurul mort din jur stă pe masa îngrijitoarei-de-morți, o doamna numită cândva Maria. Serafina cere explicatii: unde-i mortul? Ce a adus ceacârul? Corbu’ e mortul pe care-l adusese. El a trecut deja prin viata, și acum vrea să moară, așa că apelează la tânăra cu șuvița alba. Serafina e perplexă: Corbu’ nu e fizic mort. Chiar el recunoaște că e prea laș să se sinucidă. Și atunci...?

Astfel începe povestea, cu dialogul dintre cei doi, unul obișnuit cu moartea și dornic să mențină viața și unul trecut deja prin viața, tânjind la moarte. Sunt ei oare dornici să învețe unul de la altul?

Cel mai probabil da, e concluzia la care au ajuns cei de la atelier, în timpul scenetelor pe care le-am făcut la sfârsit. Dap, asta a fost noutatea: după ce am construit personajele și o intrigă, Dan a invitat oamenii să joace scena, pentru a exersa nu talentul la actorie, ci vocea personajului. Trei reprezentații, fiecare cu propriul mort (da, și Maria a fost interpretata) au însuflețit oamenii. Cel mai bun a fost Feri, care a reușit să joace toate trei personajele, deși cu toții au fost faini (inclusiv Deea, care a fost o moartă destul de intrigată). O singură notă: mie mi s-au părut interpretarile puțin cam lungi, deși foarte distractive pentru toata lumea. Și foarte folositoare, având în vedere cât de greu e să ai două voci pentru două personaje, nu una singura.

Concluzie: aștept cu nerăbdare următorul Atelier și sper din tot sufletul ca povestea Serafinei, a lui Corbu’ și a moartei să continue.

marți, 6 octombrie 2015

Film: Marțianul (The Martian)

Marțea trecută, la invitația editurii Paladin, am participat la avanpremiera filmului Marțianul, ecranizarea cărții omonime scrise de Andy Weir.

Trailer:

Părerea mea:
Pe scurt, filmul spune povestea lui Mark Watney, un astronaut care ramâne singur şi izolat pe Marte în urma unei furtuni care îl izolează de colegii săi, care îl consideră mort. Pe larg, filmul este o poveste despre natura umană, despre lupta împotriva naturii şi a norocului, despre disperare şi speranță şi despre ceea ce înseamnă să te agăți cu ghearele şi cu dinții de o idee fixă ("I will not die on Mars") care să te țină în viață.

Urmărind filmul, am avut un gând recurent, mai ales la început: mă gândeam cât de mult o să-mi placă să citesc romanul. Nu spun că filmul nu e bun, e excepțional, dar mă entuziasma enorm gândul că o să pot să aflu şi gândurile lui Watney, nu doar să-l văd depăşind obstacol după obstacol după obstacol, mult după ce un om mai slab psihic ar fi renunțat. Dar cea mai faină parte a experienței a fost faptul ca la un moment dat, gândul a dispărut, o dată ce am uitat unde eram şi m-am lăsat absorbită de film.

Ce mi-a plăcut din prima clipă a fost modul de construcție a tensiunii din film, faptul că momentele în care simțeam că mi se înfig unghiile în carne de la cât de tare strangeam pumnii alternau cu momente amuzante, destinse. Ba mai mult, mi s-a parut ingenios modul în care părțile de fizică şi de inginerie care puteau părea dificile sau plicticoase au fost integrate foarte natural în film. Niciuna din aceste secvențe nu a părut forțată, nici nu m-a scos din stare ca să-mi țină o prelegere, ceea ce foarte putine filme reuşesc.

Totuşi, de departe cel mai fain aspect al filmului a fost interpretarea lui Matt Damon. Oau! Pur şi simplu oau! M-a convins din prima secundă până în ultima, a fost disperat când era cazul, optimist în momentele potrivite şi pur şi simplu sclipitor de la cap la coadă. Ştiu că pare stupid să laud un actor pentru că imită convingator anumite sentimente, dar cine a discutat cu mine despre Interstellar ştie că sunt greu de convins. Matt Damon a reuşit şi a reuşit cu brio!

Singurul meu regret legat de film e că nu-l pot uita ca să-l mai văd o dată fără să ştiu ce se întâmplă, dar cel puțin pot citi cartea cât de curând, când soseste coletul de la editură. Între timp, mergeți la film, e incredibil de bun şi merită cu vârf şi îndesat, mai ales în 3D, unde poți să simți că eşti şi tu acolo, singur pe Marte.

luni, 5 octombrie 2015

Clubul de Lectură Nemira - acum și cu furnici

Lunea trecută, alături de Andreea V. (aka Kitty), am ajuns în mansarda librăriei Cărturești ca să discutăm despre o pivniță. Mai precis, despre pivnița din romanul Furnicile, de Bernard Werber. Și pentru că e una din cărțile noastre preferate, am decis să scriem articolul împreună. În plus, având în vedere că Kitty mă consideră, citez „Excesiv de plictisitoare”, o s-o las pe ea să înceapă:

Când în sfârșit am ajuns în locușorul rezervat barosanilor*, eram ude de la lupta titanică cu frigul și ploaia. Mânerul barosului meu era îmbibat cu apă. Dar asta nu m-a demoralizat! Venisem acolo să vorbim despre furnici roșii și nici măcar enigme precum "faceți 4 triunghiuri echilaterale din 6 chibrituri" nu ne puteau opri! Așa că ne-am pus baroasele la uscat (chiar și cele upgradate, făcute complet din metal sau cele cu perle și pietre scumpe) și ne-am așezat să vorbim despre cartea lui Bernard Werber.


Romanul e format din două părți care se îmbină: prima, cea din lumea oamenilor, se concentrează pe moștenitorii lui Edmund Wells, care descoperă un drum fără întoarcere în pivnița fostei locuințe a acestuia. Cealaltă se desfășoară în Bel-o-kan, capitala federației furnicilor roșii, unde se pare că există câteva furnici care gândesc separat de restul, alcătuind o celulă rebelă chiar în mijlocul mușuroiului. Din punctul meu de vedere, superbă și memorabilă este lumea furnicilor, care pare nu numai extrem de veridică, dar și fascinantă, deși pe alocuri poate fi extrem de crudă. Pe mine, cel puțin, m-au interesat mereu extratereștrii din literatură, dar să mi se prezinte o lume atât de străină, și totuși atât de aproape de mine mi s-a părut excepțional. Și în urma discuțiilor de la club, am înțeles că n-am fost singura care gândește astfel.

Într-adevăr, lumea intratereștrilor a fost fascinantă pentru toată lumea, dar asta nu înseamnă că fiecare n-a perceput-o în felul său. Câțiva au privit-o ca pe o civilizație orientală, asemănând maximele reginei cu cele ale lui Sun Tzu, câțiva n-au fost de acord, spunând că lumea furnicilor este exact ce este: o lume crudă, naturală, unde dacă nu ucizi, ești ucis (amintind atat de scenele cu ciocănitoarea verde și cu șopârlele, dar și de larvele de ichblablabla).

Totuși, de departe cea mai interesată diferență de perspective a fost expusă în momentul în care a fost pusă întrebarea: „E așa ceva posibil? Să fie inteligente alte ființe de pe Pământ, în afară de oameni?” Atunci eu am început să îmi expun părerea: nu putem fi siguri dacă e așa. E extrem de posibil ca animalele/insectele/plantele (și, de ce nu, extratereștrii, daca ne luăm după Orson Scott Card) să fie inteligente, doar că diferențele prea mari dintre ele și noi să ne împiedice să comuncăm. Imaginați-vă că există o ființă telepatică pe care noi o considerăm o brută doar pentru că n-avem capacitatea de a întelege acest fel de a transmite informația. Acum imaginați-vă ca există metode mai diverse (până la urmă, telepatia e tot o idee omenească), la care nu ne putem gândi, pentru că ies din sfera noastră de cunoștințe. Așadar, nu avem de unde să știm dacă sunt sau nu inteligente, pentru ca noi avem o definiție strict umană a ceea ce înseamnă să fi deștept (plus că toată lumea știe că oamenii se cred superiori). După ce mi-am exprimat eu frumos opinia, pac! Ovidiu m-a contrazis. Nu e posibil, zicea el, ca o ființă să se dezvolte atunci când nu și-a eliminat toți prădatorii, iar pe Terra, încă nu e niciun animal/insecta/etc. care să se pună cu civilizația umană contemporană. Imaginați-vă că o specie întreagă se află înconjurată de dinozauri fioroși. Ar mai avea acea specie timp să filosofeze asupra condiției sale? Un alt argument adus ar fi existența artei. Noi, oamenii avem picturi, simfoni etc., în timp ce niciun alt intraterestru n-are.

Desigur, n-am să vă plictisesc cu contraargumentele, adăugate cu pasiune. Vă spun doar că n-am recurs la lupte cu barosul. Eu, sincer, m-am distrat mult în dezbaterea asta, deși adevărul e că nu vom știi care dintre noi a avut dreptate, cel puțin nu până când se demonstreaza știintific (fie cu o Piatră de la Rosetta, fie cu o anti-Piatră-de-la-Rosetta :) ).


Mda, dă un paragraf și ți se ia tot articolul... Nu văd ce aș putea să mai adaug, pe lângă faptul că și mie mi-au plăcut discuțiile animate, mai ales pentru că de data asta nu s-au învârtit în jurul „bunătății” cărții (ne-a plăcut tuturor, yay!), ci în jurul ideilor prezentate în roman. Dar cel mai fain e că am aflat că volumul 3 al seriei urmează să apară destul de curând, așa că abia aștept să aflu care e deznodământul aventurilor furnicilor.

Între timp, însă, o să mă apuc de citit Războiul bătrânilor, cartea pe care o vom discuta la finalul lui octombrie alături de ceilalți barosani. De asemenea, dacă e cineva din Brașov, sâmbăta aceasta (10 octombrie) se organizează o ediție specială a Clubului și în orașul vostru! Detalii aici.


În încheiere, nu va pot recomanda decât devorarea cărții, pentru că e foarte faină. Până data viitoare, stați chill și citiți.

* Pentru cei nefamiliarizați cu Kitty, ea numește barosani oamenii care vin regulat la Clubul de lectură, prin urmare, consideră că toți au baroase, mai puțin eu, pentru că aparent singurul meu merit e că am adus-o pe ea în grup, acum putând să mă retrag în pace în facultate, de unde să nu mai ies decât cu diplomă de inginer. Sau ceva. **

** Nu-i adevărat! Minciuni! Ea n-are baros pentru că e încă tânără în ale barosănitului. E ca un ucenic, trebuie să-și merite arma! Eu am primit baros pentru că am fost numită barosancă. Într-o zi îl va primi și ea, când un mai mare al Clubului o va declara demnă.