Recenzie: Belzhar de Meg Wolitzer

Povestea:
Reeve, iubitul englez al lui Jam aflat în America pentru a studia un semestru în cardul unui schimb de experiență moarte brusc, lăsând-o pe tânără traumatizată o lungă perioadă de timp. Deși încearcă așa cum știu mai bine s-o ajute să-și revină, parinții fetei nu reușesc s-o ajute să depășească momentul, așa că o trimit la The Wooden Barn, o școală pentru tineri „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți”, unde e selectată să ia parte la un curs intitulat pompos Teme Speciale în Engleză.

Cursul aduce la un loc doar 5 elevi și o profesoară care urmează să se pensioneze. Pe lângă temele cursului, aceasta le oferă și câte un jurnal în care le cere să scrie săptămânal. La prima încercare, cei cinci descoperă că jurnalele lor au abilitatea magică de a-i purta într-o lume în care cele mai rele lucruri din viața lor nu s-a întâmplat încă, lume pe care ei o numesc Belzhar.

Dacă această lume îi va ajuta să se vindece sau, dimpotrivă, experiența de a recăpăta temporar ceva veșnic pierdut le va face mai mult rău e una din întrebările la care doar ei pot răspunde...

Părerea mea:
Mi-am început primul jurnal la 10 ani pentru că mama îmi tot spunea că e frumos să-ți păstrezi cumva amintirile. Din lipsă de idei, prima dată am scris despre o nouă pastă de dinți pe care o încercasem în ziua aia și care avea un gust dubios, nu eram sigură dacă îmi place sau nu. Serios. Între timp, am consumat câteva caiete/carnețele în care am mai scris câte ceva (nu numai despre gustul pastei de dinți) și, desigur, am decis să salvez câțiva copaci cu acest jurnal online. Prin urmare, știu cât de benefic poate fi un jurnal, știu cât de eliberator poate să fie scrisul gândurilor care nu-ți dau pace, știu cât de liniștitor poate fi procesul prin care vârtejuri de gânduri se transformă în fraze ordonate, știu cât de ușor e să judeci obiectiv și la rece faptele atunci când încerci să le povestești unei foi albe.

Totuși, nici Jam nici ceilalți participanți la Teme Speciale în Engleză nu cunoscuseră niciuna din senzațiile care vin o dată cu un jurnal și în plus, ei toți sunt niște tineri care au trecut prin multe, așa că nu e greu de crezut că Belzhar e doar o iluzie colectivă. Totuși, pe mine mica lor lume m-a convins pentru că întotdeauna m-a fascinat ideea că uneori poate fi mai bine să ai ceva ce știi că vei pierde decât să nu capeți acel lucru niciodată.

Deși nu poți compara traume, a lui Jam nu mi s-a părut cea mai dureroasă. Au fost momente în care intensitatea trăirilor celorlalți 4 mi s-a părut atât de puternică încât aș fi vrut să văd ce le trece lor prin cap, mi-aș fi dorit ca Jam să-și cedeze altora locul de povestitor. Totuși, au fost mai dese momentele în care m-a bucurat că nu trebuie să aflu ce gândesc ei cu adevărat pentru că ar fi fost prea dureros. Jam a fost de cele mai multe ori puțin cam amorțită, așa că a perspctiva ei a fost în general suportabilă. Belzhar nu e o poveste veselă tocmai pentru că lucruri rele s-au întâmplat unor oameni buni despre care ți-e imposibil să crezi că le meritau. Tocmai de aceea, au fost multe momente în care nedreptatea lucrurilor care s-au întâmplat acestor tineri m-a revoltat.

De asemenea, pe lângă tema foarte serioasă tratată foarte realist, fără înflorituri, mi-a plăcut faptul că povestea a avut un deznodământ surprinzător. Nu mă așteptam la un asemenea final, nu mi-a venit să cred când am aflat adevărul și chiar m-am gândit că acum, știind întrega poveste a lui Jam, ar fi interesant să recitesc romanul, să văd cât de mult mi s-ar schimba părerea despre protagonistă.

Totuși, în poveste a reușit să se strecoare și niște „insta-love” care mi s-a părut greu de înghițit, dar nu s-a insistat foarte mult pe partea romantică a legăturilor dintre perosnaje, așa că a fost ușor să trec peste mica mea obiecție. Tocmai de aceea, vă recomand să citiți Belzhar pentru că uneori, e frumos să ni se reamintească faptul că scrisul e și el o formă de terapie.

PS: la vreo 10 minute după ce am terminat romanul, umplusem deja vreo două pagini din jurnalul personl, care zăcuse abandonat de prea multă vreme...