Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 27 februarie 2015

Clubul de Lectură Nemira #24

Din motive tehnice (adică facultate), n-am reușit să ajung la ultima întâlnire a Clubului de Lectură, însă am rugat-o pe sora mea să scrie ea câteva rânduri despre cum fost... Prin „câteva”, chiar speram să fie câteva, în ideea că vorbesc eu puțin despre carte înainte, dar i-a ieșit un articol întreg, așa că eu îmi păstrez impresiile pentru altă ocazie. Așadar, fără alte introduceri, predau tastatura lui Kitty-(deocamdată)-fără-blog:

Clubul Barosanilor s-a întors…
Și nu se ține de glume *sunet dramatic*.


Vorbind serios, luni, Ghanda (nu știu dacă o știți, dar e blogul ei până la urmă) a decis că, în loc să facă ceva excesiv de fain și să vină la Clubul de lectură Nemira, să se ducă să facă ceva mult mai plictisitor (adică să nu se ducă la Clubul de lectură Nemira). Așa că m-a trimis pe mine ca să o reprezint și pe ea.

Cartea discutată a fost „La capătul curcubeului” de V. Vinge, o carte groasă, dar foarte ușor de citit. Toată lumea a fost de acord că se citește repede, dar asta nu înseamnă că ne-am pus de acord cu tot și toate.

Dar chiar și când am stat să discutăm cum interpretează fiecare cartea, totul s-a petrecut într-o atmosferă degajată pe care o poți observa chiar și fără să fi barosan un membru vechi al Clubului. Așadar, indiferent ce aspecte ale cărții se discutau, ajungeam să râdem, să vorbim cu pasiune și să dezbatem într-un cadru prietenos.

Dar hai să lăsăm vorbitul vag și să trecem la lucruri concrete, mai exact la concluziile la care a fost supusă cartea: În „La capătul curcubeului” este vorba de un complot masiv, plin de ițe și tehnologie pe care, fără îndoială, vom ajunge să o „purtăm”.

Toți am fost de acord: este un viitor foarte plauzibil, cel puțin din punct de vedere tehnologic. Și s-a vorbit chiar de viitorul apropiat. Așadar, dacă încă nu știți cum anume o să arătați peste câțiva anișori, jocurile video vor fi trăite și simțite, ecranul laptopului va fi o lentilă de contact care va suprapune virtualul peste realitate, mișcările pe care le face corpul vor fi comenzi, iar dacă te uiți la cineva ca și cum ai vrea să-l omori, imaginea acelei persoane va primi un zoom.

Am vorbit și despre personaje, începând cu evoluția lui Robert Gu. Doar că, în loc să vorbim despre evoluția lui de la om groaznic la om bun și apoi la... Gu-ul final (hehe, „Gu-ul final sună haios), am vorbit de evoluția sa de la bătrân care respingea orice formă de tehnologie până la omul care merge mână în mână cu ea.

S-a menționat și Sharif, săracul omuleț care încerca să-și scrie lucrarea de licență luându-i un interviu celebrului poet Robert Gu (da, Gu-ul menționat mai sus) și ajunge virusat de tooooată lumea. Cel mai haios era că, în timp ce își punea sărăcul student întrebările, cineva prelua controlul calculatorului lui și acel cineva punea el întrebări, în timp ce Sharif asista fără să poată face nimic. Dar, în loc să fie indignat că este controlat, el iși lua notițe pentru că întrebările puse de ceilalți erau mult mai inteligente decât întrebările lui.

Și când s-a ajuns la Iepure... Ei, vezi atunci cum se împart părerile. Cineva a spus că-i personaj secundar (Cum?!). Mie, personal, mi s-a părut cel mai badass personaj. Unii susțineau că-i inteligență artificială, alții că e un prankster cu mult timp la dispoziție. S-a pus întrebarea de ce anume inteligențele artificiale sunt considerate puerile. Cineva a scos din pălărie argumentul că undeva scria că Iepurele doarme, deci nu poate fi inteligență artificială. Ceilalți au spus ca era o figură de stil. Apoi cele două tabere au scos baroasele și ne-am luptat ca în basme. Glumesc. S-a ajuns la concluzia că fiecare interpretează cum vrea. Dar ne-am pus de acord că a-ți pune totul într-o singură certificare e doar un mod al autorului de a scăpa de Iepure (cel mai fain personaj, care, apropo, nu era artificial :P).

Foarte fericiți, Barosanii au descoperit că, dintre toate personajele, numai trei nu au avut nicio legătură cu complotul (și anume gemenii și profesoara). Dar să vă spun un mic secret: și profesoara avea legatură cu complotul, sunt aproape sigură că la un moment dat ea și Albert au vorbit despre studenții ei, dar nu am vrut să le spun. Păreau așa fericiți că au descoperit trei personaje și nu am vrut să le stric starea de spirit.

Și, evident, s-a discutat tocarea cărților fizice (lucru asemănat chiar și de autor cu Fahrenheit 451) și de digitalizarea lor. Pe scurt: tocarea cărților e rea, iar digitalizarea lor e bună as long as it doesn’t ruin the printed word.

Așadar, dacă vreți o doză bună de lume tehnologizată fascinantă, de complot cu bătrâni tineri, de cărți distruse și salvate, personaje misterioase, spionaj, medicină din viitor și un virus care poate să îți controleze dorința de nuga (și mintea...) atunci citiți „La capătul curcubeului”.

Și dacă vreți să fiți și voi Barosani, ori vă cumpărați baros, ori veniți și voi la Clubul de lectură Nemira din martie, când aniversează 2 ani de la înființare. Se lasă cu tort!

Semnat,
Andreea V, sora Ghandei, cunoscută vag sub pseudonimul Kitty

joi, 26 februarie 2015

Rezultatele concursului „Îndrăgostiți de carte”


V-am provocat să alegeți romanul vostru de dragoste preferat și m-am ales cu o serie de recomandări care să mă țină multe luni februarie de-acum încolo. Totuși, poate fi un singur câștigător, așa că romanul Jane Austen merge la Hollywood oferit de editura ALL merge la Ana Maria Niculescu.

Felicitări Ana! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 1 martie, inclusiv).

Mulțumesc editurii ALL pentru ocazia de a organiza acest concurs și mulțumesc tuturor participanților și sper să vă revăd pe blog :)


marți, 17 februarie 2015

Recenzie: Belzhar de Meg Wolitzer

Povestea:
Reeve, iubitul englez al lui Jam aflat în America pentru a studia un semestru în cardul unui schimb de experiență moarte brusc, lăsând-o pe tânără traumatizată o lungă perioadă de timp. Deși încearcă așa cum știu mai bine s-o ajute să-și revină, parinții fetei nu reușesc s-o ajute să depășească momentul, așa că o trimit la The Wooden Barn, o școală pentru tineri „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți”, unde e selectată să ia parte la un curs intitulat pompos Teme Speciale în Engleză.

Cursul aduce la un loc doar 5 elevi și o profesoară care urmează să se pensioneze. Pe lângă temele cursului, aceasta le oferă și câte un jurnal în care le cere să scrie săptămânal. La prima încercare, cei cinci descoperă că jurnalele lor au abilitatea magică de a-i purta într-o lume în care cele mai rele lucruri din viața lor nu s-a întâmplat încă, lume pe care ei o numesc Belzhar.

Dacă această lume îi va ajuta să se vindece sau, dimpotrivă, experiența de a recăpăta temporar ceva veșnic pierdut le va face mai mult rău e una din întrebările la care doar ei pot răspunde...

Părerea mea:
Mi-am început primul jurnal la 10 ani pentru că mama îmi tot spunea că e frumos să-ți păstrezi cumva amintirile. Din lipsă de idei, prima dată am scris despre o nouă pastă de dinți pe care o încercasem în ziua aia și care avea un gust dubios, nu eram sigură dacă îmi place sau nu. Serios. Între timp, am consumat câteva caiete/carnețele în care am mai scris câte ceva (nu numai despre gustul pastei de dinți) și, desigur, am decis să salvez câțiva copaci cu acest jurnal online. Prin urmare, știu cât de benefic poate fi un jurnal, știu cât de eliberator poate să fie scrisul gândurilor care nu-ți dau pace, știu cât de liniștitor poate fi procesul prin care vârtejuri de gânduri se transformă în fraze ordonate, știu cât de ușor e să judeci obiectiv și la rece faptele atunci când încerci să le povestești unei foi albe.

Totuși, nici Jam nici ceilalți participanți la Teme Speciale în Engleză nu cunoscuseră niciuna din senzațiile care vin o dată cu un jurnal și în plus, ei toți sunt niște tineri care au trecut prin multe, așa că nu e greu de crezut că Belzhar e doar o iluzie colectivă. Totuși, pe mine mica lor lume m-a convins pentru că întotdeauna m-a fascinat ideea că uneori poate fi mai bine să ai ceva ce știi că vei pierde decât să nu capeți acel lucru niciodată.

Deși nu poți compara traume, a lui Jam nu mi s-a părut cea mai dureroasă. Au fost momente în care intensitatea trăirilor celorlalți 4 mi s-a părut atât de puternică încât aș fi vrut să văd ce le trece lor prin cap, mi-aș fi dorit ca Jam să-și cedeze altora locul de povestitor. Totuși, au fost mai dese momentele în care m-a bucurat că nu trebuie să aflu ce gândesc ei cu adevărat pentru că ar fi fost prea dureros. Jam a fost de cele mai multe ori puțin cam amorțită, așa că a perspctiva ei a fost în general suportabilă. Belzhar nu e o poveste veselă tocmai pentru că lucruri rele s-au întâmplat unor oameni buni despre care ți-e imposibil să crezi că le meritau. Tocmai de aceea, au fost multe momente în care nedreptatea lucrurilor care s-au întâmplat acestor tineri m-a revoltat.

De asemenea, pe lângă tema foarte serioasă tratată foarte realist, fără înflorituri, mi-a plăcut faptul că povestea a avut un deznodământ surprinzător. Nu mă așteptam la un asemenea final, nu mi-a venit să cred când am aflat adevărul și chiar m-am gândit că acum, știind întrega poveste a lui Jam, ar fi interesant să recitesc romanul, să văd cât de mult mi s-ar schimba părerea despre protagonistă.

Totuși, în poveste a reușit să se strecoare și niște „insta-love” care mi s-a părut greu de înghițit, dar nu s-a insistat foarte mult pe partea romantică a legăturilor dintre perosnaje, așa că a fost ușor să trec peste mica mea obiecție. Tocmai de aceea, vă recomand să citiți Belzhar pentru că uneori, e frumos să ni se reamintească faptul că scrisul e și el o formă de terapie.

PS: la vreo 10 minute după ce am terminat romanul, umplusem deja vreo două pagini din jurnalul personl, care zăcuse abandonat de prea multă vreme...

duminică, 15 februarie 2015

Concurs: Îndrăgostiți de carte

Fie că sărbătoriți Ziua lui Valy sau Dragobetele, pe amândouă sau niciuna, în luna februarie totul e îmbibat de inimioare și Cupidoni, așa că de ce n-am citi ceva în ton cu atmosfera? Și pentru că v-am vorbit ieri despre romanul Jane Austen merge la Hollywood, cu sprijinul editurii All voi oferi un exemplar al cărții unui cititor... îndrăgostit de lectură!


Despre carte:
Rămase pe drumuri după moartea tatălui lor, Grace și Hallie sunt nevoite să se mute și să ia viața de la capăt în casa unui unchi bogat din Beverly Hills. În timp ce Grace cea matură și prudentă suspină în tăcere după prietenul pe care l-a lăsat în urmă, Hallie cea exuberantă și nesăbuită selasă sedusă de strălucirea Hollywoodului, aspiră să ajungă actriță și se îndrăgostește până peste cap de solistul unei trupe de rock. Nu le ia însă mult să descopere că nici trecutul nu e atât de ușor de idealizat, niciHollywoodul nu e făcut numai din faimă și sclipici. Aducându-i un omagiu lui Jane Austen în acest „remix“ al celebrului roman Rațiune și simțire, Abby McDonald ne oferă o versiune contemporană, condimentată cu mult umor, a luptei dintre reținere și spontaneitate, dintre stăpânirea de sine a unei firi chibzuite și furtuna emoțională în care se lasă antrenat un temperament ce nu cunoaște altă lege decât pasiunea. - Sursa
Recenzia mea o găsiți aici.

Așadar, dacă vreți să vă înscrieți în concurs, lăsați-mi un comentariu în care să menționați:
- o adresă de e-mail validă;
- o metodă prin care urmăriți blogul: e-mail, GFC, Facebook, Twitter, Google+, Bloglovin, oricare dintre ele e bună, mă interesează metoda aleasă și numele contului, ca să pot valida intrările :)
- raspunsul la întrebarea: Care este romanul vostru de dragoste preferat?
- opțional: dați share acestui concurs oriunde vreți voi.

Concursul se încheie de Dragobete, pe 24 februarie 2015, iar câștigătorul va fi ales cu ajutorul site-ului random.org. Mult succes tuturor!

sâmbătă, 14 februarie 2015

Recenzie: Jane Austen merge la Hollywood

Dacă tot e Ziua lui Valy azi, mi-am zis să intru în atmosfera plină de inimioare citind o carte roz și mi-am amintit că aveam în bibliotecă romanul Jane Austen merge la Hollywood, iar titlul mult prea fain mi-a atras atenția imediat. Pentru cei care au citit Rațiune și simțire de Jane Austen, acest roman este descris ca un „remix” al acelei cărți. Pentru ceilalți...

Povestea:
Deși este cea mai mică dintre cele două surori, Grace a fost întotdeauna cea cu capul pe umeri, având o fire diametral opusă de a surorii ei, Hallie, care vrea să ajungă actriță, așa că transformă fiecare moment al vieții ei în ceva deosebit de dramatic. Viața celor două se schimbă atunci când tatăl lor moare, lăsând întreaga avere noii sale soții. Fetele și mama lor - o pictoriță cu capul în nori - sunt la un pas de a ajunge în stradă, însă un unchi înstărit le va întinde o mână de ajutor, primindu-le în casa lui din Hollywood, locul unde toate visele se pot împlni.. sau pot deveni coșmaruri.

Părerea mea:
Singurul roman de Jane Austen pe care l-am citit a fost Mândrie și prejudecată, cu care mi-am petrecut vreo două zile de vară printr-a 8-a și asta a fost tot... Tocmai de aceea, dacă romanul lui Abby McDonald are similarități sau aluzii la Rațiune și simțire, eu le-am ratat cu totul pe parcursul lecturii. Totuși, de dragul recenziei, după ce am terminat Jane Austen merge la Hollywood, am citit un rezumat al romanului lui Austen, ca să pot vorbi într-o mică și vagă cunoștință de cauză. Am dedus că relațiile dintre personaje sunt cam aceleași, deși unele au suferit ceva transformări de personalitate și, desigur, toate detaliile au fost adaptate timpurilor noastre.

Revenind strict la roman... am senzația că e cel mai non-Young Adult roman Young Adult pe care l-am citit vreodată :)) Să explic: personajele principale sunt două tinere, iar romanul pare scris pentru tineri, în sensul că problemele abordate și perspectiva asupra lor ține strict de anii în care trăiești pe banii părinților, în care lumea pare a ta și în care descoperi obstacolele doar atunci când dai cu capul de ele. Dar nu mi se pare neapărat un roman scris pentru tineri, nu cred că acesta a fost publicul țintă. Tocmai de aceea n-am regăsit multe din șabloanele genului.

Totuși, cel mai mult mi-au plăcut personajele, în special Hallie. Grace e ok, e o persoană mai matură decât dă de înțeles vârsta din buletin, e puțin cam grijulie pentru anii în care ar trebui să faci toate nebuniile (oare?), dar e un personaj simpatic. Hallie în schimb... La început m-a călcat pe nervi. Mi se părea un stereotip sau o caricatură sau amândouă simultan, părea întruchiparea tuturor lucrurilor care se spun despre adolescente. Apoi mi-am dat seama că e gândită așa intenționat, că ea ca persoană alege să fie un stereotip pe două picioare, că fiind la vârsta la care te descoperi, ea practic „probează” comportamentul de Drama Queen ca să vadă dacă i se potrivește. Și în clipa în care am înțeles asta, mi-a fost ușor să înțeleg și să empatizez cu personajul pentru că sunt de părere că fiecare dintre noi a încercat măcar o dacă să se poarte într-un anume fel, să încerce să fie cumva anume fie pentru că asta cerea anturajul, fie pentru că ni se părea că asta ne dorim să fim, fie pur și simplu de dragul experimentării.

Și nici băieții din roman nu sunt de lepădat, chiar e interesant modul în care cel puțin unul din personajele lui Austen a fost adaptat vremurilor noastre. Tocmai de aceea, dacă aveți chef de o poveste simpatică și roz în perioada sărbătorilor îndrăgostelii, romanul acesta nu e nici excesiv de sirops, nici nu prezintă totul exagerat de optimist, ci e un amestec dulce, dar bine echilibrat.

Despre cărți: Cărturești Carusel

După cum povesteam ieri (sau alaltăieri sau... în fine, joi noaptea... mda, iar mi-am dat programul de somn peste cap, poate îmi revin în weekend) vacanța mea a început cu adevărat chiar atunci când am intrat în noua librăriei Cărturești, deschisă oficial pe 12 februarie. Tocmai de aceea, senzația că am pășit direct în raiul meu personal s-a amplificat cu câteva ordine de mărime.

Nu poți să nu fii uimit când intrii. Văzusem poze dinainte, știam că va fi mare, dar... oau. Sunt 2 etaje pline cu cărți, plus un parter și un subsol unde cărțile stau alături de lucrurile dragi cititorilor (muzică, ceaiuri, carnețele, de toate...), plus un etaj dedicat unei galerii de artă, plus o cafenea de unde poți privi de sus felia de univers care îți aduce fără să vrei un zâmbet pe față.


Al doilea zâmbet mi l-a adus regăsirea prietenilor vechi și descoperirea viitorilor prieteni pentru că primul lucru pe care l-am căutat a fost secțiunea de SF&F. E mereu primul loc unde merg într-o librărie pentru că pentru mine, secțiunea asta spune multe despre acea librărie. Poate pentru că știu că e vorba de literatură de nișă și o dovadă de respect față de nișă poate fi extrapolată la respect pentru toți cititorii, indiferent de gusturi. Sau poate doar pentru că îmi place să văd că ceea ce iubesc eu e expus în așa fel încât să poată deveni și pasiunea altora. Sau poate pur și simplu mi se par cele mai frumoase cărți dintr-o librărie. Motivul contează mai puțin, rezultatul însă:


...și iată și al treilea zâmbet la vederea celor două mici litere care lipsesc de deasupra rafturilor. Oricum, mi-a plăcut că rafturile pline de limite depășite se aflau frumos și vizibil la primul etaj. YA-ul în schimb l-am găsit ascuns la subsol, alături de benzile desenate și de cărțile inspirate din jocuri video...

Acestea fiind zise, let's get down to business. Pentru că asta se întâmplă de fapt acolo: business. E mare? O, da! E frumoasă? Minunată! Impresionantă? Absolut, rămâi uimit minute bune. Însă mai presus de asta, e comercială. Poate e doar pentru că era prima zi și deși am mers pe la prânz ca să evit aglomerația, era destul de multă lume, majoritatea venită, ca și mine de altfel, ca niște turiști la un obiectiv, nu ca niște cititori care să-și mărească puțin biblioteca (totuși, chiar și în calitate de „turist”, am găsit un titlu pe care vreau să-l aduc acasă cu prima ocazie). Din nou, e un loc absolut superb, dar nu l-am simțit ca pe o librărie, nu așa cum înțeleg eu una. E un magazin de cărți. Unul frumos, impresionant, magnific, care respectă atât cărțile, cât și oamenii care îi calcă pragul, un loc unde poți găsi un cadou pentru tine sau pentru cineva care apreciază astfel de lucruri, dar nu un loc unde să zăbovești. Intri, cauți, eventual primești o mână de ajutor, cumperi și ieși. Asta e tot ce se vrea de la tine.

Să nu se înțeleagă că problema mea sunt prețurile. Erau prețuri de Cărturești, nimic surprinzător aici, banii investiți în noua librărie se văd în fiecare detaliu, e normal să se caute amortizarea investiției. Nu mă așteptam la reducerile explozive pe care le cunoaște și vânează oricine își dorește zeci de cărți o dată și are doar vreo sută de lei, în cazul fericit. Nu, problema mea a fost spațiul în sine. Nu ai loc să zăbovești lângă un raft, nu dacă mai vor doi oameni să treacă pe lângă tine. Și chiar dacă nu e lume și ai loc, oricât de mult te-ar prinde primele pasaje dintr-o carte, după două pagini de stat în picioare, gâtul, spatele sau tălpile tale (sau toate o dată) vor avea ceva de spus. Din nou, poate a fost de vină aglomerația primei zile, poate existau ceva mai mult de două scaune în librărie și nu le-am observat pentru că era destulă lume în vizită în Carusel... sau poate librăria pe care mi-o imaginez eu nu există.

Ceea ce nu înseamnă că am fost dezamăgită. Locul e frumos, merită văzut. Merită și vizitat la nevoie, din câte am auzit despre condițiile de angajare la Cărturești, sunt convinsă că au oameni gata oricând să te ajute cu o recomandare. E un magazin superb, probabil cel mai frumos pe care l-am văzut până acum. Însă până la o librărie, mai e cale de vreo câțiva metri de canapele...

vineri, 13 februarie 2015

Jurnal: O balanță... amețită

Am schimbat titlul articolului de vreo 3 ori în ultimele 5 minute, celalte variante fiind variațiuni pe tema „în sfârșit, libertate!”. Ideea e că am scăpat de sesiune și, ca de obicei, o să bat câmpii despre cum mi s-a părut semestrul ăsta, dar a fost cel mai stupid final de „stresiune” de până acum pentru că deși sesiunea s-a încheiat în mod oficial marți, când am dat și ultimul examen, stresul s-a terminat abia acum câteva ore, când am primit rezultatele acelui ultim examen. Nu știu alții cum sunt, dar la noi rezultatele se primesc în ziua examenului sau cel târziu a doua zi dimineața, nu peste o sută de ani. Și dacă examenul e unul la care n-ai habar dacă ai făcut de 10 sau de 4 pentru că nu știi cum se corectează... 2 zile sunt o problemă. Mă rog, s-a rezolvat cu bine, deci se poate spune că a meritat. Și mai am 10 zile de vacanță, așa că n-ar trebui să mă plâng, nu?

Totuși cred că exact asta o să fac, pentru că semestrul ăsta nu mi-a plăcut absolut deloc. Fără glumă, au fost dimineți în care mă întrebam de ce naiba mă mai duc. Nu mă așteptam și nu mă aștept să-mi placă tot ce facem, nu plec de la premiza că fiecare om care îmi predă ceva va emana prin toți porii plăcere pentru ceea ce face, pasiune cu atât mai puțin, nici măcar nu mă aștept ca toți să fie făcuți pentru meseria de profesor... dar nici măcar unu' care să-mi placă nu s-a putut? Am avut un singur prof căruia nu pot să-i critic modul de predare, ceea ce e foarte puțin nu neapărat ca număr, cât ca lucru pe care poți să-l spui. Adică „nu pot să-l critic” nu e nici pe departe „a fost un curs ok”, care din nou e departe de „băi, cursul ăla chiar a fost super”... Și în afară de proful cu pricina, restul... nope. N-am să dau nume sau materii, am zis ce am avut de zis în formularele de feedback (unde chiar am fost mai diplomată decât mă credeam în stare), dar o să fiu fair play până la capăt: după primele săptămâni, n-am mai dat pe la majoritatea cursurilor. Am decis că decât să dorm 3 ore la un curs pe care nu că nu vreau, dar nici măcar nu pot să-l urmăresc, mai bine fac ceva productiv sau măcar dorm la mine în pat, că e mai comod și mai politicos. Am mai fost pe la fiecare curs cel puțin o dată pe parcursul semestrului și mi-am confirmat singură faptul că n-am motive să-mi regret absențele. Totuși, poate am nimerit eu prost și poate profii chiar erau ok la cursurile la care eu am lipsit. Mă îndoiesc, dar e posibil... De asemenea, e fair play să menționez și că am avut și niște asistenți buni și foarte buni pe la unele materii, chiar dacă profii nu s-au ridicat la nivelul minimal la care speram.

Partea bună? Am înțeles că problema e la mine: omul de la catedră contează enorm pentru mine. Dacă mi se pare că lui nu-i pasă, clar nu poate să-mi pese mie. Ceea ce nu e bine... pentru mine, că lor nu le pasă :)) În rest, singura parte faină la facultate au fost chestiile extracuriculare pe care le-am făcut. Pe lângă faptul că m-am distrat enorm, am avut ocazia să învăț by doing chestii foarte utile, printre care și lucruri legate de interacțiuni umane. Eu mă consider cam praf la partea socială a vieții în general, așa că oportunitatea de a lucra cu oameni a fost mai mult decât valoroasă. În plus, în toate activitățile extra au fost implicați oamenii ăia care emană pasiune la care mă refeream mai sus și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru că am avut norocul să-i găsesc. Oamenii ăștia erau răspunsul pe care mi-l dădeam când mă întrebam ce rost are să mă mai deplasez până la facultate.

Bine, acum că am scăpat (temporar) de toate lucrurile neplăcute, mi-e ușor să găsesc momentele reușite, lucrurile faine învățate și faptul că baza motivației mele de a continua facultatea nu sunt doar niște oameni cu care, acum că îi cunosc, aș putea să-mi petrec timpul și în afara facultății, ci faptul că mie încă îmi plac calculatoarele și ceea ce poți face cu ele și încă mai am destule de învățat. Plus că-mi păstrez speranța ca pe viitor să am în față oameni de la care să-mi facă plăcere să învăț.

În absența lor, însă, pe lângă faptul că a trebuit să mă chinui să mă motivez să-mi pese de ceva semestrul ăsta, mi-a fost mai greu ca de obicei să împac facultatea cu cititul. Dacă e să-mi fac o radiografie interioară grosolană, exact astea sunt cele două laturi principale ale mele: sunt studentă și sunt cititoare. În ordinea asta, deși semestrul ăsta a trebuit să lupt cu mine însămi să-mi păstrez prioritățile în ordinea corectă. De asta am menționat balanța amețită în titlu, pentru că mi-a fost foarte greu să-mi păstrez echilibrul. Când lumea reală nu-ți convine, a atât de ușor să-i întorci spatele în favoarea unei cărți, e aproape înfricoșător de ușor să nu-ți pese. Problema e că nu funcționează, capul vârât în nisip nu rezolvă nimic, problemele sunt tot acolo, doar că timpul în care poți să le rezolvi e mai mic. Și de parcă nu e de-ajuns, e obositor să te lupți cu propriul tău sictir mai ales când cei din jur se chinuie să ți-l alimenteze. De asta a fost un semestru obositor și solicitant, nu pentru că materiile erau deosebit de grele/abstracte/inutile (deși unele au fost), ci pentru că mi-a fost greu să mă motivez doar eu, fără sprijin exterior. Am reușit în final, și sunt chiar mândră de mine, mai ales pentru că se pare că nu am atins vreun grad nemaipomenit de „miserupism” pentru că am depășit semestrul și mai ales sesiunea destul de onorabil. N-a fost chiar frumos, pentru că nefiind sigură pe anumite lucruri mi-a fost greu să mă autoevaluez și am așteptat majoritatea rezultatelor destul de stresată (totuși, comparativ cu alți colegi, chiar eram un munte de calm, ceea ce a fost drăguț, e interesant să vezi cum reacționează oamenii la stres, plus că a transforma experiența într-un moment de studiu social m-a ajutat să mai uit de propriul meu stres), dar în final a fost un capitol destul de ok din studenție... Până la urmă, m-am plâns doar în 5 paragrafe, se putea mult mai rău :))

Random thought #1: E ciudat că deși n-am avut niciun profesor extraordinar semestrul ăsta, n-am avut nici vreunul oribil. În schimb, atunci când am cunoscut cel mai fain Prof-cu-majusculă, am cunoscut și cea mai abjectă ființă de pe fața pâmântului... O exista vreo balanță care asigură echilibrul profilor....

Random thought #2: Am aflat rezultatele ultimului examen prin telefon de la o colegă, pentru că nu eram acasă... ci în Cărturești Carusel (impresii mâine... azi... whatever, vineri!), pentru că am vrut să văd noua librărie încă din prima zi... Se poate spune, prin urmare, că vacanța mea a început literalmente în clipa în care am pășit într-o librărie...

sâmbătă, 7 februarie 2015

Meniu a la Carte

Joi, pe 5, am ieșit din nou dintre cursuri ca să iau o gură de aer și de literatură „de subsol” în cadrul primei ediții Meniu a la Carte din 2015. Mărturisesc că a fost prima dată când am auzit de aceste evenimente tip lectură publică, și asta doar mulțumită prietenului scriitor Irving T. Creve, proaspăt debutat „pe hârtie” în Almanahul Anticipația 2015.


El a și deschis „ostilitățile” citindu-ne aproximativ jumătate din proza Gloanțe vii, fiind urmat de o serie de autori și autoare care fie se găsesc deja prin librării, fie nu au debutat încă. Am ascultat atât poezie, cât și proză scurtă sau fragmente de roman, pe scurt, de toate, din care se putea găsi câte ceva pentru fiecare. N-am să comentez fiecare reprezentație în parte pentru că nu vreau să omit pe cineva sau să fiu excesiv de acidă în anumite cazuri, așa că sper să nu supăr pe nimeni alegând să povestesc „la grămadă”, cu mici excepții, pentru că au fost unele momente care merită puțin mai multă atenție.

În primul rând, au fost stângăciii destule, poticneli în lectură, emoții. Toate mi s-a părut normale. De fapt, chiar mă așteptam la ele pentru că până la urmă, era un eveniment underground care să le ofere celor aflați la început ocazia să vadă cu ce se mănâncă astfel de evenimente (și celor inițiați ocazia să nu-și piardă antrenamentul). Și cum numai prin exercițiu o să ajungă toți să-și cizeleze abilitatea de a transmite un text, nu doar de a-l citi, mi se pare fair play din partea publicului să le ierte lipsa de experință. De fapt, chiar mi-a plăcut că evenimentul i-a pus pe autori față în față cu câteva probleme de ordin tehnic, cum ar fi faptul că într-un club de obicei nu prea e lumină. Creve a venit pregătit cu un e-reader cu lumină incorporată (SF-știi sunt amici cu gadgeturile prin natura lor, așa că nu e chiar surprinzător), restul s-au descurcat cum au putut. Totuși, pe viitor o să le recomand unora dintre ei să-și amintească faptul că o lectură publică înseamnă două lucruri: lectură și public. Dacă unii preferă să întoarcă spatele publicului, s-ar putea ca și publicul să aleagă să nu-i asculte lectura.

Totuși, nici publicul n-a fost chiar cel mai prietenos, unii preferând să uite că nu era doar o seară în club, ci un eveniment, așa că au întors la rândul lor spatele scenei, în favoarea unei șuete cu tovarășii. Ceea ce nu m-ar fi deranjat dacă nu se aflau chiar lângă scenă, perturbând întreaga atmoferă. Ba mai mult, unii dintre ei erau chiar invitați în cadrul evenimentului... (i-am iertat totuși când și-au scos chitarele, dar despre partea muzicală o să vă povestesc puțin mai târziu).

Textele în sine... au fost unele care nu mi-au spus absolut nimic. Nu mi-au transmis niciun sentiment, nu mi-au provocat nicio reacție, iar pe unele nici măcar nu sunt sigură că le-am înțeles. Altele au fost ok, în sensul că am priceput ce voiau să spună, dar nu sunt chiar ceea ce aș alege eu să citesc. Totuși, interesant mi s-a părut momentul Anei Săndulescu, mai precis stitlul prozei: mi-a plăcut ideea de colaj numerotat. Conținutul însă n-a fost pentru mine, partea emoțională a momentului m-a făcut să mă simt de la inconfortabil în jos și m-a deranjat puțin și mențiunea că fusese scris chiar în acea după-amizată (e piticul meu pe creier cum că un text bun e un text muncit), dar am înțeles faptul că voia să aducă publicului ceva proaspăt, deci în final a fost ok... Și chiar mi-a plăcut ceea ce ne-a citit Marius Chivu. A fost un text care mi-a transmis un foarte viu sentiment de frustrare pentru că prezenta umanitatea în toată meschinăria ei meschină, dar a transmis ceva(!!), așa că primește din partea mea multe bile albe. Gloanțe vii nu-l pun la socoteală pentru că știam textul, e SF din ăla care îmi place mie, cu genul acela de oameni care vor să știe, să facă, să fie și fără să-și dea seama, sunt cei care trag specia înainte. În plus, momentul a fost ok, așa că era de la sine înțeles că o să-mi placă.

Ba mai mult, faptul că știam deja povestea mi-a permis să fiu mai atentă și la alte lucruri în cadrul primului moment al serii. Până acum, mi s-a mai întâmplat o singură dată să cunosc omul înainte să cunosc autorul (mai precis, în cazul Adinei Speteanu), dar de data asta a fost primul eveniment la care am putut vedea transformarea din persoana pe care o cunoșteam în scriitor și înapoi și totul în câteva zeci de minute. Bine, fiecare dintre noi purtăm multe măști de-a lungul zilei, suntem o persoană în preajma unora, o alta în preajma altora, suntem ba șeful, ba subalternul, ba fratele sau sora, ba amicul simpatic, ba colegul distant... Pentru cel care își schimbă masca nu e nimic ieșit din comun, dar foate rar ai ocazia să cunoști mai multe fațete ale unei persoane. Și aceste evenimente sunt unul din aceste momente. E fascinant mai ales pentru că fiecare autor e diferit față de publicul său. E... sunt multe cuvinte care s-ar potrivi senzației, dar cred că mi-a plăcut cel mai mult faptul că a fost instructiv. Nu știu, poate e de la sesiune, dar chiar cred că am aflat niște chestii noi care o să-mi fie utile mai devreme sau mai târziu.

Bun, revenind, v-am promis că vă povestesc despre partea muzicală. Pe lângă autori, au fost invitați și doi chitariști, Adi Teodorov și Alex Rubio care fix când mă întrebam ce caut eu de fapt acolo au început să transmită exact vibrațiile pe care mi le doream de la un astfel de eveniment. Era talent și muncă în ce făceau ei, dar și sentiment și mai ales, pasiune. Se vedea cât iubesc chitarele alea, se simțea plăcerea lor în fiecare acord, mi-au plăcut până și cântecele deși oricine mă cunoaște cât de cât știe că eu și orice are legătură cu Spania nu sutem într-o relație prea călduroasă. Ei bine, cei doi au reușit nu doar să mă încânte cu ceea ce făceau, dar m-au făcut și să-mi reconsider puțin punctul de vedere față de muzica spaniolă.

De asemenea, alt moment plăcut pentru mine a fost faptul că am câștigat la tombola care a avut loc la eveniment, ceea ce a fost nu doar neașteptat, dar și un motiv să mai ies dintre navele mele spațiale pentru că volumele primite nu sunt chiar în zona mea literară de confort... O să fie un experiment interesant :)


Trăgând linie, mi-a prins extrem de bine nu doar să ies din casă, dar și să iau o pauză de la gândurile legate de sesiune, mi-au plăcut performanțele lui Creve, Marius Chivu și a băieților de la chitară, am ascultat și câteva texte ok și mi-am dat seama că există evenimente care să-i ajute pe cei aflați la începutul drumului scrisului. Până la urmă, într-o lume în care televizorul e plin de show-uri a la Fahrenheit 451, e bine să știi că mai există niște oameni care mai cred în puterea cuvintelor scrise.