Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 21 august 2015

Jurnal: Urăsc să fac bagaje

Anotimpul meu preferat e vara. A fost dintotdeauna. Pe lângă faptul că iubesc căldura, vara înseamnă vacanță și vacanța înseamnă nu doar timp liber, dar și călătorit. Și îmi place mult să mai și plec de-acasă din când în când.

Însă există un dezavantaj major la plecatul de-acasă: bagajul. Mai exact, făcutul bagajului. Mai exact, alegerea cărților care vor ajunge în bagaj. Haine, periuțe de dinți, încărcătoare de telefon, cu astea n-am probleme. Cărțile, în schimb... E tortură adevărată. Și înainte să săriți pe mine, da, am un kindle. Degeaba. În primul rând, prefer cărțile tipărite. Îmi iubesc kindle-uțul, citesc pe el, dar între o carte tipărită și aceeași carte în variantă electronică, o s-o aleg pe prima. Nu știu de ce. Mintea mea analitică nu poate veni cu argumente, pur și simplu prefer cărțile tipărite. Așa că iau cărți tipărite cu mine.

Bun, deci trebuie să iau cărți cu mine. Întrebarea de o mie de puncte e „ce cărți?”. În primul rând, dacă merg cu prietenii sau dacă scopul excursiei nu e leneveala, atunci cititul cam iese din discuție. Prin urmare, iau doar una-două cărți. Selecția în general e destul de simpluță: trebuie să decid cam ce cred că o să citesc, așa că de obicei e vorba de o lectură din care mă pot întrerupe des, ceva care să nu mă prindă prea tare, eventual ceva povestiri scurte. Însă chiar și așa, intervine o altă problemă: dacă timp de cufundat în lectură nu cred că o să am, oare o să pot găsi timp pentru scris? Dacă da, cât de mult? Pentru că am început să citesc mai mult decât am timp să scriu, așa că simt nevoia să iau cu mine câteva cărți terminate, ca să le pot scrie recenzia dacă prind o oră-două libere de obligații.

Rezultatul? 5-6 cărți în bagaj, din care voi citi maxim una, voi recenza maxim una și mă voi simți foarte foarte vinovată față de celelalte. Bun venit în purgatoriu. Pentru că se poate și mai rău. Mai sunt și concediile cu familia.

Imaginați-vă una-două săptămâni dedicate în întregime lenevelii. Zăcut pe plajă, zăcut în pat și, între ele, mers leneș între plajă și pat. (Ca să nu fiu înțeleasă greșit, vacanța cu familia e preferata mea. Iubesc să stăm degeaba împreună și nu există nimic pe lume care să îmi încarce bateriile mai repede ca o duzină de zile de lenevit cu familia). Asta înseamnă destul timp de citit pentru toți. Așa că e cazul să iau cărți destule, pentru că în scenariul cel mai fericit, citesc cam o carte pe zi. Totuși, dacă plecăm o săptămână, nu pot să iau 7 cărți. Dacă n-o să mai am chef de una anume? Dacă într-o zi mă mișc atât de bine încât o să citesc două cărți? Dacă, dacă, dacă? Nu, pur și simplu nu pot lua doar 7 cărți.

Știți senzația aceea de la metrou, când ați lăsat cartea pe care o citeați pe noptieră pentru că vă grăbeați și nu aveți nimic de citit și, de parcă tortura nu ar fi de-ajuns, toată lumea din jur pare că citește? Ei, multiplicați senzația de 1000 de ori și o să începeți să înțelegeți senzația de a fi în concediu de leneveală fără nimic de citit. Și unde mergem noi la mare nu sunt librării care pot salva situația. Sunt librării care pot doar să pună sare pe rană pentru că au ceva cărți, dar nimic din ce aș vrea cu adevărat să citesc.

Cea mai bună soluție ar fi să pot să-mi iau secțiunea „Necitite” din bibliotecă în bagaj. Problema e că secțiunea e măricică. Ok, mare. Atât de mare încât oricât de mult mă iubesc, ar mei m-ar interna probabil într-un loc capitonat, unde pacienții poartă cămăși de forță. Așa că trebuie să fac o selecție. Și o fac, serios. Aleg câteva cărți, le așez frumos pe mărimi și le prezint la inspecție. Nu sunt multe, jur. Dar par multe. Așa că mi se cere să mai las acasă din ele. Mă întristez, mă încrunt, mă uit la ele minute bune, cântăresc... pun una înapoi și privesc din nou încrezătoare spre comisie. „Juriul” mă privește ca și cum aș face mișto de ei. Repet procesul, mai pun o carte la loc. O aud cum plânge, dar sunt tare. Nici acum nu e de-ajuns. Oftez, triez, oftez, triez... Ajung la un turnuleț considerat rezonabil. Toată lumea - mai puțin cărțile lăsate acasă - e fericită.

Bun, simt starea de bine din aer așa că e timpul să prezint și celălalt teanc, cele 5 sau 6 cărți deja citite care trebuie recenzate. „Juriul” mă privește curios. „Ce-i cu alea?”, zic ei. Le explic. Jurații schimbă priviri prin care să-și confirme unul altuia că nebuna sunt eu, nu ei. Pare că se pun de acord, eu sunt aia dusă. Dar mă iubesc. Se negociază, se fac compromisuri, biblioteca mea o să se înece de atâta plâns. Se ajunge la un armistițiu. Ce e mai greu a trecut...

... dar tortura continuă. Urmează împachetatul cărților în așa fel încât să nu pățească nimic la transport. *Sigh* Uneori, poate persoanele care nu citesc chiar au o viață mai ușoară...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.