Recenzie: Filiera grecească de Bogdan Hrib

Povestea:
Stelian Munteanu este purtătorul de cuvânt al poliției române, aflat temporar în vacanță la Paralia. Și deși n-a mai avut parte de un concediu de mult prea mult timp, nici de data asta nu se poate bucura de el, deoarece în aceeași localitate are loc o crimă, iar principalul suspect este un cetățean român.

Astfel, pentru că este singurul membru al poliției aflat deja în Grecia, Munteanu ajunge implicat într-un caz internațional de trafic de bunuri, încercând să ajute poliția din Paralia să descopere întreaga rețea de traficanți, care nu se întinde doar în România și Grecia, ci și în țări precum Rusia, Austria sau Franța. În plus, pe lângă o serie de infractori parveniți, tinere naive și avocați dubioși, detectivul de ocazie se va confrunta și cu un spion în care va trebuie să decidă dacă are sau nu încredere.

Părerea mea:
A trecut prea mult timp de când am luat o pauză de la SF&F ca să mă bucur de un roman Mystery & Thriller sau Romance, așa că am decis că e momentul să mă las prinsă de aventurile unui aproape-detectiv român. Și a fost exact ceea ce aveam nevoie, pentru că Filiera grecească m-a ajutat să intru în atmosfera de vacanță, m-a ținut cu sufletul la gură și mi-a amintit senzația de a fi atât de absorbită de o carte încât să nu o las din mână până n-o termin (și se citește repede, eu am terminat-o într-o singură zi).

E genul de carte polițistă care are de toate: o crimă misterioasă, care e doar punctul de start al unui caz complicat, femei fatale, spioni, călătorii prin toată lumea... E aproape un film cu James Bond, doar că are și niște aspecte foarte românești, cum ar fi atitudinea și comportamentul familiei Popescu, dar și critica subtilă la adresa dotărilor poliției române... E un Mystery & Thriller ușor de comparat cu un roman din același gen al unui autor anglo-saxon, dar are în plus și un anumit aer de autenticitate românească, care îl ajută să iasă în evidență.

În plus, mi-a plăcut stilul lui Bogdan Hrib, proza lui e cursivă și ușor de citit, astfel încât să poți devora paginile una după alta până la deznodământul mult așteptat. Totuși, narațiunea nu e liniară, a fost cel puțin o răsturnare de situație la care nu mă așteptam, dar pe care vă las s-o descoperiți singuri. Însă cel mai reușit aspect al poveștii a fost, din punctul meu de vedere, naturalețea dialogurilor. Deseori, dialogurile dintr-un text sună cumva forțat, la limita pierderii credibilității, sunt genul de replici care te fac să te întrerupi ca să exclami faptul că oamenii nu vorbesc cu adevărat așa. Aici n-a fost cazul, replicile au fost exact așa cum trebuie încât să-mi păcălească mintea cum că totul se petrece cu adevărat și eu sunt doar un martor discret.

Și personajele au fost interesante, deși cam la limita stereotipiei, în special personajele care aveau doar un rol episodic în economia cazului. Totuși, nu m-a deranjat acest aspect pentru că au fost bine folosite, au avut un rol clar și necesar în poveste, n-au fost folosite nici sub formă de decor redundant, ca atunci când vrei să bifezi o listă de lucruri „necesare” într-un roman dintr-un anume gen, nici pentru a îndeplini o serie de acțiuni previzibile, așa că au funcționat bine alături de celelalte elemente ale romanului. A fost o îmbinare suprinzătoare de clișee care a avut ca rezultat ceva suprinzător.

Ba mai mult, deși e un personaj trecut prin viață, având parte de dezamăgirile aferente vârstei, fiind puțin obosit de tot și de toate, dar încă suficient de ager la minte încât să fie util, Stelian Munteanu mi-a părut o persoană care mai are ceva suprize de arătat când vine vorba de personalitatea sa, așa că abia aștept să-l reîntâlnesc în celelalte romane ale seriei care îi poartă numele.

Între timp, însă, vă recomand Filiera grecească, mai ales dacă sunteți la rândul vostru în concediu într-un loc călduros. Totuși, așezați-vă la umbră când vă apucați de citit, pentru că e genul de roman care te prinde atât de tare încât, fără șă-ți dai seama, o să te prindă destul de bine și soarele până la finalul poveștii.