Mineral - Clubul de Lectură Nemira #35

Au trecut mult prea multe zile de când n-am mai dat în taste pentru blog. Motivul a fost începutul meu de an „superb”, adică o presesiune care mi-a amintit supărător de mult de finalul de semestru din liceu, când toți profii puneau lucrări peste lucrări cu bonusuri de ascultări ca să facă norma de note și să încheie medii. Diferența a fost că de data asta, noi studenții ne chinuiam să înghesuim teme și colocvii în cele 2 săptămâni dinainte de sesiune, ca să facem norma de puncte de intrat în examen. Oricum, atunci când te culci la 7-8 dimineața când abia ai terminat o temă, doar ca să te scoli pe la 12 ziua și să te apuci de o alta, ceva, undeva, n-a mers tocmai bine de-a lungul semestrului. În mare, a cam fost vina mea că am lăsat totul pe ultima sută de metri, dar am și eu limitele mele de sictir și unul din lucrurile la care facultatea mea excelează este împingerea acestor limite din ce în ce mai sus. Și chiar când credeam că s-a terminat, a început sesiunea, cu două examene în zile consecutive, așa, de încălzire. Superb sau ce?

Mă rog, să zicem că de atunci și până acum am apucat să dorm în hălci de câte 12 ore, doar ca să lenevesc restul de 12 ore cu telefonul sub nas, așa că pot să declar că am supraviețuit lunii ianuarie. Bine, mai am două săptămâni de sesiune în față, așa că aventurile facultății nu iau pauză, dar în sfârșit pot întrezări luminița de la capătul tunelului. Așa că am decis să mai scot capul în lume și am participat luni la Clubul de Lectură Nemira.

Și cum să ratez prima întâlnire din 2016, când volumul ales a fost chiar Mineralul autorului bicefal format din Marian Truță și Dănuț Ungureanu, care au fost invitați să stea de vorbă cu noi? Citisem deja volumul în decembrie, îl votasem special pentru că îmi plăcuse, aveam întreaga zi liberă... așa că am ajuns acolo cu chef de ascultat impresii. Și se pare că n-am fost singura cu chef de ascultat, pentru că seara a început timid, cu Alexa încercând să întrețină discuția cu cei doi autori, în timp ce noi restul nu prea ne găseam cuvintele. Însă cei mai curajoși au preluat inițiativa și, încet încet, în loc de întrebări și răspunsuri s-a înfiripat un dialog, presărat cu impresii de lectură, critici și laude și, ca întotdeauna, păreri împărțite.


Pe scurt, romanul spune povestea unor personaje care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care nemurirea a devenit posibilă prin contopirea cu piatra. Practic, fiecare persoană poate accepta să fie supusă procesului de fuziune, la finalul căruia va deveni un asteroid înzestrat cu conștiință, având la dispoziție o eternitate pentru a călători printre stele. Supraviețuire, iubire, religie, nebunie și singurătate, secretele universului, dar și ceea ce înseamnă să fii om, toate aceste teme sunt abordate în roman, majoritatea fiind tratate suficient de detaliat cât să te pună pe gânduri, dar lăsând un final destul de deschis încât să fii nevoit să-ți găsești propriile răspunsuri.

Mie mi-a plăcut acest aspect, m-am bucurat că autorii ne-au dat mult de gândit, lăsându-ne spațiu să ne găsim propriile concluzii. În plus, romanul chiar debutează cu un capitol extrem de ambiguu, cu un protagonist debusolat care explică suficient de mult cât să înțelegi că regulile lumii lui sunt diferite, dar și destul de puțin cât să vrei să afli mai multe. Sau cel puțin asta am crezut eu, pentru că au fost și câțiva cititori pentru care începutul nu a funcționat deloc, deoarece li s-a părut prea vag și greu de urmărit.

Nici finalul n-a fost pe placul tuturor, unul dintre participanți asemănându-l cu finalul Odiseei spațiale, dar mai puțin grandios. De asemenea, asemănări cu Odiseea spațiale s-au mai găsit, dar citind, eu personal nu le-am văzut. În schimb, deși inițial m-a surprins abordarea, mie finalul mi s-a părut extrem de potrivit cu restul cărții, amplificând senzația de apăsare, de imposibilitate de evadare nici măcar prin fuziunea cu piatra. Ar fi puțin mai clar dacă v-aș spune despre ce e vorba, dar credeți-mă, e o supriză care merită descoperită, mai ales că autorii ne-au dezvăluit faptul că nu au știut de la început exact cum se va termina romanul, având doar câteva linii mari pe care știau că trebuie să le urmeze povestea.

De asemenea, cei doi autori ne-au povestit despre ce înseamnă scrierea unei cărți „la patru mâini”, despre cum Mineral nu are nicio legătură cu Vegetal în mod voit și asumat (deși sunt prezente câteva referințe care mie personal mi s-au părut simpatice), ne-au confirmat și infirmat câteva concluzii (foarte puține, în general au preferat să lase textul să vorbească sau pe noi să ne găsim propriile răspunsuri). Însă cel mai fain mi s-a părut momentul în care au început să vorbească despre planurile lor de viitor: anul acesta nu vom avea parte de un nou volum comun, însă amândoi se vor concentra pe proiecte individuale.

După aceea, însă, ni s-a promis volumul al 3-lea al seriei, care nu va fi nici de data asta plasat în același univers cu celelalte romane, va fi cel puțin la fel de dark precum Mineralul, dacă nu și mai și, va avea ceva IA-uri și un titlu asemănător celor anterioare. Ba chiar vor lansa un concurs în care cititorii vor avea ocazia să încerce să ghicească titlul, singurele indicii de până acum fiind că este un cuvânt din dicționar terminat în „-ar”.

Pe scurt, a fost o întâlnire extrem de reușită, cu mai mulți participanți ca de obicei, cu discuții mult mai dinamice decât mă așteptam și foarte interesantă pentru că am avut autorii alături, astfel încât am putut să aflăm destule detalii despre culisele cărții. Abia aștept întâlnirea din februarie!