Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 7 august 2015

Recenzie: Moloh de Michael K. Iwoleit

Spuneam în recenzia anterioară că deși a trecut aproximativ jumătate de an de când citisem romanul despre care vorbeam, am ajuns să-l recitesc pentru a-i putea scrie o recenzie care să-i facă cinste. Cu Moloh, lucrurile stau exact pe dos: deși a trecut aproape un an de când l-am citit prima dată, n-am de gând nici măcar să ating volumul pentru a putea vorbi despre el.

Povestea:
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, Germania a ajuns să fie condusă cu adevărat de către corporații, iar cei care nu s-au putut integra în această nouă lume, săracii și cerșetorii, au ajuns să se refugieze pe malul Rinului. Însă atunci când in zona respectivă se investesc sume considerabile pentru a construi case și facilități pentru nevoiași, jurnalistul Martin Kessler își propune să investigheze fenomenul. Totuși, deși e obișnuit cu interesele ascunse ale celor puternici, dar și cu josnicia umană, ceea ce va descoperi Martin va fi mult, mult mai rău decât se aștepta.

Părerea mea:
Unul din principalele motive pentru care îmi place genul Science Fiction este faptul că reușește să privească spre viitor într-un mod credibil, lăsându-ți senzația că, pentru câteva ore, ai călătorit cu adevărat în viitor. Iar dintre toate romanele despre viitor, preferatele mele sunt cele în care, tehnologic vorbind, omenirea nu revine în Evul Mediu, ba dimpotrivă, avansează din ce în ce mai mult din acest punct de vedere. Sau cel puțin credeam că acestea sunt romanele mele preferate.

Moloh e un roman plasat în viitor și prezintă o tehnologie net superioară celei care există astăzi... însă una care m-a îngrozit atât de tare încât luni întregi după ce l-am citit, am refuzat să mă gândesc la el și chiar și acum, scriind și amintindu-mi, simt fiori reci pe spate. Concret, e un roman despre cea mai de bază formă de manipulare: cea biologică. Corpul care câștigă în fața minții. Foamea care învinge rațiunea, plăcerea care învinge grijile, supraîncărcarea simțurilor care spulberă orice urmă de gândire. Însă mai mult decât atât, îți oferă ocazia să vezi procesul de degradare a ființei umane de la o ființă capabilă de rațiune la un ghem de impulsuri nervoase predictibile. Practic, omul e redus la nimic mai mult decât o mașină, la o piesă de schimb ușor de întreținut și și mai ușor de schimbat. E înfricoșător.

Și cel mai rău e că e meschin. Oamenii exploatează alți oameni, puținii bogați profită de masele de săraci. E inuman și e, în același timp, umanitate pură. De fapt, cred că asta m-a speriat cel mai tare, plauzibilitatea poveștii. Nu e ceva improbabil, nu e ceva incredibil, e ceva atât de caracteristic oamenilor încât chiar mă tem că se poate ajunge la asta. Ba mai rău, mă tem că domeniul în care vreau să lucrez s-ar putea să contribuie într-un fel sau altul la acest viitor de coșmar. Tocmai de aceea, luni întregi am ales să încui povestea într-un sertăraș al minții și să uit de ea. Din păcate, ignorând ceva, n-o să-l faci să dispară, așa că povestea a rămas acolo, undeva într-un colț al minții, așteptând, crescând...

Așa că am decis s-o înfrunt, am ales să mă gândesc la ea, să-mi amintesc cum am simțit oroarea și teama cu fiecare rând, cum am descoperit alături de Martin păpușarii fără suflete din spatele banilor, cum am pierdut alături de el un prieten și o iubită... E un roman care îți intră e sub piele și te lovește unde te doare, sau cel puțin asta a făcut cu mine. Mi-a găsit punctul slab și l-a bombardat cu tot arsenalul unei povești bune. Pentru că indiferent de cât de rău m-a făcut să mă simt, nu pot spune despre poveste nimic altceva decât că e incredibil de bună. E convingătoare, plauzibilă, coerentă, cu personaje de care te atașezi, cu pasaje pe care le ții minte și, mai presus de toate, e o poveste care te pune pe gânduri. Multe gânduri, gânduri de care nu poți să scapi.

Așa că v-o recomand, vă rog chiar să citiți și voi Moloh. Poate, dacă o citește cât mai multă lume, putem evita un viitor atât de sumbru, putem evita ca omenirea să devină fie sclava biologiei pentru ca o serie de indivizi meschini să rămână meschini mai mult timp.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.