Recenzie: Haiganu - Fluviul șoaptelor

Povestea:
Înainte ca Harap-Alb să-și întâlnească „cei cinci prieteni”, ba chiar înainte ca mezinul Împăratului Verde să pornească la drumul care îl va duce pe tron, Ochilă, pe numele lui adevărat, Haiganu, Zeul Căzut, alungat din cer de Pleistoros, încerca să stea departe de oameni, ca să nu le mai audă șoaptele care îi scurmă mereu în minte.

Totuși, în Fluviul Șoaptelor începe să se distingă o voce care le amuțește pe toate celellte, vocea lui Zourazi, un orfan cu sânge de vrăjitor în vene. Copilul își duce veacul alături de ceilalți orfani pe care Dekibalos, un fel de căpcăun (cu origini surprinzătoare), ultimul rămas din specia sa, îi folosește pentru a prăda satele din jur. Însă, într-o zi, Zourazi decide să evadeze, fugind în pădurea înghețată.

Acesta este începutul unei povești în care zeii se amestecă în planurile muritorilor, vrăjitorii își țes, la rândul lor, plasa de intrigi, fără să știe că și ei sunt doar pioni, iar oamenii de rând încearcă să-și ducă viețile simple cum știu ei mai bine, indiferenți la luptele din Cer care urmează să se mute pe Pământ. Însă Zeii nu-i vor lăsa să rămână ignoranți, pentru că un război de mult amânat e pe cale să înceapă. Și nimeni, nici măcar Haiganu, nu poate sta deoparte.

Părerea mea:
Am început să citesc povestea Zeului Căzut încă din primul număr al revistei Harap Alb continuă, unde apărea sub formă de foileton, însă una dintre cele mai bune vești pe care le-am primit anul trecut la Final Frontier a fost faptul că povestea va fi publicată și sub formă de roman. Când vine vorba de citit, sufăr de o formă destul de avansată de lipsă de atenție distribuită: nu pot citi două cărți de-o dată și nu prea îmi place să mă întrerup de multe ori dintr-o poveste care îmi place (de asta nu prea citea la metrou, dar, din păcate, lipsa de timp m-a obligat să mă adaptez cititului din mers). Tocmai de aceea, cititul foiletonului era frusttrant, voiam să mă pierd în universul ficțional din fața mea și când în sfârșit reușeam să mă desprind complet de realitate, fragmentul se termina și trebuia să ma aștept două luni până la următorul.

Bine, nu că a avea romanul în față mi-a lăsat un gust mai bun la final, pentru că fiind primul volum dintr-o trilogie, m-a lăsat cu buza umflată, cu mii de întrebări fără răspuns și cu o dorință greu de stăvilit de a citi următorul roman acum!. Totuși, știu că Marian abia a încheiat turneul său național de promovare a cărții și faptul că a avut curajul (și resursele unei echipe minunate în spate!) de a face un asemenea demers, de a sta luni de zile pe drumuri, trecând din oraș în oraș, din librărie în librărie pentru a-și duce povestea în întreaga Românie mi se pare un gest incredibil de fain și, în calitatea de cititor, sunt în același timp încântată de tot efortul depus pentru noi, dar și extaziată că prima carte a Zeului Căzut va ajunge la mult, mult mai multă lume în urma acestui turneu. Așa că pot să mai aștept până la următorul volum o vreme.

Cât despre poveste în sine... nu mi-aș fi imaginat niciodată că un basm pe care l-am studiat la școală până când a fost secat complet de orice fel de plăcere a lecturii ar putea fi reinterpretat, reimaginat și remasterizat ca să iasă un cadru de poveste în care unul din personajele secundare capătă ceea ce este, practic, propriul lui spin-off. Și ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că, de-a lungul cărții, povestea lui Haiganu nu se concentrează neapărat pe el, deși e clar că e legenda lui. Pentru mine, Zourazi a fost personajul principal, iar efectul creat de această diferență dintre personajul central și personajul în jurul căruia se învârte, de fapt, povestea a fost fascinantă.

Însă ceea ce mi-a plăcut la acest prim volum al seriei dedicate Zeului Căzut este faptul că e mai mult decât un început de serie, e mai mult decât o expozițiune lungă, cum am tot citit în ultimul timp. E o carte care își spune propria poveste, dar, în același timp, promite noi aventuri, noi răsturnări de situație. Te face să vrei mai mult, chiar dacă, privind în urmă, ai primit deja destule: personaje pe care n-ai cum să nu le iubești, imaginație cât curpinde (cea mai interesantă idee a fost, de departe, modul în care Preoții interacționau cu Ghilmax), o poveste plină de turnuri neașteptate (Pleistoros și intrigile lui, în special dezvăluirea din final, care m-a lăsat cu gura căscată) și o lume fascinantă în care să te pierzi într-o asemenea măsură încât să nu mai vrei să o părăsești. Și tocmai de aceea vreau mai mult.

Totuși, motivul pentru care vreau o continuare este faptul că, într-un fel, știu deja aproximativ cum va arăta finalul, presupunând că povestea e un prequel la aventurile lui Harap-Alb. Și tocmai de aceea vreau să aflu cum e înfrânt antagonistul poveștii (dacă este înfrânt... Cu cât mă gândesc mai mult la poveste, cu atât mă îndoiesc mai tare) pentru că, deși e în mod clar the villain, am ajuns să-l admir pentru intrigile sale și, într-un fel, deși nu țin cu el, mi-a intrat cumva pe sub piele. Nu mi-e simpatic, dar e impresionant. Și mi se pare un adversar mai mult decât redutabil, așa că vreau să aflu dacă planurile lui vor fi zădărnicite sau va reuși, din nou, să păcălească pe toată lumea, inclusiv cititorii.

Concluzia? Citiți romanul acum pentru că nu numai că o să descoperiți în Ochilă mult, mult mai mult decât a rămas după ce a fost disecat la orele de română, dar veți descoperi și un roman original, surprinzător și fascinant!