Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

sâmbătă, 29 august 2015

Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part III)

Iată că a venit momentul să public ultima parte a giga-interviului pe care i l-am luat lui Șerban Andrei Mazilu, autorul romanului Anotimpul pumnalelor. • Prima parte a discuției s-a concentrat pe romanul său, • a doua s-a învârtit în jurul a ceea ce presupune viața de scriitor, iar în încheiere, am vrut să-i descopăr latura de cititor, dar și pe cea de partener la editura Crux Publishing.


Se spune că un scriitor bun în primul rând un cititior avid... N-o să te întreb care e cartea ta preferată pentru că nu cred că poți pune un cititor să aleagă un singur titlu, însă o să te întreb ce anume cauți tu la o carte, ce trebuie să conțină ca să-ți placă?

Talent. Dacă autorul are talent și știe să-și spună povestea, indiferent ce stil abordează, devin instantaneu dependent. Nici măcar nu contează despre ce e vorba - m-am îndrăgostit de cărți care n-au nici o legătură cu subiectele pe care eu le abordez. Ștefan Bolea, de exemplu, este fenomenal de profund și l-am citit cu toată pasiunea și atenția de care eram capabil, pentru că mi-a prezentat o provocare. Nu sunt amator de filosofie. Cultura mea generală se limitează la câțiva mari gânditori ai istoriei. Însă felul în care Ștefan reușește să expună o problemă naște în mine acea dependeță și nu-i mai pot lăsa din mână cartea. Nu e vorba despre un detaliu anume, ci mă interesează totul: personajele, povestea, dialogul, exprimarea scriitorului! Asta apreciez, asta citesc, asta public.


La un moment dat, am auzit un autor comparând cărțile cu catedralele, pentru că în interiorul lor își găsește liniștea. Ce reprezintă cărțile pentru tine?

Autorul respectiv citea în Braile sau...? Nu știu cum ai putea găsi liniștea într-o carte; pentru mine sunt lumi, sunt vieți, sunt reacții explozive. Trăiesc acolo, simt acolo și, cu siguranță, nici în cea mai profundă tăcere din peșterile de sub Arhipelag, nu e „liniște". Dacă găsești liniștea (stricto senso) în cărți, atunci nu citești cum trebuie... Iar dacă asta cauți, cred că o plimbare prin parc e mai sănătoasă.


Când vine vorba despre cărțile pe care le citești, care e genul tău preferat?

Nu m-ai întrebat care e cartea mea preferată, dar mă întrebi asta... E cam același lucru, nu? Nu contează în mod special genul. Pot să-ți spun, însă, că îmi plac poveștile inteligente, în care există multă acțiune și umor. Înclin spre fantastic, dar unele din cărțile mele preferate sunt departe de a avea vreo legătură cu acest gen. Cum spuneam, dacă e scrisă cu talent, e citită cu plăcere.


Există vreo carte care ți-a plăcut atât de mult încât să-ți dorești s-o fi scris tu?

Cred că pentru fiecare dintre noi există o astfel de carte. În cazul meu a fost vorba de Hotelul New Hampshire a lui John Irving. Poate că acum, după mulți ani de la lecturare, o văd ca fiind mai mult decât ceea ce este. Ciudățenia poveștii, totuși, complexitatea personajelor, umorul inteligent și uneori lugubru... toate sunt absolut fabuloase.


Alături de Andreea Sterea, ai pornit editura Crux. Ce v-a „mânat în luptă”? Ce anume v-a determinat să începeți un proiect atât de ambițios când piața de carte de la noi e una foarte mică?

Dar de ce crezi că proiectul ar avea vreo legătură cu banii? Sigur că ne dorim să devenim la fel de mari ca Tor sau Penguin, dar nu despre asta e vorba. Noi ne-am dorit - eu, în special, trăind frustrările debutantului - să publicăm autori talentați, să-i ajutăm să intre în contact cu cititorii, să îi remunerăm și să-i recunoaștem. Nu ne-a păsat, nici o clipă, de cât de mare este piața de carte. Am vrut să revitalizăm literatura și să le arătăm, atât cititorilor, cât și scriitorilor, că există în România măcar o editură care tratează toate părțile implicate cu respect și profesionalism.

Nu o dată am auzit autori plângându-se că textele le-au fost modificate fără aprobare; sau că editura a folosit o copertă care lor nu le plăcea; sau că nu au văzut nici un bănuț de pe urma vânzărilor, chit că, de pe urma lor, și-ar fi putut plăti taxiul până la Gaudeamus. Sau chiar că li s-a vorbit mai rău decât unor cerșetori! ...Pe scurt, noi am vrut să fim altfel. Glumim cu autorii, ieșim împreună la pizza, organizăm evenimente, dar ne luăm treaba foarte în serios și vrem să arătăm că se poate.


Am citit faptul că v-ați propus să oferiți autorilor voștri mai mult decât un loc unde să publice, dar și promovarea de care au nevoie. Evenimentele din ultimele luni au demonstrat că vă țineți cuvântul dat, că sunteți o editură care își respectă autorii. Însă despre cititori ați vorbit mai puțin. Ce vă doriți de la cititorii voștri, cum îi vedeți voi?

Cred că asta ar trebui să fie o întrebare pentru Deea, nu pentru mine. Eu, în calitate de scriitor, empatizez mai mult cu autorii. Ea ți-ar răspunde mai ușor la întrebarea asta, fiind o devoratoare de cărți, dar ce-ți pot spune e că nu ne tratăm cititorii cu mai puțin respect.

În ceea ce privește prețurile, încercăm să fim pe cât se poate de corecți, astfel încât să ne achităm toate datoriile - mai întâi către autori, desigur - și să obținem un profit suficient încât să ne finanțăm următoarele tiraje. Atât eu, cât și ea, nu suntem financiar-dependenți de editură , deci tot ceea ce câștigăm este reinvestit, fiindcă vrem să oferim cititorilor cât mai multe titluri bune. Expediem cărțile mai repede și mai eficient decât alte edituri (sau așa ni s-a spus). Cât despre produsul propriu-zis, cred că rezultatele vorbesc de la sine! Atâta timp cât ne tratăm autorii cu respect, colaborăm cu ei și cu ceilalți oameni implicați într-un mod profesionist, cărțile arată și conțin calitate. Cred că asta înseamnă, de fapt, respect față de cititor.

Ce ne dorim de la ei? Să fie la fel de frumoși și deschiși cum au fost până acum. Am fost, amândoi, foarte plăcut surprinși să fim primiți cu atâta căldură, și vrem să ne fie prieteni. Vrem să ne vorbească, să ne ceară și să ne certe, dacă e cazul. Dar, cred că cel mai mult, ne dorim să se simtă mulțumiți atunci când ne citesc cărțile. Încercăm să organizăm cât mai multe evenimente, pentru a afla ce-și doresc. Personal, eu rar m-am simțit la fel de bine ca în martie, la Final Frontier, printre cititori. Cred că întreaga experiență și relația editură / autor / cititor poate fi una extrem de plăcută, motiv pentru care, în octombrie, dacă totul merge cum plănuim, vom organiza o petrecere Crux Publishing, inaugurând primul an de existență, și abia aștept să ne distrăm împreună.


În calitate de partener de editură, dar și de scriitor, ce sfaturi ai da cuiva care ar vrea să-și vadă romanul publicat la editura Crux? Ce ar trebui să conțină un manuscris ca să vă convingă?

Nici un manuscris nu e perfect. Excepție făcând poate doar Oliviu Crâznic, care e nesuferit de impecabil în scris... Dar manuscrisele trebuie, în primul rând, să fie scrise în limba română corectă. Nu publicăm conversații de pe Messenger sau SMS-uri. Nu acceptăm ca autorii să-și finanțeze tirajele și, cum ziceam, nu publicăm personaje cunoscute doar fiindcă sunt cunoscute. Trebuie să existe talent, chiar dacă, în textul respectiv, lipsesc virgule, iar fontul folosit e Calibri și nu Times New Roman, roz și nu negru. Atât subiectul, cât și stilul autorului, trebuie să ne placă, iar manuscrisul trebuie aprobat de cel puțin doi din al nostru „consiliu suprem" de trei oameni. Restul... detalii tehnice.


Mulțumesc mult pentru timpul acordat și pentru răspunsuri. Mai e ceva ce ai vrea să afle cititorii tăi?
Cu cea mai mare plăcere! Și... Nu! Chiar nu vreau să mai afle nimic! Încerc să nu vorbesc despre textele la care lucrez și, cumva, cineva tot reușește să mă tragă de limbă și să mă facă să promit diverse. O să afle când va veni momentul! ...Ok, mai e ceva: vă mulțumesc că citiți! Sunteți niște minunați! ^_^



Și eu vă mulțumesc tuturor pentru că ați fost alături de mine în acest prim interviu, citindu-l. Sper că v-a plăcut, la fel cum sper că voi avea timpul și inspirația necesară ca să poată să urmeze multe altele, cu întrebările potrivite. De asemenea, le mulțumesc lui Andrei (pentru timpul acordat și răspunsurile faine) și Deei (pentru că m-a ajutat să intru în legătură cu Andrei, dar și pentru susținere).

Cuprins interviu:
Part I
Part II
Part III

miercuri, 26 august 2015

Recenzie: Fărâme de șoapte (Constelații #2)


Povestea:
Aflată în plină expasiune prin Univers, omenirea are un plan bine pus la punct: planetele cu potențial locuibil sunt terraformate, populate și, pe măsură ce devin independente, sunt lăsate să-și dezvolte prorpia economie. Totuși, pe Avon lucrurile nu stau atât de bine, deoarece terraformarea merge încet, ba chiar stagnează. Localnicii care își vor independența se revoltă, iar armata trebuie să-i țină la respect.

Totuși, nici soldaților nu le e bine pe tânăra planetă pentru că Furia îi poate surprinde oricând, transformându-i în mașini de ucis și forțându-i să părăsească Avonul. Totuși sunt afectați în cele din urmă. Toți cu excepția lui Jubilee Chase, un soldat de excepție despre care se spune că n-ar avea suflet și tocmai asta o face imună.

Însă Flynn, un revolționar nativ al planetei Avon, va risca totul și va reuși s-o răpească, în speranța că arătându-i viața rebelilor, va reușii s-o convingă de faptul că rebelii au o cauză dreaptă. Împreună, cei doi vor descoperi ce jocuri se fac în spatele cortinei, cine e responsabil pentru situația de pe Avon, dar și faptul că soldatul Chase are, de fapt, un suflet extraordinar...

Părerea mea:
În clipa asta, mi-e ciudă că nu sunt critic literar. Dacă aș fi, aș putea analiza cartea asta, aș putea-o diseca, aș pune fiecare „organ” la microscop și aș putea afirma ceva despre el. Dacă aș avea studii de specialitate, aș putea, cred, să fiu obiectivă. Dar n-am și n-o să fiu. O să fiu subiectivă până în măduva oaselor: mi-a plăcut cartea asta.

În primul rând, mi-a plăcut pentru că aveam așteptările greșite. Mă așteptam să fiu dezamăgită. Am citit cartea asta cu garda sus. Și romanul n-are nicio vină. Aș putea să arăt cu degetul spre câțiva vinovați, dar adevărul e că vina cea mai mare e a mea. Mi s-a promis un roman cu temă SF scris pentru tineri, iar eu am luat această promisiune și am transformat-o în ceva ce nu era: mă așteptam la o poveste simplă și prostuță trasă la xerox după primul volum al seriei. Acum, gândind „la rece”, și de la primul volum mă așteptam la o dezamăgire și n-a fost. Nu știu de ce n-am ridicat măcar puțin ștacheta, ci dimpotrivă, am coborât-o. Cert e că mă așteptam să nu-mi placă deloc. Dar m-a surprins și mi-a plăcut.

De fapt, am primit exact ce mi s-a promis: Fărâme de șoapte este o poveste SF cu și despre tineri. Povestea e un fel de Romeo și Julieta futurist, doar că are ceva mai puțină melodramă și personajele au ceva mai mult creier. Totuși, nu se poate să nu compar povestea cu celebrul R&J pentru că până la urmă, e o poveste de dragoste care nu se poate împlini pentru că cei doi protagoniști ar trebui să fie dușmani de moarte. Bonus, e și ceva sindrom Stockholm la mijloc, pentru că amorezii se cunosc atunci când Jubilee e luată prizonieră de Flynn, dar până la urmă are sens, deci e în regulă, am trecut cu vederea.

Totuși, ce e fain la povestea asta e că ridică într-adevăr niște probleme de morală și de etică, alegerile pe care tinerii protagoniști trebuie să le facă sunt mai mult decât alegerea unei bisericuțe în curtea liceului, sunt decizii cu adevărat traumatizante la care personajele reacționează foarte natural. Din nou, ca în cazul primul volum, am remarcat naturalețea personajelor, m-a prins deseori povestea lor și am reușit să-i văd ca pe niște oameni, am trăit alături de ei și am suferit alături de ei. Au fost mai mult decât marionete, mai mult decât clișee. Pentru câteva zile, au fost oameni reali.

Povestea în sine e și ea faină, e un fundal foarte reușit pentru personaje, are câteva răsturnări de situație interesante și destul suspans cât să fiu cât pe ce să uit să cobor din metrou de câteva ori (am citit-o pe drumul veșnic casă-facultate, facultate-casă), plus că e destul de serioasă încât să n-o pot trata superficial. Mai primește o bilă albă și pentru asta.

Totuși, se cam simte că urmează un „dar”, nu? Da, urmează, dar va fi unul micuț: problema mea cu romanul și motivul pentru care aș vrea să-l disec în mod obiectiv este faptul că nu lasă urme. Da, ridică ceva probleme, dar le rezolvă singur. Are ceva momente care sunt traumatizante pentru personaje și are niște personaje reușite, dar... am închis cartea și s-a terminat. N-am rămas cu niciun gând sâcâitor în spatele creierului, nici cu vreo amintire nemaipomentită. E o carte bună... și atât.

Dar merită citită, mai ales dacă v-a plăcut primul volum. Mi-a plăcut să mă întorc în universul ființelor șoptitoare, mi-a plăcut să mă întâlnesc cu noile personaje, dar și cu protagoniștii primului volum, mi-a plăcut cum s-au legat lucrurile, mi-a plăcut faptul că, din nou, totul a avut sens, chiar și întâmplările aparent norocoase... E un roman bun, care mi-a plăcut și pe care îl recomand. N-o să vă schimbe lumea din temelii, dar uneori poate nu așteptăm de la cărți să ne zdruncine. Uneori, e nevoie de ceva relaxant, ceva care să ofere entertainment și atât. Și asta romanul reușește să facă foarte bine.

În plus, e SF scris mai ales pentru cei care nu citesc SF. De fapt, acesta a fost motivul pentru care m-am bucurat încă de la început că seria Constelații există. Și e bună drept „gateway drug” dacă e să mă iau după recenziile de prin blogosferă pentru că de când a apărut primul volum și până acum, am început să văd mai multe recenzii la romane SF și mai multă lume entuziasmată de acest gen. Ceea ce nu poate decât să mă bucure!

duminică, 23 august 2015

Crime, testamente și o Apocalipsă ratată

Vineri seara, pe un fundal care amintea mai degrabă de miezul toamnei decât de luna august, o gașcă mare de curajoși am înfruntat ploaia și ne-am adunat în ceainăria La un ceai pentru a ne (re)întâlni cu scriitorul Dan Rădoiu în cadrul unui atelier de confecționat povești.


Dacă data trecută ne-am folosit de bilețele pentru a crea începutul poveștii lui Badea Banu, de data asta, „deblocatoarele inspirației” au fost cărțile de tarot, care ne-au furnizat o serie de idei: pentru că am tot tras cărți „de monede”, miza urma să fie o moștenire, pe care unul din personaje o lasă prin testament. De asemenea, am stabilit că urma să scriem o poveste polițistă. Totuși, spre deosebire de atelierul trecut, ideile se legau mai greu, grupul nu era chiar în acord, pluteau niște orgolii mari prin aer, așa că am încercat un exercițiu care presupunea ca fiecare să spună câte o frază pentru a continua povestea. Un fel de scriere în tandem, deși nimeni nu avea voie să anuleze ceea ce se spusese anterior.

N-am fost singura care a notat tot ce se spunea, dar pentru că unii vorbeau destul de repede, s-ar putea ca versiunile să difere, mai ales că mi-am luat libertatea să modific un pic notițele cât să aibă mai mult sens. Totuși, logica mea nu e și logica altora, așa că dacă e cineva care vrea versiunea brută, mă găsiți pe facebook și se rezolvă :) Între timp, versiunea nu-tocmai-brută o puteți citi aici: [link .gdoc] (Mulțumesc Andreei V. pentru că a fost „dictatoarea” mea - mi-a dictat cuvânt cu cuvânt ce notasem, ca transcierea să meargă mai repede.) Dacă e cineva care se simte inspirat și vrea să continue povestea, sunt sigură că Dan și Deea se vor bucura să le trimiteți versiunea finală.

Între timp, lăsând puțin deoparte cadavrul lui Mihai, ne-am întors la cărțile de tarot și, cum se întâmplă adesea când ai o cameră plină de oameni creativi, ideile s-au dus în altă direcție și în scurt timp, aveam personajele și intriga unei noi povești. Prima carte de tarot, „Judecata de apoi”, ne-a sugerat și protagonistul, dar și subiectul poveștii: La data fixată, Arhanghelul Gabriel sună din corn, anunțând Apocalipsa... doar că nu se întâmplă nimic spectaculos. Singurul afectat este un șmecheraș expert în alba-neagra, care cade secerat. În rest... nada, nimic, zero barat.

Între timp, în Iad e frig pentru că dracii au intrat în grevă, au eliberat sufletele, apoi au plecat în vacanță nu-se-știe-unde. Lucifer e sătul de toate, se plimbă cu RATB-ul prin București, iar The Mighty God se chinuie să-i pună bețe în roate lui Gabi pentru că, de fapt, nu există fonduri pentru Apocalipsă. Nu de alta, dar e complicat să mai trimiți molimi în secolul 21, cu medicina atât de avansată. Nici lăcuste nu prea se mai găsesc, le-au omorât pesticidele. O urticarie și vreo doi greieri e tot ce se găsește, așa că Apocalipsa trebuie să mai aștepte. Totuși, Gabi nu se lasă și mai sună din când în când din trâmbiță așa, de probă...

Vă dați seama că jumătate de oră, adăugând detalii suplimentare (precum un bodyguard-ninja-terminator pentru Arhanghel sau un lider ortodox care dă vina pe oamenii care nu țin post pentru defectarea trâmbiței) ne-am prăpădit cu toții... de râs. Și pentru că astfel de personaje promițătoare nu pot fi uitate într-un carnețel, Deea a strâns adresele de mail ale celor interesați să scrie în tandem, sub îndrumarea lui Dan, o povestire. Rezultatul o să fie disponibil pe site-ul Crux și eu una, abia aștept să văd ce iese.

Și că veni vorba de lucruri pe care le aștept cu nerăbdare, pentru că ambele ediții ale atelierului au fost un succes, acesta va fi transformat într-un eveniment periodic. Următoarea întâlnire are loc în septembrie și atât eu, cât și carnețelul meu de notițe suntem gata să mergem să aflăm din ce în ce mai multe detalii despre „bucătăria” scrierii unei povești.

O să vă țin la curent cu detaliile despre următoarea întâlnire și sper să ne (re)vedem în septembrie!

vineri, 21 august 2015

Jurnal: Urăsc să fac bagaje

Anotimpul meu preferat e vara. A fost dintotdeauna. Pe lângă faptul că iubesc căldura, vara înseamnă vacanță și vacanța înseamnă nu doar timp liber, dar și călătorit. Și îmi place mult să mai și plec de-acasă din când în când.

Însă există un dezavantaj major la plecatul de-acasă: bagajul. Mai exact, făcutul bagajului. Mai exact, alegerea cărților care vor ajunge în bagaj. Haine, periuțe de dinți, încărcătoare de telefon, cu astea n-am probleme. Cărțile, în schimb... E tortură adevărată. Și înainte să săriți pe mine, da, am un kindle. Degeaba. În primul rând, prefer cărțile tipărite. Îmi iubesc kindle-uțul, citesc pe el, dar între o carte tipărită și aceeași carte în variantă electronică, o s-o aleg pe prima. Nu știu de ce. Mintea mea analitică nu poate veni cu argumente, pur și simplu prefer cărțile tipărite. Așa că iau cărți tipărite cu mine.

Bun, deci trebuie să iau cărți cu mine. Întrebarea de o mie de puncte e „ce cărți?”. În primul rând, dacă merg cu prietenii sau dacă scopul excursiei nu e leneveala, atunci cititul cam iese din discuție. Prin urmare, iau doar una-două cărți. Selecția în general e destul de simpluță: trebuie să decid cam ce cred că o să citesc, așa că de obicei e vorba de o lectură din care mă pot întrerupe des, ceva care să nu mă prindă prea tare, eventual ceva povestiri scurte. Însă chiar și așa, intervine o altă problemă: dacă timp de cufundat în lectură nu cred că o să am, oare o să pot găsi timp pentru scris? Dacă da, cât de mult? Pentru că am început să citesc mai mult decât am timp să scriu, așa că simt nevoia să iau cu mine câteva cărți terminate, ca să le pot scrie recenzia dacă prind o oră-două libere de obligații.

Rezultatul? 5-6 cărți în bagaj, din care voi citi maxim una, voi recenza maxim una și mă voi simți foarte foarte vinovată față de celelalte. Bun venit în purgatoriu. Pentru că se poate și mai rău. Mai sunt și concediile cu familia.

Imaginați-vă una-două săptămâni dedicate în întregime lenevelii. Zăcut pe plajă, zăcut în pat și, între ele, mers leneș între plajă și pat. (Ca să nu fiu înțeleasă greșit, vacanța cu familia e preferata mea. Iubesc să stăm degeaba împreună și nu există nimic pe lume care să îmi încarce bateriile mai repede ca o duzină de zile de lenevit cu familia). Asta înseamnă destul timp de citit pentru toți. Așa că e cazul să iau cărți destule, pentru că în scenariul cel mai fericit, citesc cam o carte pe zi. Totuși, dacă plecăm o săptămână, nu pot să iau 7 cărți. Dacă n-o să mai am chef de una anume? Dacă într-o zi mă mișc atât de bine încât o să citesc două cărți? Dacă, dacă, dacă? Nu, pur și simplu nu pot lua doar 7 cărți.

Știți senzația aceea de la metrou, când ați lăsat cartea pe care o citeați pe noptieră pentru că vă grăbeați și nu aveți nimic de citit și, de parcă tortura nu ar fi de-ajuns, toată lumea din jur pare că citește? Ei, multiplicați senzația de 1000 de ori și o să începeți să înțelegeți senzația de a fi în concediu de leneveală fără nimic de citit. Și unde mergem noi la mare nu sunt librării care pot salva situația. Sunt librării care pot doar să pună sare pe rană pentru că au ceva cărți, dar nimic din ce aș vrea cu adevărat să citesc.

Cea mai bună soluție ar fi să pot să-mi iau secțiunea „Necitite” din bibliotecă în bagaj. Problema e că secțiunea e măricică. Ok, mare. Atât de mare încât oricât de mult mă iubesc, ar mei m-ar interna probabil într-un loc capitonat, unde pacienții poartă cămăși de forță. Așa că trebuie să fac o selecție. Și o fac, serios. Aleg câteva cărți, le așez frumos pe mărimi și le prezint la inspecție. Nu sunt multe, jur. Dar par multe. Așa că mi se cere să mai las acasă din ele. Mă întristez, mă încrunt, mă uit la ele minute bune, cântăresc... pun una înapoi și privesc din nou încrezătoare spre comisie. „Juriul” mă privește ca și cum aș face mișto de ei. Repet procesul, mai pun o carte la loc. O aud cum plânge, dar sunt tare. Nici acum nu e de-ajuns. Oftez, triez, oftez, triez... Ajung la un turnuleț considerat rezonabil. Toată lumea - mai puțin cărțile lăsate acasă - e fericită.

Bun, simt starea de bine din aer așa că e timpul să prezint și celălalt teanc, cele 5 sau 6 cărți deja citite care trebuie recenzate. „Juriul” mă privește curios. „Ce-i cu alea?”, zic ei. Le explic. Jurații schimbă priviri prin care să-și confirme unul altuia că nebuna sunt eu, nu ei. Pare că se pun de acord, eu sunt aia dusă. Dar mă iubesc. Se negociază, se fac compromisuri, biblioteca mea o să se înece de atâta plâns. Se ajunge la un armistițiu. Ce e mai greu a trecut...

... dar tortura continuă. Urmează împachetatul cărților în așa fel încât să nu pățească nimic la transport. *Sigh* Uneori, poate persoanele care nu citesc chiar au o viață mai ușoară...

marți, 18 august 2015

Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part II)

Previously, on my blog...
În prima parte a acestui giga-interviu, m-am concentrat pe a afla cât mai multe despre romanul lui Andrei, Anotimpul pumnalelor. Mai departe, am vrut să descopăr autorul Șerban Andrei Mazilu la modul general, așa că în partea a doua întrebările se învârt în jurul scrisului:

Simți că te-ai născut să spui povești sau a existat un moment în care ai avut revelația faptului că asta e ceea ce vrei să faci?

Simt că m-am născut să fiu Iron Man, dar încă lucrez la finanțare. Nu, serios, am vrut să fiu supererou sau polițist sau spion. În ultimul an de liceu, însă, mi s-a spus că am talent și că ar trebui să scriu. Am studiat la Jurnalistică doi ani, apoi am realizat că nu vreau să-mi petrec restul vieții lucrând zi-lumină, pe salariul minim. Așa că am ales o meserie bine-plătită, care-mi oferă timp să fac ceea ce-mi place cu adevărat. Nu știu dacă voi rămâne în amintirea cuiva drept „scriitor", dar, cu siguranță, fac tot posibilul să fiu - în prezent - unul bun.


Au fost momente în care te-ai simțit descurajat, au fost situații care te-au făcut să crezi că poate ar trebui să te lași de scris? Dacă da, cum le-ai depășit? Ai vreun sfat pentru cei aflați într-un astfel de moment?

Da, au fost, și probabil în timp or să mai fie. Au fost clipe în care am crezut că Sistemul e de neînvins... Chiar și în zona literară, despre care ai crede că e lipsită de cioturi și gropi, există un fel în care lucrurile se fac, există birocrație, există cititori nemulțumiți, critici nemulțumiți și o grămadă de piedici. E foarte greu pentru un debutant să iasă în față, atunci când lumea nu-l vrea așa cum e și când editurile, conform obiceiului prost implementat, nu-i facilitează câtuși de puțin acest lucru.

Crux Publishing, desigur, face excepție - noi nu cerem autorului să fie altceva decât ceea ce este, spre deosebire de multe alte edituri care nu-și mediatizează deloc scriitorii și se așteaptă de la ei să fie proprii lor agenți, PR-iști, promotori, avocați, se așteaptă de la ei să nu aibă pretenții, să nu vrea bani, să nu le fie luate în considerare opiniile etc. Eu m-am lovit de asta și afară, și la noi, iar acele momente au fost cu adevărat crunte. Când ajungi să-ți spui „eu sunt doar un scriitor, deci eu nu contez", atunci înseamnă că nu lucrezi cu cine trebuie și începi să te gândești că nu merită efortul.

Pentru mine a fost poate mai ușor. Chiar dacă n-aș fi reușit să public, puteam scrie, așa cum a zis King, fiindcă „unele povești trebuie spuse" fie și numai prietenilor. Sunt totuși ambițios și încăpățânat, iar Deea mi-a fost mereu un puternic susținător, așa că, negăsind o soluție care să mă mulțumească, am creat una. Sigur, nu toată lumea are aceleași posibilități, deci nu știu ce sfat le-aș putea da altora, în afară de „hang in there!"

Pot doar să adaug că noi, la Crux, publicăm numai oameni talentați. Nu ne interesează dacă sunt debutanți sau veterani, dacă au sau nu un renume. Dacă crezi că scrii bine, trimite-ne manuscrisul! Încercăm să înlăturăm astfel de momente de depresie din viețile scriitorilor. :)


Personal, eu văd scriitorii ca pe niște magicieni care se folosesc de cuvinte ca de formule magice pentru a crea imagini, oameni, povești și mai ales sentimente în mințile și în sufletele cititorilor. Tu ce rol crezi că are un scriitor, cum definești tu un scriitor?

Scriitorii...? Zei mărunți, ca să preiau ideea lui Pratchett, care urăsc rutina. Suntem, mai presus de toate, creatori, iar apoi povestitori, și îți mărturisesc, din proprie experiență și după repetate teste psihologice, că detestăm birocrația. Nu cred că suntem dependenți de-a împărtăși altora viziunea noastră, cât suntem condiționați de nevoia de-a clădi... chestii. Ne plictisim repede, majoritatea suferim de ADD și ne trăim viețile pe jumătate pierduți în lumi paralele. Cred că dacă am fi condiționați unui singur stil de viață, am lua-o razna... Sau, în cazul unora, ne-am vindeca.


Probabil te-ai obișnuit cu întrebările pe tema asta, dar tu ai ales să debutezi într-un mod numit cel puțin „neortodox” pe plaiurile mioritice, primul tău roman fiind publicat în engleză. Ce ți-a oferit la vremea respectivă piața de carte anglo-saxonă în defavoarea celei românești?

Am vrut să evit Sistemul de care aminteam mai devreme. În România, ca și debutant, ești supus unui proces lung și groaznic de enervant, dacă nu chiar nedrept. Trebuie să fii „aprobat" de diverși, trebuie să te rogi, să lingușești, să faci o sumedenie de compromisuri, să dai bani... N-am vrut să fac nimic din toate astea. Aveam o poveste de spus - o poveste pe care mi-aș fi dorit s-o citesc - și voiam s-o spun în felul meu. Publicarea în S.U.A. mi-a oferit anumite libertăți, dar și o metodă de colaborare diferită, pe care am apreciat-o. În plus, acel gen de roman mi s-a părut mai potrivit a fi scris în limba engleză, deci a fost logic doar că trebuie publicat peste hotare.


Doi ani după „Crux”, ai decis să publici „Anotimpul pumnalelor” în limba română. Ce te-a făcut să te răzgândești sau să revii la piața de carte românească?

Nu pot spune că m-am răzgândit, dar două lucruri m-au influențat la momentul respectiv: inspirația și ambiția. După Crux, așa cum am mai spus, mulți oameni au insistat să scriu ceva în românește. În momentul în care m-am simțit inspirat, din primele pagini chiar, am știut că trebuie să scriu un roman nou, care să dovedească ceea ce pot. Două luni mai târziu, aveam un manuscris demn de a fi citit. Din păcate și așa cum mă așteptam, nu a fost deloc simplu, dar mă bucur că nu am publicat printr-o altă editură. Sunt foarte mândru de Crux Publishing, de ceea ce am realizat și ceea ce vom realiza mai departe! Astfel, n-am revenit la piața de carte românească doar cu un roman, ci cu un întreg proiect de revitalizare a literaturii.


Știu că lucrezi la un nou roman plasat în același univers în care are loc acțiunea din Anotimpul pumnalelor. Ai planuri și pentru alte romane în limba engleză sau ai renunțat la asta deocamdată?

Lucrez chiar la două romane din acel univers... ceea ce e epuizant. În limba engleză voi mai scrie, fără îndoială! Seria "The Angellove Society" nu s-a terminat, ba chiar a început. Aveam în plan nouă (da, 9!) romane, deci nici măcar nu m-am dezmorțit. Aștept doar să îmi expire contractul pe cinci ani cu editura americană și voi relansa acea serie, împreună cu noi titluri, prin Crux Publishing de data asta. Nu înseamnă, totuși, că voi renunța la scriitura în limba română, și lucrez, de fapt, la ceva cu totul nou.


Ai spus într-un interviu recent faptul că romanul la care lucrezi nu e în mod obligatoriu o continuare, ci că romanele tale vor putea fi citite și independent unul de celălalt. Ce părere ai despre seriile în care toate romanele sunt legate unul de celălalt?

Adevărat, am spus asta, dar nu pot promite că romanele ulterioare vor fi cu totul independente. Sunt personaje pe care le-am îndrăgit foarte mult și nu le pot ignora trecutul sau viitorul. Sigur, vor putea fi citite independent, dar nu cred că vor exista oameni care să spună „mi-a plăcut la nebunie Jocul necromanților, dar n-am să cumpar și Anotimpul pumnalelor".

Nu știu ce să-ți răspund la întrebare. Seriile respective, cred, sunt de fapt o singură poveste ce nu încăpea într-un singur volum. Desigur, asta este părerea unui idealist... O altă părere, mai pragmatică, ar fi că scriitorii sau editurile încearcă să câștige cât mai mult... Nu pot emite un adevăr, doar o speculație. Pot să-ți spun doar că o parte din ele mi-au plăcut enorm. Aștept, cu sufletul la gură, să văd ce va mai scrie Oliviu Crâznic, fiindcă mă tot amenință cu povești din universul Coșmarului.

În România, e foarte greu, dacă nu imposibil să fii scriitor cu normă întreagă fără să mori de foame. În cazul tău, cum se împacă meseria cu scrisul? Te ajută experiențele căpătate pe mare?

Mai puțin decât ai crede. Sunt anumite peisaje sau chiar nume de locații ce m-au inspirat, dar nu atât de mult cât o fac experiențele trăite acasă, alături de cei dragi. Sunt voiaje în care sunt relaxat și am timp să scriu, cum a fost cel în care am scris Anotimpul. Și, pe urmă, sunt voiaje cum e cel în care sunt chiar acum, în care cu greu reușesc să scriu două rânduri. E mult stres, oboseală, griji, dor de casă... Și, mai nou, coordonez, pe cât posibil, și ce se întâmplă cu editura. Anul ăsta voi debuta și ca traducător, deci... a devenit complicat. Pe scurt, nu prea se împacă meseria cu pasiunea, dar au existat și momente mai grele, deci fanii - dacă am vreunul până acum - n-ar trebui să-și facă griji. :)



Cuprins interviu:
Part I
Part II
Part III

vineri, 7 august 2015

Recenzie: Moloh de Michael K. Iwoleit

Spuneam în recenzia anterioară că deși a trecut aproximativ jumătate de an de când citisem romanul despre care vorbeam, am ajuns să-l recitesc pentru a-i putea scrie o recenzie care să-i facă cinste. Cu Moloh, lucrurile stau exact pe dos: deși a trecut aproape un an de când l-am citit prima dată, n-am de gând nici măcar să ating volumul pentru a putea vorbi despre el.

Povestea:
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, Germania a ajuns să fie condusă cu adevărat de către corporații, iar cei care nu s-au putut integra în această nouă lume, săracii și cerșetorii, au ajuns să se refugieze pe malul Rinului. Însă atunci când in zona respectivă se investesc sume considerabile pentru a construi case și facilități pentru nevoiași, jurnalistul Martin Kessler își propune să investigheze fenomenul. Totuși, deși e obișnuit cu interesele ascunse ale celor puternici, dar și cu josnicia umană, ceea ce va descoperi Martin va fi mult, mult mai rău decât se aștepta.

Părerea mea:
Unul din principalele motive pentru care îmi place genul Science Fiction este faptul că reușește să privească spre viitor într-un mod credibil, lăsându-ți senzația că, pentru câteva ore, ai călătorit cu adevărat în viitor. Iar dintre toate romanele despre viitor, preferatele mele sunt cele în care, tehnologic vorbind, omenirea nu revine în Evul Mediu, ba dimpotrivă, avansează din ce în ce mai mult din acest punct de vedere. Sau cel puțin credeam că acestea sunt romanele mele preferate.

Moloh e un roman plasat în viitor și prezintă o tehnologie net superioară celei care există astăzi... însă una care m-a îngrozit atât de tare încât luni întregi după ce l-am citit, am refuzat să mă gândesc la el și chiar și acum, scriind și amintindu-mi, simt fiori reci pe spate. Concret, e un roman despre cea mai de bază formă de manipulare: cea biologică. Corpul care câștigă în fața minții. Foamea care învinge rațiunea, plăcerea care învinge grijile, supraîncărcarea simțurilor care spulberă orice urmă de gândire. Însă mai mult decât atât, îți oferă ocazia să vezi procesul de degradare a ființei umane de la o ființă capabilă de rațiune la un ghem de impulsuri nervoase predictibile. Practic, omul e redus la nimic mai mult decât o mașină, la o piesă de schimb ușor de întreținut și și mai ușor de schimbat. E înfricoșător.

Și cel mai rău e că e meschin. Oamenii exploatează alți oameni, puținii bogați profită de masele de săraci. E inuman și e, în același timp, umanitate pură. De fapt, cred că asta m-a speriat cel mai tare, plauzibilitatea poveștii. Nu e ceva improbabil, nu e ceva incredibil, e ceva atât de caracteristic oamenilor încât chiar mă tem că se poate ajunge la asta. Ba mai rău, mă tem că domeniul în care vreau să lucrez s-ar putea să contribuie într-un fel sau altul la acest viitor de coșmar. Tocmai de aceea, luni întregi am ales să încui povestea într-un sertăraș al minții și să uit de ea. Din păcate, ignorând ceva, n-o să-l faci să dispară, așa că povestea a rămas acolo, undeva într-un colț al minții, așteptând, crescând...

Așa că am decis s-o înfrunt, am ales să mă gândesc la ea, să-mi amintesc cum am simțit oroarea și teama cu fiecare rând, cum am descoperit alături de Martin păpușarii fără suflete din spatele banilor, cum am pierdut alături de el un prieten și o iubită... E un roman care îți intră e sub piele și te lovește unde te doare, sau cel puțin asta a făcut cu mine. Mi-a găsit punctul slab și l-a bombardat cu tot arsenalul unei povești bune. Pentru că indiferent de cât de rău m-a făcut să mă simt, nu pot spune despre poveste nimic altceva decât că e incredibil de bună. E convingătoare, plauzibilă, coerentă, cu personaje de care te atașezi, cu pasaje pe care le ții minte și, mai presus de toate, e o poveste care te pune pe gânduri. Multe gânduri, gânduri de care nu poți să scapi.

Așa că v-o recomand, vă rog chiar să citiți și voi Moloh. Poate, dacă o citește cât mai multă lume, putem evita un viitor atât de sumbru, putem evita ca omenirea să devină fie sclava biologiei pentru ca o serie de indivizi meschini să rămână meschini mai mult timp.

miercuri, 5 august 2015

Interviu: Șerban Andrei Mazilu (Part I)

Acum câteva luni, editura Crux Publishing a pornit campania #traiestefantastic, care are ca scop promovarea autorilor români. Tocmai de aceea, autorii Crux ne-au stat la dispoziție, gata să ne răspundă la întrebări. Eu am profitat de ocazie și i-am luat un interviu lui Șerban Andrei Mazilu, autorul romanului Anotimpul pumnalelor. Alte detalii despre Andrei și activitatea lui de până acum găsiți pe site-ul Crux, aici.


A fost primul meu interviu, așa că nu știu cât de bine a ieșit, dar eu sunt destul de mândră de el. Totuși, și eu m-am întins la formularea întrebărilor, și Andrei mi-a răspuns în detaliu, așa că a ieșit mult mai lung decât anticipasem. Prin urmare, l-am împărțit în 3 părți. Prima, cea de azi, se concentrează pe romanul său. Sper să vă placă :)


Am citit aproape pe nerăsuflate „Anotimpul pumnalelor” și mi-a plăcut mult. Au fost multe momente în care romanul tău m-a dus cu gândul la un joc video, dar cum nu sunt gamer, s-ar putea să mă înșel. Ești un fan al jocurilor pe calculator? Crezi că ele ți-au influențat modul de a spune povești?

Mă bucur, în primul rând, că ți-a plăcut cartea. Nu există mulțumire mai mare pentru mine decât să știu că scriitura îmi este apreciată. Și-n al doilea, da, poți spune că sunt un veteran al gaming-ului. Mă joc de când aveam șase ani... A se înțelege că ÎNCĂ joc cam orice-mi pică în mână, în special RPG-uri (role playing games).

Unul dintre cele mai bune jocuri făcute vreodată, dacă mă întrebi pe mine, este Dishonored, despre care am menționat cam în toate interviurile pe care le-am dat până acum, fiindcă nu ascund faptul că a fost o puternică sursă de inspirație. Deci da, poți spune că jocurile m-au influențat și o fac în continuare. Am avut și am un exces de imaginație (poate) ieșit din comun, dar văzând și jucând anumite jocuri, am învățat anumite tipare și structuri referitoare la poveștile din ele. Din păcate, generațiile mai tinere nu apreciază acest aspect; nu o dată am auzit replica „joc ca să mă distrez" și mulți fac greșeala, nu numai referitor la jocuri, dar și la filme și chiar alte manifestări artistice, să privească produsul ca pe ceva delimitat și finit, ignorând anumite detalii savuroase. Îmi doresc să văd o schimbare în acest aspect, fiindcă e trist când piața de jocuri, la fel ca și cea de carte, e sufocată de titluri... să zicem... ușoare. Ar trebui - și sper ca moda să revină - să avem parte de povești mai complexe în jocuri, așa cum se făceau acum 10-15 ani.



Ce m-a impresionat cel mai mult la romanul tău au fost personajele, mi s-a părut fascinant și pe alocuri incredibil că poți crea în doar câteva pagini un personaj cu care am reușit să empatizez. N-am să te întreb care e personajul tău preferat, pentru că știu că majoritatea autorilor văd personajele lor ca pe proprii copii. În schimb, sunt curioasă dacă există vreun personaj pe care ți-a plăcut în mod deosebit să-l creezi, cu care te-ai distrat mai mult sau care a reprezentat o provocare mai mare...

Toate personajele au reprezentat o provocare. E poate cel mai greu aspect al întregului proces - să creezi identități, indivizi cu care cititorii pot empatiza și alături de care pot trăi povestea. Sigur, deducția ta, în schimb, e perfect adevărată: nu aș putea alege un anumit personaj. Dar cel care m-a amuzat cel mai mult, cel cu care m-am distrat - așa cum ai spus - a fost, fără doar și poate, Foxley Quinn. E un personaj serios, dar și caraghios totodată, și mi-a plăcut fiindcă individul are, chiar și după moarte, un foarte negru simț al umorului. Tind, în textele mele, să pic în latura comică și astfel personajele își pierd din seriozitate; cu Quinn, în schimb, am putut să mă bucur de câteva replici amuzante, fără să sabotez imaginea Anotimpului per total.


Dacă tot am ajuns la personaje, m-a pus foarte mult pe gânduri episcopul Bone, pe care l-ai construit ca pe întruchiparea tuturor lucrurilor negative care țin de religie. E pedofil, e corupt, n-are pic de respect față de cele sfinte... Reflectă el în vreun fel părerea ta despre preoții creștini sau e așa pentru a fi o contragreutate pentru slujitorii lui Thanos? Sau niciuna din presupunerile mele nu e corectă? :))

Bone nu este doar un simbol al corupției în religie în cam toate societățile. Este, de fapt, o versiune nu foarte fictivă a unui personaj foarte real și foarte cunoscut. E greu, mai ales pentru cei care aderă cu seriozitate la anumite dogme, să accepte că Biserica este un mijloc de manipulare, iar eu m-am săturat să tot urlu despre asta pe bloguri. Dacă ești un om cu toate mințile-n cap și trăiești, alături de noi, în secolul XXI, nu poți accepta că se construiește o catedrală de peste două sute de milioane de euro, când nu avem spitale, școli, adăposturi pentru săraci, și totuși „părintele" îți bate-n continuare la ușă, cerându-ți „cotizația".

Nu mă înțelege greșit: cred într-o entitate superioară, cred într-un Creator. Dar ceea ce Biserica a devenit este departe de-a reprezenta voia Lui pe Pământ. Cred, dar nu sunt religios. Și am vrut să exprim acest lucru în Anotimp.



Și o întrebare puțin mai tehnică, legată de harta de la începutul romanului. Personal, apreciez foarte mult romanele care, pentru că se petrec în lumi fictive, oferă cititorului posibilitatea să vizualizeze mai bine locurile cu o hartă. Ba chiar, la un moment dat, am ascultat un autor povestind cum, având harta ținutului său, a putut să aibă o viziune mai clară asupra narațiunii sale. Cât de aproape e harta din romanul tău de viziunea ta asupra Arhipelagului Voss? Și cât de mult te-a ajutat sau te ajută harta pe măsură ce scrii?

Mă bucur că m-ai întrebat asta, fiindcă am neglijat să-l menționez pe Cristi Florescu până acum și merită să fie pus sub reflector. Harta nu m-a ajutat să scriu cartea - a fost, în realitate, atașată întregului roman chiar înainte ca documentul să fie trimis către tipografie. De fapt, eu am schițat o hartă, cu mult înainte ca editura noastă să ia ființă, când romanul era gata, ca să o ajut pe Deea să vizualizeze mai bine locațiile din carte. Cea care există acum a venit la insistențele ei de a oferi cititorilor un produs deosebit. Așa am ajuns să lucrăm cu Cristi - graficianul care a desenat harta conform indicațiilor mele și care s-a descurcat de minune. Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez cu el, fiindcă este foarte talentat și este un profesionist, și sper să ne onoreze cu multe alte colaborări.


Reacțiile la romanul tău au fost pozitive în marea lor majoritate. Totuși, au existat voci care au reacționat negativ în privința stilului tău; mai precis, au comentat cu privire la abundența figurilor de stil. Nu mă aștept să fii de acord cu ei, dar aș vrea să știu ce anume te-a determinat să optezi pentru un stil atât de bogat. Pur și simplu așa scrii tu sau e o alegere care are la bază niște criterii mai clare?

Deci îmi spui că există indivizi care n-au fost mulțumiți că un roman fantastic e scris în stil beletristic și nu, așa cum e la modă și e facil, în stil jurnalistic? Că este o poveste și nu o relatare? Mi se pare teribil de amuzant! Asta e ca și cum i-ai reproșa unui bucătar că a gătit un tort cu șase creme în loc să fiarbă un ou! Nu, normal că nu sunt de acord cu ei, fiindcă o astfel de critică este lipsită de argumente; există cărți și cărți, iar stilul pe care fiecare scriitor îl abordează trebuie să fie unul corespunzător. Cum ar suna George R. R. Martin fără figuri de stil, detalii vizuale, imagini complexe?

Acesta este stilul meu și optez pentru el, în general, fiindcă așa cred că trebuie scrisă o astfel de carte – mai ales fantasy pe ”ecran lat” (vorba scriitorului Florin Pîtea). Asta nu înseamnă că nu pot aprecia și alte metode de a spune o poveste. Există scriitori foarte buni, precum Dan Rădoiu, care au un stil mai direct, dar nu mai puțin sugestiv. În cealaltă parte există cei ca Răzvan Coloja, care povestesc superb fără să abuzeze de cuvinte. Totul depinde de ce și cum vrei să transmiți, dar, mai ales, de modul în care tu, ca scriitor, te exprimi cel mai bine. Și depinde foarte mult de ceea ce scrii. Ficțiunea transgresivă este minimalistă, fantasy-ul de mari dimensiuni este mai bogat. Sau așa văd eu lucrurile.

Am spus-o și o repet, fiindcă vreau să fie foarte limpede: nu am încercat să impresionez, nu am forțat scriitura, nu am înflorit în mod artificial textul! Manuscrisul original a fost scris în aproximativ patruzeci de zile, câte cinci-șase pagini pe zi și a „curs" natural cap-coadă.



Apropo de reacțiile la roman, am găsit un interviu mai vechi în care spuneai că „recenziile făcute de dentiști, arhitecți sau ingineri în sudură nu au nici o valoare”. Ți-ai schimbat părerea între timp? Cum vezi tu o recenzie care să conteze, ce anume ți se pare relevant?

La fel de bine te-aș putea întreba dacă ai avea încredere în doamna de la poștă să-ți repare mașina. Nu am vrut să jignesc pe nimeni. Dacă bine-mi amintesc, declarația respectivă a venit ca reacție la ce s-a întâmplat pe un grup de Facebook. Mi-am exprimat o părere despre genul Young Adult - nu tocmai pozitivă - și am fost asaltat de un grup de fani (nu ai mei, evident), care mi-au spus că „nu sunt formator de opinie" și că „e gustul lor".

Cine contează? Cei care își pot argumenta comentariile, desigur! Poate că exprimarea mea, la momentul respectiv, a fost deficitară. Nu am vrut să sugerez că un dentist, un arhitect sau un inginer n-ar fi capabili să scrie o recenzie elocventă și solidă, ci că, pentru a dezbate un anumit subiect, trebuie să ai măcar o minimă bază de cunoștințe variate. Să poți face comparații, să poți analiza lucrurile din mai multe perspective. Cum scria și Deea în articolul pentru revista culturală ”Cronica veche” – dacă singurul lucru pe care l-ai mâncat toată viața a fost pâine cu salam, cum poți aprecia caviarul?



Cuprins interviu:
Part I
Part II
Part III

luni, 3 august 2015

2 ani (întârziați) de jurnal

Acum un an de zile, povesteam despre primele 365 de zile de viață ale blogului. Anul acesta plănuiam să vă vorbesc despre cele 365 de zile care au trecut de-atunci, dar pentru că socoteala de acasă se potrivește din ce în ce mai rar cu cea din viața reală, au trecut 7 zile de la aniversarea blogului (27 iulie), deci 372 de zile de la ultima mea postare aniversară.

Totuși, deși n-am reușit să scriu efectiv ceva, am sărbătorit momentul și în pauza de prânz de lunea trecută am primit din nou o prăjitură care să marcheze cei doi anișori. Și deși brioșa a fost delicioasă, am simțit un gust destul de amar pentru că n-am reușit să împărtășesc momentul cu voi. De fapt, în ultima vreme, orice gând legat de blog a avut și o latură amăruie pentru că am reușit performanța de a-mi organiza timpul într-un mod incredibil de prost, fără să-mi dau seama că implicându-mă în proiect după proiect și proiect peste proiect o să-mi omor de tot timpul liber.

De fapt, dacă stau să mă gândesc la ultimul an, tot ce-mi vine în minte sunt ultimele 3 luni, când n-am reușit să postez aproape deloc. Și ce e grav e că n-a fost din lipsă de voință, inspirație sau de material (am reușit totuși să citesc prin metrou și printe picături am terminat câteva romane faine în ultimul timp), ci pur și simplu din lipsă de timp.

Dar pentru că e o postare aniversară, nu vreau s-o umplu de regrete, nostalgii sau pur și simplu de plâns de milă. Am nevoie de ceva optimism și pentru că în sfârșit e august și în sfârșit programul meu începe să arate decent, vreau să sper că în următoarele zile o să fac ce am vrut la începutul verii: să-mi revin. Știu că începe să sune ca povestea băiatului care a văzut lupul, că tot spun că mă reapuc în mod serios și constant de blogărit și n-o fac, dar e doar a doua oară, așa că încă pot să sper că o să mă credeți. Pentru că de data asta vorbesc serios. Cititul, blogul, evenimentele legate de cărți, toate chestiile astea sunt o parte foarte importantă din mine și n-am de gând să las lumea mare și rea să mă împiedice să mă bucur ce ceea ce sunt.

Bun, regretele și visele fiind zise, vreau să vă mulțumesc încă o dată pentru că mă citiți. Chiar și după atâta timp de activitate slăbuță și inconstantă, faptul că intru pe blog și văd că numărul de vizualizări și de comentarii crește sau că deși n-am mai postat nici acolo de secole, încă primesc constant like-uri pe pagina de facebook a blogului... înseamnă enorm. Mă ajută să mă ancorez mai bine faptul că indiferent ce s-ar întâmpla, întotdeauna o să am acest colțișor de internet unde să mă pot descărca, unde să pot împărtăși impresii legate de cărți și de evenimente... unde personalitatea mea livrească să se poată dezlănțui, liberă de constrângeri sau prejudecăți.

Așa că vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc. Din tot sufletul meu. La mulți ani, dragă jurnalule, la mulți mulți ani plini de cărți faine și de oameni frumoși!