Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 24 iunie 2016

Despre cărți: Cafea și cărți

Disclaimer: nu sunt o mare amatoare de cafea. Daaar îmi plac cărțile. Mult. Destul cât să compenseze, sper eu... Tocmai de aceea, mi-a plăcut foarte mult inițiativa celor de la Tritonic de a organiza o întâlnire o dată la două săptămâni, unde să bem o cafea (sau orice altă băutură) și să vorbim despre cărți.

Prima întâlnire a avut loc pe 4 iunie, când ne-am strâns în The Coffee Factory pentru cafeaua de dimineață, dar și pentru câteva lansări. Dan Doboș a citit câteva pasaje din Cronici domestice, un volum care reunește articole publicate de autor în ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei” între 1997 și 2003, apoi Lucian Dragoș Bogdan a vorbit despre noul să volum, Vânătorii de capete, primul volum dintr-o serie polițistă care are loc în Alba Iulia.

De asemenea, tot atunci a fost prezentată o nouă colecție-concept care m-a entuziasmat peste măsură: Colecția „Povestea”, o serie de cărticele care conțin câte o povestire scurtă a autorului de pe copertă, fiind ca un fel de mostră din scrierile sale sau o carte de vizită a scriitorului respectiv. Data trecută am primit cu toții primele două volume:


Primul, „Microtexte” de Michael Hăulică este o povestire despre un autor care descoperă gustul succesului, dar pierde un prieten, totul într-o lume în care poți trece în corpul altcuiva dacă ai suma potrivită și cunoștințele potrivite. Mai citisem povestea, dar îmi face la fel de multă plăcere s-o recitesc pentru că e scrisă superb. Adică, citiți numai un exemplu de microtext scris de autorul din poveste: „Când eram singur, copacul din fața casei mele nu era decît un copac. De când sunt cu tine, știu că este un cireș și aștept să-l văd înflorind.”

Volumul doi al colecției este „Moartea unui om de cultură” de Bogdan Hrib, o poveste despre un editor care devine suspectul principal într-un caz de crimă... Nu există niciun dubiu asupra faptului că el a făcut-o, nu este povestea unei anchete pentru a decoperi vinovatul, ci doar motivul... și acest motiv o să vă ajute, poate, să-i înțelegeți puțin mai bine pe editorii de carte din România.

Mâine ne întâlnim din nou, tot de la 11, tot la The Coffee Factory, de data asta pentru lansarea volumului Stăpânul castelului al Teodorei Matei, volum pe care abia aștept să-l citesc. Și, desigur, ne întâlnim să vorbim despre cărți și să ne simțim bine la o ceașcă de cafea tare... sau la un fresh de portocale, pentru cei care vor o trezire lentă, așa ca subsemnata :P

marți, 21 iunie 2016

Recenzie: Magonia de Maria Dahvana Headley

Povestea:
Aza Ray Boyle are 16 ani și o boală denumită după ea, pentru că Aza este singura persoană care suferă de Sindromul Azarey. Boala o împiedică să respire cum trebuie, ea suferind aproape întotdeauna din cauza lipsei de aer. Cu o viață petrecută mai mult prin spitale, Aza nu e foarte populară, având, de fapt, un singur prieten, pe Jason, care are și el ciudățeniile lui, cum ar fi o formă de OCD. Însă, împreună reușesc să se simtă două persoane normale.

Totuși, toate acestea se vor schimba atunci când Aza moare... sau cel puțin așa cred cu toții, deoarece Aza nu este una dintre cei care se îneacă (cei ce trăiesc pe sol), ci este o magoniană, destinată să plutească în corăbiile cerului alături de cei de un neam cu ea. Și supriza faptului că moartea ei e doar începutul unei noi vieți nu e totul, pentru că pe lângă această descoperire, Aza află și că ea însăși are puteri nebănuite, puteri care o transformă din fetița neajutorată de pe pământ într-una dintre cele mai periculoase ființe din Magonia.

Părerea mea:
Încă din prolog, Aza ne spune că știe că toată lumea visează că zboară. Prin urmare, ce poate fi mai frumos decât să ai ocazia ca pentru câteva ore sau zile, cât citești Magonia, să simți că visul tău se îndeplinește și că ești cu adevărat deasupra norilor, zburând pe o corabie care are un imens liliac-velă, un echipaj format din magonieni și canwrii lor, dar și din rostrae, ființe care se pot transforma din oameni-păsări în păsările pe care le vedem noi zilnic și înapoi, toată această lume fiind ascunsă de ochii noștri de către balenele-furtună?

E o lume superbă acolo sus și la finalul cărții, poți să crezi că e adevărată, ascunsă printre nori creați de ființe pe care nu oricine le poate vedea. Din punctul acesta de vedere, mi-a amintit de magia primelor volume din Harry Potter, care m-au captivat tocmai pentru că m-au lăsat să pătrund într-o lume secretă, ascunsă oamenilor de rând. Totuși, lucrurile nu stau prea bine în Magonia, oamenii cerului având propriile lor probleme. Printre ele se numără chiar lipsa hranei, deoarece magonienii nu mai pot cultiva plante în nori, așa că trebuie să ne fure nouă recoltele, prada lor nefiind suficientă pentru toată lumea.

Însă nici chiar atunci când afli despre problemele acestei lumi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, deoarece pe tot parcursul cărții atmosfera este încărcată de secrete, de lucruri despre care nu se vorbește prin tradiție sau mistere care pur și simplu nu-i sunt dezvăluite Azei, care narează povestea. O parte dintre aceste secrete sunt dezvăluite pe parcursul volumului și descoperim încet-încet că unele personaje nu sunt ceea ce par să fie (sau, dimpotrivă, că primele instincte au fost corecte și că există ceva în neregulă cu fațada afișată de vreun personaj), însă la finalul volumului rămân multe întrebări fără răspuns.

Mi-a plăcut mult faptul că autoarea a ales să nareze povestea la persoana I pentru că astfel, Magonia și-a păstrat aerul misterios. Și dacă tot am amintit de protagonistă, nu pot să spun că Aza a fost personajul meu preferat. Ba din contră, mi s-a părut prea pasivă, acceptând deseori răspunsurile care i s-au dat deși ar fi putut insista, folosindu-și autoritatea sau folosindu-se de propria ei cooperare ca de o monedă cu care să negocieze. Totuși, povestea mi-a plăcut mult în ciuda faptului că n-am fost întotdeauna de acord cu deciziile sau cu atitudinea Azei. Însă ea, ca personaj, a fost consistentă și credibilă, nu mi s-a părut în nicio clipă altceva decât o persoană, nu un personaj, cu atât mai puțin unul de carton, așa că deși nu mi-a plăcut neapărat de ea, povestea ei a stat în picioare.

Iar povestea e fascinantă, e despre descoperirea unei lumi noi încetul cu încetul, dar e și despre manipulare, despre perspectivele diferite pe care le pot avea mai multe persoane asupra aceleiași situații, e despre cum să alegi în cine să ai încredere când ești străin într-o lume nouă. Și este o poveste despre o lume superbă, foarte bine închegată, pe care mi-ar plăcea s-o explorez mai în detaliu.

Din fericire, cartea e doar începutul unei serii, și e un început bun, că veni vorba, pentru că are propria acțiune, nu e doar o expozițiune lungă care să-ți promită acțiune abia în volumele viitoare, ci e plină de aventuri și de momente fascinante. Singurul minus al cărții, după părerea mea, a fost povestea de dragoste, care deși n-a fost excesivă, putea să lipsească pentru că motivația personajelor putea fi și prietenia, nu era nevoie de mai mult având în vedere relația lor strânsă. Însă, după cum spuneam, n-a fost excesivă, nu e o carte despre iubire și siropoșenii, nici pe departe.

Recomand cartea oricui își dorește să regăsească puțin din spiritul vremurilor în care visele unor lumi fantastice ascunse chiar aici, pe Pământ, puteau deveni realitate, celor care au așteptat bufnița de la Hogwarts sau au căutat șifonierele care duc în Narnia, sau pur și simplu celor care vor să descopere o lume plină de triluri fermecate și de creaturi superbe, pentru ca, la final, să adauge Magonia pe lista tărâmurilor magice pe care vor să le viziteze.

sâmbătă, 18 iunie 2016

Recenzie: Filiera grecească de Bogdan Hrib

Povestea:
Stelian Munteanu este purtătorul de cuvânt al poliției române, aflat temporar în vacanță la Paralia. Și deși n-a mai avut parte de un concediu de mult prea mult timp, nici de data asta nu se poate bucura de el, deoarece în aceeași localitate are loc o crimă, iar principalul suspect este un cetățean român.

Astfel, pentru că este singurul membru al poliției aflat deja în Grecia, Munteanu ajunge implicat într-un caz internațional de trafic de bunuri, încercând să ajute poliția din Paralia să descopere întreaga rețea de traficanți, care nu se întinde doar în România și Grecia, ci și în țări precum Rusia, Austria sau Franța. În plus, pe lângă o serie de infractori parveniți, tinere naive și avocați dubioși, detectivul de ocazie se va confrunta și cu un spion în care va trebuie să decidă dacă are sau nu încredere.

Părerea mea:
A trecut prea mult timp de când am luat o pauză de la SF&F ca să mă bucur de un roman Mystery & Thriller sau Romance, așa că am decis că e momentul să mă las prinsă de aventurile unui aproape-detectiv român. Și a fost exact ceea ce aveam nevoie, pentru că Filiera grecească m-a ajutat să intru în atmosfera de vacanță, m-a ținut cu sufletul la gură și mi-a amintit senzația de a fi atât de absorbită de o carte încât să nu o las din mână până n-o termin (și se citește repede, eu am terminat-o într-o singură zi).

E genul de carte polițistă care are de toate: o crimă misterioasă, care e doar punctul de start al unui caz complicat, femei fatale, spioni, călătorii prin toată lumea... E aproape un film cu James Bond, doar că are și niște aspecte foarte românești, cum ar fi atitudinea și comportamentul familiei Popescu, dar și critica subtilă la adresa dotărilor poliției române... E un Mystery & Thriller ușor de comparat cu un roman din același gen al unui autor anglo-saxon, dar are în plus și un anumit aer de autenticitate românească, care îl ajută să iasă în evidență.

În plus, mi-a plăcut stilul lui Bogdan Hrib, proza lui e cursivă și ușor de citit, astfel încât să poți devora paginile una după alta până la deznodământul mult așteptat. Totuși, narațiunea nu e liniară, a fost cel puțin o răsturnare de situație la care nu mă așteptam, dar pe care vă las s-o descoperiți singuri. Însă cel mai reușit aspect al poveștii a fost, din punctul meu de vedere, naturalețea dialogurilor. Deseori, dialogurile dintr-un text sună cumva forțat, la limita pierderii credibilității, sunt genul de replici care te fac să te întrerupi ca să exclami faptul că oamenii nu vorbesc cu adevărat așa. Aici n-a fost cazul, replicile au fost exact așa cum trebuie încât să-mi păcălească mintea cum că totul se petrece cu adevărat și eu sunt doar un martor discret.

Și personajele au fost interesante, deși cam la limita stereotipiei, în special personajele care aveau doar un rol episodic în economia cazului. Totuși, nu m-a deranjat acest aspect pentru că au fost bine folosite, au avut un rol clar și necesar în poveste, n-au fost folosite nici sub formă de decor redundant, ca atunci când vrei să bifezi o listă de lucruri „necesare” într-un roman dintr-un anume gen, nici pentru a îndeplini o serie de acțiuni previzibile, așa că au funcționat bine alături de celelalte elemente ale romanului. A fost o îmbinare suprinzătoare de clișee care a avut ca rezultat ceva suprinzător.

Ba mai mult, deși e un personaj trecut prin viață, având parte de dezamăgirile aferente vârstei, fiind puțin obosit de tot și de toate, dar încă suficient de ager la minte încât să fie util, Stelian Munteanu mi-a părut o persoană care mai are ceva suprize de arătat când vine vorba de personalitatea sa, așa că abia aștept să-l reîntâlnesc în celelalte romane ale seriei care îi poartă numele.

Între timp, însă, vă recomand Filiera grecească, mai ales dacă sunteți la rândul vostru în concediu într-un loc călduros. Totuși, așezați-vă la umbră când vă apucați de citit, pentru că e genul de roman care te prinde atât de tare încât, fără șă-ți dai seama, o să te prindă destul de bine și soarele până la finalul poveștii.

joi, 16 iunie 2016

Film: X-men Apocalypse

Notă: Spoiler: urmează spoilere. Și teorii despre filmele viitoare, poate și alea vi se par spoilere. Ah, da, era să uit să menționez și că vor fi spoilere, multe spoilere... toate spoilerele, de fapt! Totuși, puteți să citiți liniștiți următorul paragraf. Dar tot ce e sub trailer e cu un semn mare de „spoiler alert” pe deasupra.

Știu că există o limită între un review și un wall of text. Din păcate, m-a luat valul și cred că am depășit-o. Sper să mă iertați, the fangirl in me a preluat controlul. Însă pentru cei care n-au chef de un articol prea lung și prea detaliat, cam ala ar suna el, pe scurt: TL;DR: Filmul are greșelile lui, cea mai flagrantă fiind faptul că aproape nimic din ce face Apocalypse nu are sens, însă actrul joacă bine. În rest, filmul e superb, l-am văzut de două ori, chiar merită. Dacă nu l-ați văzut încă, e cazul!


Dacă încă citești, sper că ai măcar apă lângă tine, dacă nu și ceva provizii serioase. Așa, acum că ești avertizat, here we go! Iubesc universul X-men. Am crescut cu el, am văzut toate filmele, inclusiv pe alea proaste, am revăzut The Animated Series acum 2 sau 3 veri, inclusiv sezoanele care nu s-au difuzat în România în anii '90. Tot în vara aia am văzut și X-men Evolution pur și simplu pentru că voiam more X-men (deși experiența de a vedea un desen animat din copilărie când nu mai ești copil e cel puțin ciudată... Încercați cu un episod sau două ca să înțelegeți senzația...) Nu pot să spun că sunt cel mai mare fan, că nu-s, sunt oameni care au citit mai multe benzi desenate cu X-men decât am visat eu vreodată că ar exista, sunt persoane care nu numai că au citit pagini întregi de wikipedia, le-au și scris, sunt oameni care au citit interviurile cu actorii, regizorii, scenariștii, persoanele care fac curat pe platouri... Sunt fani mai fani ca mine. Eu doar iubesc acest Univers cât de bine pot eu.

Așa că am fost la film chiar în vinerea lansării. Și am ieșit din sala de cinema dansând pe o melodie improvizată ale cărei versuri, cântate prost de yours trurly erau „O să facă X-23, o să facă X-23”. În starea asta de semi-dileală am ajuns acasă, unde, din păcate, am făcut greșeala să citesc review-uri ale filmului... și am rămas dezamăgită de părerea destul de slabă a multora. Așa că am făcut ce fac de obicei, am dat vina pe mine și pe entuziasmul meu, mi-am zis că sunt eu prea ușor de impresionat, că m-a furat peisajul și că am ratat greșelile (deși am prins și eu câteva). Am așteptat să mă mai liniștesc și am mers să-l mai văd o dată, de data asta hotărâtă să prin fiecare plot hole, neconcordanță sau greșeală.

Rezultatul? Mi-a plăcut filmul. Din nou. La fel de mult ca prima dată. Greșelile erau tot cele de la prima vizionare, pentru că da, au existat greșeli, filmul a ratat niște chestii. Dar a și nimerit multe bile albe și a avut și câteva momente geniale, pur și simplu mind fuck. Nu, n-a fost perfect. Dar n-a fost nici cel mai prost, nici pe departe. Adică... ați văzut The Last Stand?

Dar s-o luăm cu începutul: cuvintele care deschid filmul sunt superbe, se potrivesc la fix, tonul e minunat, se prevede un film la care o să-ți placă să te uiți. Apoi, deși Apocalypse are un origin story cel puțin impresionant, nu e neapărat relevant pentru film, așa că regizorul ne-a dat doar esențialul: Dude with superpowers rules the Earth. Și va continua să rule the Earth mult timp de-acum înainte, pentru că Marele Boss își poate transfera conștiința în alții ca să trăiască forever. În plus, de data asta acoliții lui s-au întrecut pe sine și i-au găsit un nene care se regenerează Wolverine Style, așa că Good Old 'Pocalypse o să poată să trăiască forever and ever de-acum. Honorable mention: foarte faină introducerea subtilă a tehnologiei semi-organice, care prezice lucruri frumoase, cum ar fi Cable, mai ales dacă și Sinister e la mijloc. Dar să nu anticipez.

După niște mii de ani, prin anii '80, mai precis, Moira McTaggert revine în poveste cu o scenă desprinsă din Indianna Jones, în care neglijența ei neintenționată îl aduce înapoi pe Apocalypse, care se trezește și se teleportează instant habar-n-avem-unde. Trezirea lui nu rămâne neobservată, dar el da, în timp ce se plimbă pe străzi cu o față de „What year is this?”. Așa o observă pe Storm, o banală hoață de buzunare, pe care o scapă dintr-o situație limită. Tipa îl duce acasă în cel mai platonic mod, iar Marele Boss se folosește de televizor ca Leloo Dallas Multipass de internet și începe să vorbească engleză, dar și să descopere că lumea a ajuns în mâinile „celor slabi”, care îi țin pe restul în frâu cu tot felul de reguli și sisteme. Dar have no fear, daddy is here, așa că, într-o scenă superb filmată, Apocalypse îi dă puteri lui Storm, la pachet cu o vopsire permanentă.

Și de aici se alege praful de Apocalypse... Povestea lui n-are sens. Teoretic, el trebuia să găsească 4 mutanți super-puternici pe care să-i facă și mai puternici pentru ca alături de ei să distrugă lumea (cei 4 devenind Călăreții lui - Horsemen în engleză). Cine supraviețuia merita s-o ia de la capăt, a la Darwin. Apoi lucrurile o luau de la capăt: Apocalypse conducea lumea până se sătura și făcea o nouă Apocalipsă. Simplu, nu? Aparent, nu.

Greșeala majora e modul în care el își alege Călăreții, mod care e cel puțin putred. Să zicem că o ia pe Storm pentru că simte în ea marea putere latentă (serios vorbind, Storm e bad-ass rău). Dar apoi ia 2 mutanți pe sistemul „primul venit, primul servit”. Psylocke e faină (mi-a plăcut faptul că i-au păstrat costumul original, deși zău că în contextul celorlalți călăreți îmbrăcați în metale, ea e din alt film) dar e cam degeaba. Plus că upgrade-ul de putere face ca în loc de o sabie de jedi să aibă și opțiunea de bici (că tot vorbeam de Indianna Jones)... și cam atât. Ori tipa era mai șmecheră de atât, dacă nu mă înșel avea și ceva abilități telekinetice... dar nu asta contează, ci faptul că aduce zero plus valoare găștii lui Apocalypse. În plus, Caliban era acolo! Calibaaaaan! The awesome dude care putea să-l ajute să găsească mai mulți mutanți ca oricine altcineva? Și care chiar a fost un Călăreț la un moment dat, printr-unul din universurile din comics-uri? Da, acel Caliban. Seriously. Da, știu, și Psylocke a mai fost printre Călăreți, dar Caliban chiar avea mai mult sens în contextul filmului.

Apoi urmează Angel, maximul de inutilitate. Scena în care se luptă cu Kurt e awesome, Înger vs Demon e o idee faină și bine executată... dar transformarea lui în Călăreț n-are sens. Știu, și el a fost Călăreț în povestea originală, dar acolo exista niște back story cu sens, fusese respins de oameni și voia răzbunare, chestii de-astea. Aici, omul e deja învins de Darwin, ceea ce ar fi trebuit să fie un big Nope pentru Apocalypse, dar el îi dă mega-ultra-super-puteri (i-a dat lui mai mult ca oricui), tot ce face tipul e să zboare. Într-o lume în care ai la dispoziție mutanți gen Professor X, Jean, Kurt, Mistiquie sau Quicksilver (!!!!), tu mergi cu Angel? Reaaaaaly? Singurul motiv pentru care l-am iertat pe Apocalypse pentru asta a fost faptul că după ce Angel demonstrează că e degeaba, până și Apocalypse își recunoaște greșeala și anunță, cu scârbă, că puștiul e inutil.

Și Tăticu' Mutanților își mai spală din păcate cu alegerea lui Magneto, deși faptul că lui nu-i dă niciun upgrade, ci începe cu el o relație profesor-elev în care îl învață să-și canalizeze ura și cam atât accentuează și mai mult lipsa de sens a celorlalți 3 Călăreți. Și deși 'Poca mai compensează din defecte în lupta finală cu Charles, despre care o să amintesc mai încolo, senzația mea, încă de la început, a fost că personajul a fost drastic minimalizat față de ceea ce ar fi trebuit să fie. E grăbit aiurea, e neconsistent în decizii, e un simplu plot device când vine vorba de Charles (ce rost are să treci în corpul lui acum, când ești încă tânăr, în loc să încerci să-l aduci de partea ta, sau chiar să-l folosești cum vrei, așa cum ai făcut deja de 2 ori!!).

Din fericire, nu e vina actorului, pe care îl iubesc încă de când l-am văzut în Ex Machina. Oscar Isaac joacă superb scriptul nonsensic care i s-a dat, iar discursurile lui Apocalypse cu vocea lui cu ecou o să-ți ridice părul pe ceafă. „Everything they built will fall. And from the ashes of their world, we'll build a better one” e de departe cel mai impresionant, dar modul cum livrează asta: „You are all my children and you are lost because you follow blind leaders. But I am here now.” îți transmite perfect toată puterea personajului, deși vocea lui e cea normală... Serios, chiar o să-ți dea fiori replicile lui, mai ales când pe ecran apare lumea făcându-se bucăți.

Însă, pe lângă Apocalypse cel aproape-reușit-dar-extrem-de-ratat, mai avem un aproape-villain în persoana lui Magneto. Și unde l-au greșit pe Sfârșitorul-de-Lumi, l-au nimerit perfect pe Erik. Povestea lui e emoționantă, e profundă, e exact ceea ce nu aștepți de la un film cu super-eroi. Cea mai frumoasă, tristă și emoționantă scenă din tot filmul este momentul în care într-o imagine aproape în oglindă cu cea din primul X-men, în care lui Erik îi sunt luați părinții de căte naziști, fiica lui, Nina asistă la momentul în care poliția vrea să i-l ia pe tati, așa că puterile ei erup. Totuși, pentru că e doar un copil, tot ce reușește să facă e să-i sperie pe polițiști. Din păcate, unul dă drumul unei săgeți (nu veniseră cu pistoale pentru că Magneto). Și atunci uiți să respiri.

Fassbender joacă excepțional aici, durerea lui e vie, palpabilă, crudă... Răzbunarea lui e rapidă și rece, aproape instinctivă, dar extrem de calculată. Însă imediat după, când se află în mijlocul unei duzini de oameni morți, disperarea întrebărilor lui adresate unei divinități surde, dorința lui de a înțelege ceva dintr-o întâmplare fără sens, conștientizarea că eforturile lui de a fi the good guy au fost în zadar... toate astea se reflectă în răceala cu care le vorbește ulterior foștilor lui colegi, modul clar, lent, crud în care le vorbește... Superb scris, superb jucat și de departe cel mai bun moment din întregul film.

Altă scenă excepțională are loc în momentul în care Magneto e dus la Auschwitz, forțat să-și amintească durerea trecutului în timp ce încă simte durerea prezentului. Modul cum Apocalypse devine vocea care îi susură în ureche despre putere și răzbunare, felul în care vocea lui începe să-i ofere lui Magneto răspunsuri acolo unde Dumnezeu a ales să tacă...brilliant! Apocalypse îi oferă lui Erik ceva mult mai necesar decât un plus de putere: îi oferă un scop. Așa îl câștigă de partea lui și așa îl face să-și dezlănțuie puterile la potențialul lui maxim. Dacă Apocalypse ar fi fost la fel de inteligent și de calculat tot filmul, ar fi fost cel mai bun villain din istoria francizei.

Bun, să vorbim și despre cealaltă tabără, pentru că deja am scris mai mult decât era cazul și n-am zis nici jumătate din ceea ce voiam. Prof. X e ok, nu strălucește decât atunci când nu se teme să schimbe mesajul trimis de Apocalypse și, desigur, la începutul bătăliei finale, când omul cel mai calm dintre toți își arată colții, lăsând să se vadă povara puterilor sale, dezlănțuind gândurile pe care le aude mereu asupra lui Apocalypse. Ah, și momentul în care anunță că el nu e singur, that was nice too. Și finalul, e faină și ultima lui scenă! Ok, de fapt, Prof. X e destul de fain în film, chiar dacă McAvoy nu e la fel de sexy chel :P

Scot Summers, însă, e greșit într-un mod așa frustrant... E simpatic la început, cum e el așa plin de furie de adolescent neînțeles, are un moment fain când doboară copacul profului, e naiv in a good way când vorbește cu Jean a doua oară (deși, girl, ar fi trebuit să știi că și el e un neințeles la fel ca tine, doar i-ai citit gândurile mai devreme), dar momentul lui de „rebeliune” când vrea la mall m-a zgâriat pe creier. Serios, Cyclops din X-men e un exemplu de băiat care respectă regulile, n-are strop de rebeliune în sânge... Fuga cu mașina e ceva ce ar face Wolverine ca s-o cucerească pe Jean, nu Cyclops-cel-corect. Mi-a trecut repede, pentru că puștiul e adolescent și nu e Cyclops încă, daaaaar tot m-a frustrat nițel momentul. Nitpicking, știu...

Și am ajuns la Wolverine... Am tot citit păreri cum că e în plus în film. Dude, have you seen the end credit scene? Nu, pe bune întreb, a doua oară când am văzut filmul, plecase toată lumea cu excepția noastră din sală, așa că unii chiar n-au văzut scena. Dar chiar și așa, are mult sens apariția lui, Hugh Jackman o să renunțe la rol după Wolverine 3, e nevoie să-l scoți din scenă într-un mod care se potrivește, nu poți pur și simplu să te prefaci că ignori complet cel mai fain și mai iubit personaj din universul X-men. E un motiv pentru care tipul e în toate filmele: we love him!! Așa, ștergând cu buretele tot, dar absolut tot ce a avut legătură cu el până acum e un mod ideal de a pregăti terenul pentru scoaterea lui din următoarele filme, mai ales că scena de final prevede o înlocuitoare feminină genială (pls pls pls, faceți ca Wolverine 3 să fie un film cu Wolverine și X-23, vă rog frumooooos!) Până și modul cum Jean l-a ajutat e simpatic, acum aproape că are sens ca Wolverine s-o iubească (în universul primelor filme nu avea deloc, dar deloc sens „relația” dintre ei doi. Din păcate, nici acum nu e o idee bună, tipul ar putea să-i fie tată și după aspect, nu doar după vârstă. Big no-no.)

Singurul alt personaj care merită menționat e Quicksilver, aka motivul pentru care celălalt Quicksilver, cel din filmele Marvel, e singurul personaj care a murit și a rămas mort. În Universul X-men, puștiul e perfect, momentele lui de acțiune sunt cel puțin epice, așa că și de data asta l-au lăsat să se desfășoare în plină splendoare nu o dată, ci de două ori. Bine, două scene awesome în loc de una nu pare așa mare lucru, dar prima scenă e mult mai importantă, pentru că he saves the f-ing day, literalmente de data asta, iar a doua... E Quicksilver versus Apocalypse, unu la unu, and he kicks the purple guy's butt! E genial momentul, merită pus într-o buclă și văzut de câteva ori. În plus, au mai dezvoltat puțin personajul, i-au oferit ceva sentimente amestecate, niște daddy issues... Nice touch, guys!

Șiiii, după cum am promis, vreau să disec puțin și bătălia finală (după care închei și scăpați de mine, promit). Apocalypse vs Xavier e fain la început, când profu' se înfurie pe bune și plasează câteva directe de dreapta mentale. Însă epicness-ul total e dat de Jean și de momentul ei cel-mai-reușit-dar-deloc-suprinzător. Încă de când s-a anunțat că Sophie-SansaStark-Turner o s-o joace pe Jean, a fost clar că actrița a fost aleasă pentru dualitatea naivitate-forță pe care a arătat-o în Game of Thrones. Și ce înseamnă dualitatea asta? Că Dark Phoenix is coming, baby!! După Wolverine, Dark Phoenix e personajul meu preferat, e puternică și îi place, e mai mult decât rea pur și simplu, e crudă și nemiloasă. Așa că în momentul în care ea se dezlănțuie, primim exact ceea ce ne-am dorit, putem vedea Phoenixul și până și Apocalypse e fericit (cam fără sens, după părerea mea, pentru că eu l-am perceput ca fiind cel care se vrea pe sine cel mai puternic, nu care ar fi gata să-și cedeze poziția dacă ar apărea cineva mai tare ca el).

De fapt, cred că cea mai mare reușită a filmului sunt momentele mici, pentru fani, nu neapărat povestea, care are câteva găuri (cum ar fi Apocalypse și alegerile sale). Tehnologia extraterestro-organică, Phoenixul, Wolverine (a cărui poveste, apropo, are una din găuri, una chiar dubioasă: el fusese recuperat de Striker din lac, însă de un fals-Striker-care-era-Mistique... Acum Mistique salvează mutanți, iar Logan e în mâinile adevăratului Striker... Ce s-a întâmplat? O să aflăm vreodată? Sau e doar o greșeală, o luăm ca atare și ne facem că plouă?), promisiunea lui X-23 și a lui Mr. Sinister (cum o să faceți un Sinister dacă Apocalypse e mort? Schimbați povestea lui Essex, poate găsește tehnologia lui Apocalypse și o folosește ca să devină Sinister? Ar funcționa, cred... Also, nu-l omorâți prea repede, e nevoie de el ca să-l faceți pe Cable, Deadpool needs him and so do the fans. Ah, și poate îl băgați și în Gambit, ar fi frumos). Multe hint-uri micuțe că urmează lucruri faine.

Prin urmare, nu pot decât să sper că indiferent ce vor aduce Gambit, Wolverine 3 și următoarele filme X-men, promsiunile făcute vor fi respectate și universul se va extinde (nu prea mult, totuși, ca să nu fie nevoie de un alt reboot). Și eu personal sper ca de data asta Dark Phoenix să fie ceea ce trebuie (că mai bun ca în Last Stand o să fie sigur, e aproape imposibil să poți face ceva la fel de prost ca povestea ei din acel film).

Bun, gata. Dacă habar n-ai despre jumătate din aberațiile mele din articol, scuze și mersi că l-ai citit totuși. Răspund la întrebări în comentarii, dacă vrei, aș putea vorbi ore întregi despre filmul ăsta (nu că nu era deja evident...) Dacă ești fan, ce ai vrea să vezi în următoarele filme? Și cât de dor o să-ți fie de Wolverine?

joi, 9 iunie 2016

Recenzie: Jurnalul unui adolescent timid

Povestea:
Charlie e un tânăr care iubește cititul și care nu prea are prieteni, așa că gândul că urmează să înceapă liceul îl neliniștește. Totuși, își găsește liniștea scriind scrisori adresate unui băiat despre care Charlie ar fi auzit lucruri bune, așa că are încredere în el, în ciuda faptului că nu se cunosc între ei.

Scrisorile devin repede un fel de jurnal-confesiune în care Charlie poate vorbi nu numai despre gândurile și reacțiile lui la tot ceea ce i se întâmplă, dar și despre toate provocările și descoperirile adolescenței.

Părerea mea:
Am citit prima dată acest roman cu vreo 2-3 ani în urmă și am reținut doar faptul că personajul principal era un neadaptat cu care era incredibil de ușor să te identifici și că pe undeva prin poveste apărea una din cele mai faine poezii pe care le-am citit vreodată.

Însă am mai reținut și că în marea de romane care erau destinate, zice-se, tinerilor și care umpleau rafturile librăriilor pe atunci, Jurnalul unui adolescent timid chiar era scris pentru adolescenți, autorul tratându-și publicul țintă ca pe ceva mai mult decât corpuri pline de hormoni pentru că a scris romanul pentru niște persoane care încearcă să priceapă ceva din viață.

Bine, nu vă imaginați că o să deschideți cartea și o să vă regăsiți fie pe voi cei de acum, fie sinele din adolescență. Povestea e profund ancorată în realitatea unei Americi de la mijlocul anilor '90, sunt multe mentalități care nu s-ar regăsi ușor prin gândurile vreunui puști născut și crescut în România... însă sunt la fel de multe teme comune, preocupări generale ale oricărui tânăr care chiar e mai mult decât un corp plin de hormoni. Și, desigur, dincolo de toate astea, e povestea unicat a unui adolescent cu probleme destul de serioase care încearcă să se integreze într-o lume și, mai mult decât atât, încearcă să înțeleagă acea lume.

Fascinant, însă, e faptul că dincolo de scrisorile lui Charlie și de povestea lui, dincolo de tinerețea în suburbiile americane și de gândurile adolescenței, dincolo de întâmplări, de gânduri și de cuvinte se ascund atât de multe idei încât o discuție despre roman sau o disecție a acestuia e aproape la fel de interesantă ca lectura în sine. E un roman ofertant dacă vrei să pornești o dezbatere despre numeroase teme. Doar plecând de la poezia din el, mi-am petrecut câteva ore alături de un prieten foarte bun stând de vorbă despre sinucidere, ajungând repede de la roman la convingerile noastre, de la povestea băiatului din poezie la propriile noastre povești.

De asemenea, am petrecut și o oră stând de vorbă cu autorul în cadrul ediției din mai a Întâlnirilor YFC, în care am aflat povestea poeziei și cum a ajuns ea să facă parte din roman (pe scurt, sora autorului i-a făcut-o cadou și Stephen și-a agățat-o deasupra biroului, luând decizia s-o folosească atunci când și-a dat seama că are nevoie de un cadou deosebit pentru Sam), dar și povestea „prietenului” lui Charlie, destinatarul misterios al tuturor scrisorilor din care e compus romanul.

De-a lungul anilor scurși de la publicarea Jurnalului, Stephen a fost întrebat de nenumărate ori cine e respectiva persoană, dacă există în universul poveștii sau e doar o metodă pe care o folosește Charlie ca să se descarce, dacă a fost sau nu o persoană pe care autorul chiar a cunoscut-o... De fiecare dată, scriitorul a ales să nu spună nimic, explicându-și motivul cu o analogie: atunci când asculți o melodie și nu înțelegi foarte clar versurile, așa că înțelegi ușor diferit cuvintele, poți avea supriza ca atunci când descoperi versurile originale, sensul lor să se schimbe și originalul să nu fie la fel de bun ca varianta ta. La fel, Stephen consieră că răspunsul pe care ni l-am oferit fiecare dintre noi la întrebările despre acel prieten sunt mai bune decât adevărul.

Și chiar și asta e o temă de discuție excelentă: cât din ceea ce înțelege un cititor dintr-un text e pus de autor acolo și cât e o interpretare proprie, la care poate că autorul nu s-a gândit vreodată? Se spune că doi oameni nu pot citi aceeași carte, așa că eu nu pot decât să vă spun că romanul pe care l-am citit eu m-a impresionat profund și cu ani în urmă, dar și acum când l-am recitit. Prin urmare, nu pot decât să vi-l recomand cu drag sau, dacă l-ați citit deja, sunt curioasă: cum v-a afectat pe voi? Cu ce ați rezonat din povestea lui Charlie? Sau, dacă nu v-a plăcut cartea, ce anume v-a deranjat în poveste?

marți, 7 iunie 2016

Bookfest 2016 din două perspective

Și a mai trecut un Bookfest, cu bune și cu rele, dar mai ales cu cărți... E al treilea târg de carte la rând la care mă bucur că am lucrat vara trecută, ca să am un buget suficient de permisiv încât să nu mai trebuiască să fac prea multe compromisuri. Rezultatul cred că l-ați văzut deja pe facebook și da, mărturisesc, mi-am făcut puțin de cap, dar cărțile erau acolo și n-am mai vrut să aștept să caut oferte mai bune, apoi să aștept iar să ajungă curierii... și oricum, vine vara și o să am mai mult timp de citit (sau cel puțin asta sper), așa că:


Totuși, înainte să-mi umplu ghiozdanul cu povești, am ales să fiu voluntar o zi la standul editurii Nemira, ca să văd cum arată Bookfest-ul și de partea cealaltă a coperților frumos colorate. Mai precis, am ales să stau la stand miercuri, chiar de ziua copilului, așa că am avut parte de ceva dialoguri cel puțin interesante cu tinerii cititori. Nu că restul celor prezenți la târg nu mi-ar fi oferit momente interesante, demne de un articol în genul Jurnalului de librar al Ancăi. N-am să menționez chiar fiecare moment, însă n-am să uit că mi-am început ziua cu doi tineri care, la distanță de doar câteva minute unul de celălalt, m-au întrebat dacă avem dicționare, unul dorindu-și chiar DEX-ul, afișând o mină foarte confuză când i-am spus, cu părere de rău, că n-o să-l găsească la standul nostru.

Însă nici eu n-am scăpat de un moment de confuzie, atunci când am încercat să infirip un dialog cu un puști care stătea plicitisit pe un scaun în timp ce mama lui se uita la cărți:
Ție îți place să citești? am început eu, cu gândul la proaspăt relansata colecție Nemi.
Da! s-a înveselit el, pregătindu-mi capcana.
Ce anume? am întrebat eu, fără să bănuiesc nimic.
Cărți de la editura Arthur, a răspuns hotărât, coborând de pe scaun și dispărând alături de mama lui, lăsându-mi ca singură opțiune să mă așez în locul lui, ca să procesez ceea ce tocmai s-a întâmplat.

Bineînțeles, au fost și multe momente faine, ca discuția de minim un sfert de oră cu un fan Game of Thrones, în care am dezbătut diverse teorii mai vechi, proaspăt confirmate în acest sezon, sau doamna care căuta o carte pentru prietena ei iubitoare de SF-uri, dar care dorea un roman mai puțin violent, așa că a plecat de la noi cu Pământul Lung, sau grupul de adolescente care au venit și ne-au golit standul de cărțile din colecția Young Adult, ca un grup de fan girls dedicate. Și până la finalul zilei, am avut și un moment adorabil cu o fetiță care, după cei i-am arătat una din cărțile cu Bronto, mi-a întins-o și m-a rugat cu cel mai angelic ton să i-o citesc. Trăgând linie, a fost o zi petrecută într-un mod extrem de plăcut, dar și o experiență pe care abia aștept s-o repet.

Totuși, dezavantajul a fost că nu am avut timp să mă plimb prin târg, însă am recuperat vineri și sâmbătă, când am luat-o la pas printe standuri, reamintindu-mi de ce iubesc târgurile de carte. De fapt, am citit câteva păreri ale unor oameni care au fost dezamăgiți de reducerile nu foarte mari practicate la târg... însă, pentru mine, un târg de carte nu e despre reduceri, despre oferte și vânătoarea lor, pentru asta există librării online. Un târg e ca un festival dedicat cărților și oferă ceea ce nicio librărie (din cele în care am fost eu până acum) nu oferă: posibilitatea de a te plimba ore în șir printre cărți, admirându-le alături de alți oameni care le iubesc și le respectă la fel de mult ca tine, fără să te simți presat să cumperi ceva sau să pleci, fără să te simți în plus. Bineînțeles, sunt și la târguri destui oameni care n-au nimic în comun cu pasiunea pentru lectură, dar pot fi evitați cu ușurință atunci când pășești în standurile editurilor preferate.

Mă rog, aproape evitați, mi-am amintit un alt moment în care mă uitam la niște cărți, iar lângă mine era un tip cu prietena lui. Ea părea foarte interesată de seria Grisha, însă el nu știa cum s-o convingă să plece mai repede, pentru că:
La ce-ți trebuie cărțile astea? a întrebat el, acuzator.
Domnișoara de la editură a încercat să-i explice că sunt cărți frumoase, nu l-a interesat, că oamenii au treabă, el voia cărți care să-l ajute cu ceva.
Ok, dar uneori trebuie să ne și relaxăm, a încercat iar domnișoara, în timp ce prietena tipului mângâia sugestiv cartea. Degeaba.
Ce să ne mai relaxăm, prea multă relaxare strică, a încheiat el, cu tonul unei sentințe, îndepărtându-se.
Tipa l-a urmat după câteva priviri lungi aruncate cărții pe care a lăsat-o în urmă, chestie care m-a întristat destul de mult. Însă, cu excepția acestui moment, restul clipelor petrecute printre cărți au fost mai mult decât plăcute.

Suprinza cea mai mare a fost proaspăt lansata Booklet Fiction care, în ciuda prezenței reduse de pe facebook și a absenței complete de pe propriul site, a venit la târg cu unul dintre cele mai frumoase standuri și cu prețuri de invidiat, așa că am plecat de la ei cu trei cărți în loc de una. Și standul editurii Corint a fost interesant, a părut mai luminos și mai spațios față de anii trecuți, probabil pentru că au schimbat mobilierul cu unul deschis la culoare. Până și standul Rao, cel blindat și veșnic mult prea înghesuit a fost vizitabil, ba chiar au avut ceva reduceri.

Totuși, partea mea preferată o vor constitui mereu lansările. Anul acesta, însă, Final Frontier a cam golit editurile, așa că în zona de SF&F au fost doar câteva astfel de evenimente în cadrul târgului. Eu am reușit să particip numai la vreo două: lansarea Miasmei lui Flavius Ardelean, care s-a desfășurat într-un cadru destul de intim, însă așa l-am putut bârfi în voie (no, am zis numai de bine, că scrie prea fain ca să-i reproșăm ceva) și lansarea noutăților de la Paladin, unde am avut ocazia să ascult traducărtorii vorbind despre volumele proaspăt lansate, ceea ce ar trebui să se întâmple mai des, pentru că munca lor e deseori subapreciată.

Trăgând linie, târgul acesta a fost mai mult despre momente pe care n-o să le uit prea curând și mai puțin despre lansări sau evenimente, ceea ce e o schimbare interesantă de perspectivă, pe care sper s-o mai repet, la fel cum sper să mai am ocazia să stau în spatele tejghelei, să văd cu ce întrebări neașteptate sau fascinante mă mai pot impresiona oamenii mei preferați: cei care iubesc cărțile.

miercuri, 1 iunie 2016

Jurnal: Cititor full-time

De la ultima postare și până acum a trecut mai mult timp decât mi-aș fi dorit. De fapt, nu știu dacă s-a văzut, dar în ultimele luni am încercat să scriu de vreo două ori pe săptămână, aproximativ marți și sâmbătă. Nu mi-a ieșit, normal, eu și programele fixe când vine vorba de citit și scris despre asta nu prea ne înțelegem, dar oricât de ocupată aș fi, încerc să nu las să se aștearnă praful pe-aici.

Însă partea care m-a întristat e că absența mea nu a fost din cauză că n-aș fi avut despre ce să scriu ci a fost, din nou, din cauză că am avut un program mult prea încărcat, care mi-a tăiat orice timp (sau elan) de dat în taste. Am preferat, sincer vă spun, să dorm. Cât de trist sună asta?! Să n-ai timp de tot ce vrei să faci pentru că trebuie să dormi... Bleah! Bine, o mare parte din timp mi-a mâncat facultatea, cu presesiunea veșnic aglomerată de încercările mele de a strânge punctaje pentru intrat în examene la unele materii, însă au fost și câteva zile pline de evenimente literare.

Primul a fost, paradoxal, ultima întâlnire Young Fiction Connection de anul acesta școlar, întâlnirile urmând să fie reluate la toamnă, când se întorc elevii din vacanță. Mi-a plăcut faptul că de data asta s-a discutat puțin cu cei prezenți înainte de videoconferință, am aflat puțin mai multe despre tinerii pasionați de YA și în afara interacțiunii lor cu un autor. Dar mi-a displăcut renunțarea la partea de traducere. Personal, n-am probleme cu engleza și inițial mi s-a părut o idee bună, pentru că m-am gândit că s-ar câștiga timp în plus pentru discuțiile cu invitatul. Totuși, niște elevi din spatele meu au renunțat complet să mai fie atenți și au început să șușotească mai tare decât era cazul și, per total, a fost mai multă rumoare ca de obicei. Se poate să nu fi fost lipsa traducerii de vină, deși dățile trecute n-am avut astfel de probleme... Oricum, dorința greu stăpânită de a mă întoarce și a cere liniște m-a făcut să mă simt puțin prea peste media de vârstă, a fost ciudat...

Partea de Q&A cu Stephen Chbosky, însă, a fost la fel de faină ca de obicei, o să povestesc mai pe larg în recenzia romanului Jurnalul unui adolescent timid pe care sper s-o scriu și public cât de curând. Totuși, nu pot să nu vă spun că a anunțat că lucrează la un nou roman, unul horror de data asta, deoarece iubește cărțile lui Stephen King.

Weekend-ul acesta mi-am scos iar năsucul la un eveniment, de data asta dedicat mai mult geek-ilor în general, nu neapărat cititorilor: am fost la East European Comic Con, cea mai faină adunare a fanilor universurilor fantastice în care se poate evada, fie că e vorba de benzi desenate, jocuri, filme... sau chiar cărți, pentru că printre expozanți s-au numărat și editurile Nemira și Arthur, dar și autorul Lucian Dragoș Bogdan, cătuia îi mulțumesc pentru că datorită lui am reușit să mă întorc acasă cu o carte de la Comic Con, performanță la care nu m-aș fi așteptat, având în vedere că plănuiam să-mi cumpăr doar tricouri, accesorii și, desigur, benzi desenate.

Și despre Comic Con vreau să scriu mai pe larg într-un alt articol, pentru că e genul de experiență care merită mai mult de 1-2 paragrafe, însă în cazul în care nu mai apuc să-l scriu vreodată, vreau să menționez albumul de benzi desenate Următorul Cadru care s-a lansat la con (și va avea și un eveniment dedicat și vineri, 3 iunie la Cărturești Fandom, de la 19:00). Conceptul e foarte fain, realizarea e ireproșabilă, să vezi cadre ale unor ilustratori diferiți unul lângă altul e interesant și suprinzător... la scenariu mai era ceva de lucru, dar a fost foarte fun, per total, așa că merită să aruncați o privire.

Săptămâna asta a început și ea în forță, cu o nouă întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată unei alte cărți pe care am vrut s-o recenzez și n-am apucat: Pământul Lung. A fost drăguț faptul că am căzut cu toții de acord că e o carte bună, ușor de citit, tehnic scrisă bine, dar nu neapărat sclipitoare, însă parcă e mai interesant când avem păreri mai diferite și ne „certăm” puțin între noi. Totuși, la final a reieșit că recomandăm cartea și altora, așa că nu mi-am luat înjurături pentru că am propus cartea pentru luna asta :)

Bineînțeles, n-aveam cum să închei lista de evenimente fără să menționez Bookfest, târgul care a început astăzi și m-a prins cu portofelul mai gol decât speram (damn you, awesome Comic Con T-shirts), dar având în vedere că n-am apucat să-mi fac o listă cu titlurile pe care mi le doresc, sunt încă optimistă că o să mă încadrez, cumva, în buget. Între timp, însă, experimentez puțin viața de dincolo de cortina unui astfel de târg, pentru că astăzi sunt voluntar la standul editurii Nemira (dacă sunteți pe la târg și vreți o recomandare, știți unde să mă găsiți. Și nu, nu am chiulit de la datorie ca să scriu articolul, l-am scris noaptea și l-am programat să apară acum *wink*). Aș fi vrut să fac asta mai multe zile, din păcate vineri am examen și trebuie să și învăț pentru el, așa că o să mă mulțumesc cu o zi de voluntariat și, desigur, cu deja clasica sâmbătă plină de lansări SF&F.

Așadar, sper că urmează ceva zile libere în care să pot să scriu toate articolele promise. Între timp, însă, ne vedem la Bookfest!