Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

miercuri, 30 decembrie 2015

Leapșa: 2015 review

De obicei, postam tradiționala leapșă pe 1 ianuarie, însă anul acesta am decis să mă sincronizez cu toate articolele care vorbesc despre anul care se încheie. În același timp, am ales să nu mai cresc numărul de întrebări, mai ales că am observat în lepșele de anul acesta că majoritatea au sub 10 întrebări. Prin urmare, cred că 15 sunt de ajuns. Așadar, cam așa a fost anul meu, pe scurt:

1) Care este cea mai fericită amintire din anul 2015?
Anul acesta, din păcate, am reușit să ajung la munte o singură zi, când am urcat pe Cheile Turzii, apoi am decis să nu ne întoarcem tot prin chei, ci am urcat pieptiș muntele. A fost horror, panta era imposibil de abruptă (pentru mine, pentru alții probabil n-a fost mare lucru) însă o dată ce s-a terminat urcușul, mi-am dat seama că a meritat, peisajul era incredibil.

2) Care e cel mai trist lucru care ţi s-a întamplat în anul care s-a încheiat?
Mi-am dat seama că nu le pot face pe toate. E un răspuns ciudat, știu, dar am avut niște zile, mai ales vara asta, când am vrut să dau 110% și la proiectul la care lucram, și într-o relație aflată la început, și la citit, și pe blog, și la bazin și, peste toate astea, să fiu și prezentă acasă, petrecând timp cu familia. Și să și dorm. În final, deși am reușit să jonglez acceptabil cu toate, tot am avut senzația că am făcut lucrurile cu jumătate de măsură. Totuși, am înțeles că nu pot face totul perfect și realizarea acestui lucru m-a cam întristat...

3) Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul 2015?
Început. Am avut senzația că abia anul acesta am reușit să-mi încep procesul de maturizare, am început să înțeleg cam ce presupune viața de adult. Nu pot spune că-mi place, aș prefera să mai amân responsabilitățile vreo... 60-70 de ani? Dar, ca să închei răspunsul pe un ton optimist, tot anul acesta am început și niște chestii faine.

4) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2015?
Well, am avut o singură dorință pentru anul acesta, și anume să fie mai fain ca acela care s-a terminat. Totuși, a fost un roller-coaster, a avut perioade oribile și perioade minunate, alternând între ele, uneori chiar în cursul aceleiași zile. Însă, trăgând linie la final, a fost un an minunat, așa că da, dorința s-a împlinit.

5) Care este realizarea pe care nu vrei s-o uiţi?
M-am apucat de înot! Am învățat să înot prin copilărie, când mergeam în fiecare vară la bazin măcar 2 săptămâni. N-am mai fost de ani de zile însă anul acesta mi-am reluat obiceiul, am înotat aproape 3 luni, adică o parte din vară și puțin din toamnă. Și deși nu mi-am reînoit abonamentul în ultimele luni, mi-am propus să reiau în 2016, cât de curând o să-mi permită timpul. Senzația de plutire e prea faină ca să mai las să se scurgă ani de zile până să intri iar într-un bazin.

6) Câte cărţi ai citit în 2015?
Pfff... 44, acum o citesc pe a 45-a (o să-o termin până la finalul anului). Și sunt foarte, foarte dezamăgită din cauza asta. Ținta mea pentru fiecare an este de minim 50 de cărți, ceea ce înseamnă aproape un volum pe săptămână. Până acum, am depășit acest număr în fiecare an, mai puțin acum. Bine, nu citesc pentru a strânge un anumit număr la final de an, citesc de plăcere, însă tristețea vine din faptul că îmi place enorm să citesc și anul acesta n-am reușit s-o fac suficient... Dar sper să nu se mai repete și având în vedere cât de tare mă deranjează chestia asta, probabil anul viitor o să mă ambiționez și o să sar de 50.

7) Dintre ele, care a fost cea mai bună carte citită?
În fiecare an mă enervează întrebarea asta, dar anul acesta mi-e mai ușor pentru că am citit Hoțul cuantic, care m-a făcut să exclam încă de la primele pagini că e cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Și deși asta se întâmpla în aprilie, n-am mai exclamat asta despre nicio carte de atunci încoace. Prin urmare, Hoțul cuantic câștigă.

8) Dar autorul care te-a impresionat cel mai mult?
Dan Rădoiu. Citind atât Povestiri de la marginea realității, cât și Case cu dinți și alte povestiri semnate de el și publicate online, nu am putut să nu fiu fascinată de versatilitatea stilurilor abordate, de cât de ușor jonglează cu idei, personaje, perspective. Foarte, foarte fain!

9) Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2015?
Primul care îmi vine în minte e un citat din Hoțul cuantic, cel care m-a făcut s-o numesc cartea anului, dar asta doar pentru că abia am scris despre el. De fapt, citatul acela are mai mult o însemnătate personală, așa că, după ce m-am mai uitat puțin pe lista romanelor citite anul trecut, am ales un citat care m-a mișcat atât de tare încât am simțit nevoia unei pauze de lectură în care să-l diger:

„Uităm ușor, pentru că ne e mai comod, ca să ne protejăm de lucruri care ne dor foarte tare și care altfel ne-ar sparge din interior în mii de bucăți. Care altfel ne-ar distruge într-o clipă, fără să fim pregătiți. De aceea îmi place mie să dorm. În somn poți să te recompui pe tine, cel spart, dar fără să te deranjeze când te trezești și ai uitat ce ai făcut din tine.”
© Alexandru Voicescu - Malad - Editura Herg Benet

10) Care carte citită în 2015 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Magicienii de Lev Grossman. M-a derajat puțin stilul, care mi s-a părut foarte distant, ca și cum naratorului nu i-ar fi păsat cu adevărat de nimic, dar aș fi putut trece peste asta dacă romanul nu mi s-ar fi părut o combinație nereușită între Harry Potter și Cronicile din Narnia. Și chiar dacă în primul caz, similaritățile cu Harry Potter nu sunt deranjate, pentru că autorul își aduce propria originalitate în amestec, în cazul al doilea, Filory = Narnia + funcția de replace din Word. Aslan nu e leu, e doi berbeci, dar cu un rol identic. În tărâmul de tranziție dintre lumi nu sunt bălți, sunt fântâni, dar funcționează la fel. În acel tărâm nu se ajunge cu inele, ci cu nasturi, dar în rest, nu e nicio diferență. Și aș putea continua până la epuizare, dar n-are sens. Oricum, pentru un iubitor al Cronicilor din Narnia, am fost dezamăgită, mai ales că speram că povestea se întreaptă într-o anumită direcție, că vrea să dea o lecție (cu care nici măcar nu eram de acord, dar avea un sens), dar finalul dărâmă până și asta... Și totuși, chiar dacă am fost atât de nemulțumită, am să-mi iau volumul 2 și am să-l citesc, pentru că a existat ceva la carte, un je ne sais quoi care să mă determine să-i acord seriei o a doua șansa.

11) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2015?
La naiba! Nu vreau să aleg între Ex-Machina și Marțianul, dar pe primul l-am văzut de 2 ori în mai puțin de o lună, atât de mult mi-a plăcut. Și e cu roboți, ceea ce bate puțin planeta Marte. Dar doar puțin, la naiba, Matt Damon a fost genial în filmul lui...

12) Care este cea mai frumoasă melodie pe care ai descoperit-o în 2015?
Știu, știu, cântecul e din 2014... Eu l-am descoperit anul acesta și are o însemnătate foarte specială, cine știe, cunoaște.... Mă rog, cine știe probabil nu va citi acest articol prea curând (sau niciodată), dar tot iubesc melodia asta :)


13) Regreţi ceva ce (nu) s-a întâmplat în 2015?
Că n-am învățat încă să spun „nu”, acel „nu” adevărat, spus cu convingere. Și că motivul pentru care nu știu să spun acel „nu” este că încă mi-e teamă că voi rata oportunități și am să regret mai târziu. Presupun că am descoperit că am mai puțin curaj decât credeam, așa că anul viitor voi încerca să mai lucrez la capitolul ăsta & grow a pair.

14) Ce ai învăţat din experienţa adunată în anul care s-a încheiat?
Că nu le pot face pe toate și că nu pot spune nu? Nu, de fapt am învățat că uneori, trebuie doar să închizi ochii, să sari în gol și apoi să-i deschizi și să te bucuri de zbor. Pentru că, într-un fel foarte metaforic, viața e ca în desenele animate, dacă nu crezi că o să cazi, poți merge prin aer. Sau, cel puțin, așa îmi place mie să văd lucrurile.

15) Scrie o dorinţă pentru anul 2016.
Pe lângă tot ce am menționat mai sus, cum ar fi să citesc mai mult sau să învăț să am mai mult curaj, o dorință pe bune, una adevărată, este ca într-o zi, nu știu când și oricum nu contează când, să mă sui într-un tren și să merg într-un oraș în care n-am mai fost până acum și să-l vizitez pur și simplu. Poate, în funcție de finanțe, chiar să pot sta o noapte acolo, ca să-mi pot alege un oraș aflat ceva mai departe de București, dar oricum, vreau să-mi găsesc o zi nebună în care să cumpăr un bilet de tren și să merg undeva, nu contează unde.

Invit pe toată lumea să preia această listă de întrebări, dar în mod deosebit voi nominaliza câțiva bloggeri: Leontina, Veronica, Pufuleț, Răzvan, Andreea, Sara, Diana. Și, nu în ultimul rând:
La mulți ani tuturor!

sâmbătă, 26 decembrie 2015

De citit: Bogdan Mihăilescu

Articolul acesta s-a născut dintr-o provocare. E prima dată când nu scriu despre un roman sau un volum de povestiri, ci despre un autor care a publicat până acum doar în revista Nautilus. E ciudat pentru că a scrie despre persoane aflate abia la începutul drumului e întotdeauna dificil și, în plus, există alți oameni care fac asta lună de lună, oferind un feedback mult mai calificat decât aș putea eu oferi...

M-am gândit serios de câteva ori să refuz provocarea, pentru că nu-mi dădeam seama ce aș putea avea de spus. Apoi am citit textele și m-am răzgândit, am vrut să povestesc puțin despre ce am citit pentru că povestirile m-au purtat cu câțiva ani în urmă, înainte de facultate sau de blog sau de griji, într-o vară pe care mi-am petrecut-o la țară, citind povestiri scurte semnate de Asimov sau de Clarke. Nu spun că Bogdan a ajuns la nivelul lor, nu încă, dar e pe drumul cel bun, pentru că povestirile lui au acea chichiță din final care dă un sens nou poveștii. Și, spre deosebire de alți autori, textele lui, deși sunt scurte, te prind.

În plus, mi se pare fain că nu abordează doar teme generale, precum întâlniri de gradul III (Antropomorfism sau Firul invizibil), călătorii în timp (Paradoxul bunicului) sau inteligența și cum se poate ea cuantifica (Lecția de etologie), ci și problemele din societatea noastră, din zona lecturii, problemele cu care autorii români se confruntă. Pe lângă textul deja publicat (Ultimii oameni), la ultima ședință a cenaclului Prospect Art, Bogdan ne-a citit un text la care lucrează care îmbină cumva și realitatea uneori dură a scriitorilor români, dar și poveștile SF cu un twist final.

De fapt, dintre toate povestirile, preferata mea este Ultimii oameni (care întâmplător, a fost prima pe care am citit-o). La o primă lectură, mi s-a părut un text amuzant, m-a distrat întorsătura de situație din final, modul cum s-au aranjat lucrurile. Însă dincolo de umor, povestea discută nişte probleme foarte actuale ale scriitorilor români, aşa că în final, zambetele inițiale devin mai amare şi parca te bate gândul să citeşti mai puțini autori ,,marțieni".

Totuși, deși textele lui de până acum sunt reușite, sau poate tocmai de aceea, aș vrea să văd ceva mai mult de la el, aș vrea să-și încerce mâna cu niște povestiri mai lungi, în care să aibă timp să dezvolte mai mult atât personajele, cât și intriga, aș vrea să văd lucrurile crescând ceva mai lent, nu ca extraterestrul din Firul invizibil. Cred că ar fi un pas în plus în direcția publicării pe hârtie, pentru că, după părerea mea neavizată, talent este, Bogdan deja știe cum să scrie ca să prindă cititorul, ba chiar reușește să ne facă să zâmbim, ceea ce reușesc foarte puțin scriitori.

Și aș vrea să văd cărțile lui Bogdan pe rafturi, aș vrea să-i cer autografe an de an la Gaudeamus, pentru că nu numai că îl cred în stare să publice pe hârtie, dar a reușit deja se se înconjoare de oameni care îi pot oferi feedback adevărat, din acela dur, care taie în text ca în carne vie, dar care ajută la șlefuirea poveștii. Și cred că în perioada aceasta în care mulți autori aleg Fantasy-ul în favoarea SF-ului, e nevoie ca un autor ca Bogdan să pună mâna pe tasatură și să ne reamintească tuturor iubitorilor genului de ce ne-am îndrăgostit de navele spațiale și de cele temporale, de extratereștrii de pe Marte sau din sisteme îndepărtate.

Între timp, însă, vă recomand textele deja publicate și poate că o să ne strângem mai mulți care să-l batem la cap să scrie până când o să-i vedem volumul de debut în librării.

miercuri, 23 decembrie 2015

Film: Star Wars - The Force Awakens

Exista 4 categorii de oameni: cei care se feresc de spoilere închizând laptopul, telefonul, ruterul, ferestrele și ușa, trăind ochii închiși și cu dopuri în urechi (exagerez, desigur, deși genul ăsta de oameni nu te lasă să zici că ți-a plăcut un film pentru că faptul că filmul e bun e spoiler), cei care vânează spoilerele cum vânează un cititor reducerile la cărți (tocmai ca să știe exact la ce să se aștepte, pentru că dacă nu știu totul dinainte, n-o să știe ce reacție să aibă) și cei care nu caută cu lumânarea spoilere, dar care pricep că doar o poveste nu foarte bună e afectată de faptul că știi deja care va fi finalul. Și, desigur, mai sunt și oamenii care nu știu ce e aia spoiler.

De când a apărut filmul nou cu Star Wars, cei din prima categoria au ieșit din casele lor blindate mai virulenți ca oricând, gata să linșeze pe oricine zice că roboțelul nou e simpatic - spoileeer! - sau că povestea e despre găsirea lui Luke, care a dispărut - Spoileeeeeer!!!, deși chestia asta se zice literalmente în primul minut al filmului - sau că ai mai vedea filmul odată - SPOILER, bă, cum îndrăznești să-mi zici ceva despre film, nu ți-e rușine să deschizi gura?!

Ca să încerc să împac pe toată lumea (rațională), o să încerc să mă limitez la a menționa chestii de bun simț despre film, în special părerile mele, dar dacă vi se pare că a ști că ăla rău are o sabie laser cu gardă laser (poza cu sabia e pe poster, ca să nu mai zic că apare în trailer) e mega-ultra-spoiler și că acum n-o să vă mai puteți bucura de film, atunci abandonați acest articol chiar acum, închideți pagina, ștergeți blogul din istoric și ascundeți-vă sub pătură până mergeți să vedeți filmul. Și nu, nu e voie cu telefonu' sub pătură, că telefonul are acces la net și netu' e plin de spoilere.

Bun, acum că am scris disclaimer pentru panicați, să trece la disclaimeru' pentru fani. Există 3 categorii... glumesc. Ideea e că nu mă consider fan Star Wars. Nu am crescut cu filmele astea, nu am avut costum de prințesa Leia când eram mică (și n-am nici acum costumul ei din Episode 6) și nu am visat niciodată să primesc o sabie laser de Crăciun. Eu am fost mai repede copilul care aștepta scrisoarea de la Hogwarts. Sorry, not sorry.

Ceea ce nu înseamnă că nu știu ce e aia un Jedi, că săbii roșii au ăia răi, că Do or do not, there is no try, că R2D2 e ăla mic de piuie și că C-3PO e ăla cu „valuare” că e făcut din „haur” sau că ăla negru de respiră greu e tasu' (lu' Luke, nu la robot). Mai știu și că episoadele n-au ieșit cronologic pentru că in charge of planning Yoda was, că alea noi sunt mai nașpa ca alea vechi, că Han Solo a tras primul și că Jar Jar Binks e detestat de toată lumea (deși, atunci când aveam sub 10 ani și adormeam la Star Wars când se uita tata, mie mi se părea simpatic). Și știam toate astea fără să fi văzut vreun episod cap-coadă vreodată. Dar, ca să fiu sinceră până la capăt, am văzut începutul de la Amenințarea Fantomei de vreo 100 de ori. Mereu adormeam după ce scăpau de peștele ăla mare și se dădea reclamă. Și am mai văzut și scenele cu antrenamentul lui Luke de pe Dagobah tot de infinite ori, pentru că Yoda mi-a fost simpatic întotdeauna și mă chema tata mereu să văd secvențele cu el.

Din postura mea de ne-fan, atunci când am aflat că urma să văd SW#7 în cadrul unei petreceri de Crăciun din Politehnică, m-am pregătit văzând episodul 4 cap-coadă, nici măcar cu pauze, tot în Poli. Sincer, ca să știți ce păreri are tipa care scrie recenzia, mi s-a părut bunicel spre meh. Luke mi s-a părut un pămpălău și jumătate, iar Darth Vader era mare brânză pentru că așa ziceau fanii, mie nu mi s-a părut că ar fi cine știe ce respectat, deși era ăla rău (ceea ce era singura lui caracteristică). Din fericire, Han Solo și roboțeii (drozii, adică) au fost destul de faini cât să iasă ceva bun din film, mai ales că au fost cam singurele personaje care nu m-au plictisit. Și am reușit și să apreciez efectele speciale, deși am văzut varianta în care Lucas a mai trântit câte o reptilă CGI din când în când, ca să strice farmecul (iar jocul cu roboți de pe Millennium Falcon a fost degeaba). Totuși, povestea a fost destul de ok, așa că pentru o persoană ne-fan de 21 de ani care a văzut Avatar și Interstellar, n-a fost chiar rău. Dar nu l-aș revedea prea curând și nici nu ard de nerăbdare să le văd integral pe restul.

Oficial, asta a fost cea mai lungă introducere pe care am scris-o până acum. Ok, să vorbim și despre filmul SW#7 în sine: mie, persoana care nu știe toate dedesubturile Universului SW, dar care știe câte ceva pentru că e pop-culture, mi-a plăcut. Mult. Mult mai mult ca Episode 4. Da, stimați fani împătimiți, episodul nou reia mare parte din povestea din primul SW ever. Dar o face bine, face povestea interesantă, te ține cu ochii lipiți pe ecran, nu cu ochii dați peste cap de cât de plictisitor și plat e un personaj.


Da, Rey e ca Luke. Dar și Poe Dameron e ca Luke (o să vă prindeți când vedeți scena lui măreață din final). Dar Rey e și ca Han Solo (pentru că este, are niște scene foarte faine cu el unde they go full nerd) și Finn e Han Solo (pentru că nu e cauza lui) și până și Han Solo e Han Solo (și, damn, nu ai cum să nu-l iubești). Și Rey e și ea însăși, pentru că planeta ei deștertică a învățat-o să se bată cum nici măcar 10 Tatooine și vreo 3 Dagobath nu l-ar fi putut învăța pe Luke. Și Finn e și el însuși pentru că e simpatic și naiv și e al naibii de uman. Și pentru cei care vor să insiste că The Force Awakens e egal cu A New Hope fără să vadă că e doar similar, dar e mult, mult mai bun și că e intenționat similar, pentru că e făcut și pentru nostalgici și că e intenționat făcut mai bun pentru că e și pentru fanii noi, atunci Poe e Leia și peste două filme o să-l vedem în bikini, așa că stați acasă și lăsați-ne să ne bucurăm de filme. Apropo, știați că au existat oameni cărora nu le-a plăcut Star Wars atunci când era proaspăt apărut? Blasfemie, nu?

Și ultimul, dar nu cel din urmă, mai e personajul Kylo Ren, the bad guy care ar trebui să fie egal cu Vader, dar care a dezamăgit fanii „adevărați” pentru că nu e la fel de rău și de înfricoșător ca Vader, că e un copil răsfățat și slab și că fără mască arată ca o glumă. Stimabili fani: ASTA ERA ȘI IDEEA! El nu e Vader. De fapt, singurul care vrea ca între Kylo Ren și Darth Vader să fie semnul egal e Kylo Ren. Restul s-au prins că nu e nici pe sfert Jedi-apoi-Sith-ul care a fost nea Vader și tocmai asta e întreaga bază a personajului, tocmai asta îl face uman, deci real, deci credibil. Kylo Ren nu trebuia să sperie pe nimeni, acesta a fost rolul lui din totdeauna și l-a jucat bine.

Povestea, ca intrigă, nu e chiar ca în Episode 4, că acolo nu căutau pe nimeni, dar ajunge să fie tot pe-acolo, pentru că e fun să fii rău și să construiești Death Star după Death Star. Doar că de data asta SW nu mai e doar despre binele-care-bate-răul-sfârșit, ci are ceva miză emoțională, începe să-ți fie teamă că ăia buni s-ar putea să nu scape cu toții și începe să ți se pară că ăia răi au și ei problemele lor și de asta sunt răi, nu pentru că așa scrie în scenariu. Ceea ce mi se pare foarte bine, bun venit în secolul în care Superman are procese de conștiință și are un film ultra-dark.

Efectele speciale sunt ok, sunt nostalgice uneori (n-a modificat nimeni piu-piurile navelor sau fâș-fâșurile săbiilor laser, nici fontul ușor pixelat care ne anunță că ne aflăm „A long time ago in a galaxy far far away”), faine alteori (hiperspațiul ăla arată a secol 21, bile albe for that). De fapt, bile negre nu prea am pentru film. Poate, dacă mă chinui, cred că Rey a fost puțiiiin prea Mary Sue, deși nu mereu, în 99% din cazuri avea sens. Și poate au fost unul sau două momente care nu au avut suficient back-story (mi-ar plăcea un flash back cu Kylo Ren trecând de partea întunericului, daaar dacă folosesc Forța, îmi dau seama că probabil ar fi cam echivalent cu al lui Anakin... totuși, sunt curioasă care au fost motivele lui). De fapt, m-am răzgândit, n-am bile negre. A fost un film bun. Nu super-profund, nu schimbător de lumi și mentalități (deși, dacă o parte din oamenii care s-au ofticat că e un negru în SW și că există o jedi-femeie-personaj central s-ar răzgândi văzând filmul, atunci ar schimba ceva), dar un film mult mai bun ca multe altele.

De fapt, e un film pe care l-aș revedea zilele astea. Și eu nu revăd filme la cinema. Deci e un film care va produce cel puțin o nouă generație de fani (cu mine cu tot, poate îmi cumpăr costum... de Rey ;P). Și cred că niciun fan care chiar iubește seria se va supăra din cauza asta.

marți, 15 decembrie 2015

Rezultatele concursului „Povești de neuitat”

La începutul lunii, v-am rugat să vă exorcizați de fantomele cărților care vă bântuie, povestindu-mi despre ele la fel cum Imp, protagonista romanului oferit ca premiu unui norocos, scrie despre fantomele ei. Și pentru că nicio bântuire nu se termină cu adevărat, ci doar e pasată mai departe, a venit timpul să pasez și eu una din poveștile care mă vor bântui multă vreme de-acum înainte.

Random.org a decis că acela dintre voi care va primi un exemplar din Fată înecându-se chiar înainte de Crăciun este Coliță Alex. Felicitări Alex! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 18 decembrie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre toate cărțile care își lasă amprenta asupra noastră.


duminică, 13 decembrie 2015

Recenzie: Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Povestea:
În primul ei an la prestigiosul liceu Alabaster, Frankie era cunoscută doar pentru că era sora mai mică a Zadei. Era o fată nu prea populară, membră în clubul de dezbateri, mulțumită cu prietenii ei nu prea populari, dar nici excesiv de ciudați. În vara de dinaintea celui de-al doilea an, însă, pubertatea i-a oferit tot ce avea nevoie pentru ca anul următor să devină una dintre cele mai populare fete din școală.

Totuși, pe Frankie nu o interesează doar să capete atenție pentru că are un corp de invidiat, ci vrea să fie remrcată pentru mintea ei sclipitoare, așa că pe parcursul anului va încerca să intre în societatea secretă a cărui președinte e chiar noul ei prieten, o societate exclusivistă, care acceptă doar bărbați în rândurile ei. Dar în ciua acestui obstacol, Frankie va face totul pentru ca școala să nu-i uite niciodată numele.

Părerea mea:
Atunci când am primit această carte din partea editurii Trei, nu prea știam unde s-o iau. Nu mai auzisem de ea (nu știu cum mi-au scăpat veștile despre lansare), dar m-am simțit puțin mai bine pentru că numele autoarei îmi suna vag cunoscut. Am înțeles repede de ce: Scandaloasa poveste... e semnată de autoarea romanului Mincinoșii, despre care știam că impresionase mulți book bloggeri. Tocmai de aceea, deși hotărâsem că o să stau o vreme departe de genul YA, mi-am zis să încerc să aflu despre ce e vorba.

La început, mi s-a părut puțion dubios stilul lui Lockhart, îmi amintea mai mult de un raport decât de un roman, ca și cum ar fi existat undeva un rezumat al acțiunii cărți, care mai apoi urma să ne fie prezentat punct cu punct. Aproape vedeam un power-point cu o listă cu bullet-points în loc să vizualizez acțiunea. Pe parcurs, însă, autoarea a trecut ceva mai asemănător cu o narațiune, deși uneori mai erau câteva fraze de raport aruncate din când în când care mă scoteau din starea dată de poveste.

După aceea, însă, a fost prezentat conceptul de panoptic (care, dacă e să văd romanul ca pe o prezentare, ar fi cuvântul cheie cu care auditoriul trebuie să rămână la final), care m-a fascinat pentru că mi-am dat repede seama că e într-adevăr foarte eficient. M-a dus repede cu gândul la Big Brother și la diverse romane distopice/regimuri politice bazate pe amenințarea cu supravegherea constantă, însă mi-a plăcut și modul în care toate informațiile erau la fel de actuale și în cadrul unei democrații. În plus, mi s-au părut interesante toate informațiile despre diversele acțiuni de critică socială prezentate și modul în care mi-au fost livrate informațiile (împachetate în proiecte școlare) mi s-a părut extrem de potrivit pentru că n-a devenit plictisitor. În plus, mi-a plăcut și mai mult să aflu că erau toate reale.

Bineînțeles, în contextul creat mi s-au părut destul de faine și planurile lui Frankie, în special explicațiile ei din spatele fiecărei „farse” pe care o punea la cale, modul în care încerca să dea greutate unor gesturi aparent fără sens. Din punctul acesta de vedere, al plănuirii în detaliu a unor farse care nu rănesc pe nimeni și care au rolul de a spune ceva, nu doar de a vandaliza de dragul vandalismului, Frankie mi-a devenit repede simpatică.

Totuși, am avut o mare problemă cu ea din alte puncte de vedere. Dacă vorbim despre o minte genială, extraordinar de bună la planificat, atunci nu pot să înțeleg logica din spatele planului ei de a intra în societatea secretă. Da, modul în care i-a dirijat pe băieți a fost demn de toate laudele pe care le-a primit de la narator, dar era evident că nimeni niciodată n-o va asocia cu ele. Dacă scopul ei era să nu fie prinsă, ar fi fost genial, dar ea voia să fie observată, își dorea atenția lor... chiar se așteptau să ghicească? Pe bune? Când ea avea acoperirea perfectă? Nu are niciun pic de sens pentru mine, decât poate dacă pun asta pe seama naivității adolescentine, doar că Frankie nu mi s-a părut deloc naivă...

În final, am sentimente destul de neclare în privința romanului. Povestea în sine e faină, dar stilul scârțâie. Personajul central are o minte genială, dar totuși e neașteptat de fraieră. Personajele secundare există și ajută pe moment, dar sunt incredibil de ușor de uitat... De curiozitate, dacă e cineva care a citit ambele romane, cum vi s-au părut prin comparație? Sau, dacă ați citit doar Mincinoșii, ce ziceți, stilul e tot „de raport”? Și dacă da, funcționează în roman sau v-a scos din stare? Adică voiam să citesc Mincinoșii la un moment dat, dar acum ezit puțin... ce ziceți, greșesc?

joi, 10 decembrie 2015

Recenzie: Omul-fluture de Lucian Dragoş Bogdan şi Teodora Matei

Povestea:
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, fiecare persoană care își permite un implant pentru interfațarea cu Rețeaua își petrece majoritatea timpului într-o realitate virtuală unde fiecare poate fi orice își dorește. Virtualul devine mai mult decât o evadare, e un drog: există oameni care trăiesc doar pentru a putea continua să citească blogveluri sau chiar să ia parte la venodrame, echivalentul virtual al unei telenovele, care îți oferă și întreaga experiență senzorială.

În lumea virtuală a Rețelei vrea să intre Sandra, o tânără de la periferii care își dorește doar să scrie, visând să convingă o editură să-i publice o carte pe hârtie pentru ca aceasta să se alăture sutelor de volume din biblioteca publică în care ea și-a găsit mereu evadarea.

Și, desigur, în această lume în care un singur bit scăpat de sub control poate aduce după sine prăbușirea unui imperiu financiar, există destui profitori, hackeri care au transformat furtul de identitate într-o artă. Unul dintre ei este Lucas, un spărgător de primă mână, care însă va trebui să rezolve o problemă destul de spinoasă atunci când, jefuindu-l pe Luigi Spaletti, una din protecțiile acestuia acționează într-un mod neașteptat.

Dacă Sandra va reuși să facă față provocărilor unei lumi ale cărei reguli îi sunt necunoscute și dacă Lucas va reuși să rămână mai presus de toți cei care vor să-l prindă rămâne de văzut descoperind povestea dintre coperțile Omului-fluture.

Părerea mea:
În ultimul timp, am tot citit romane care se petrec într-un viitor relativ apropiat și care prezintă o lume în care oamenii se conectează la o rețea globală pentru a evada dintr-o realitate cel puțin deprimantă. Totuși, până acum n-am mai avut niciodată sentimentul de alienare pe care mi l-a dat acest roman. Deși această versiune a viitorului e destul de aproape de ce îmi imaginez eu că se va întâmpla și deși nu e prima dată când mă confrunt cu ideea unei realități virtuale, de data asta imaginea creată de cei doi scriitori a fost atât de puternică încât treceam uneori prin momente în care voiam să pun cartea jos ca să revin la o lume în care totul e ceea ce pare și în care nu riști ca într-o singură clipă de neatenție, întreaga ta viață să fie ștearsă sau, mai rău, furată cu totul.

Și totuși, deși e unul din principalii responsabili pentru aceste pierderi de identitate alea oamenilor din Rețea, Lucas mi-a devenit repede simpatic, în ciuda moralității sale cu care nu eram mereu de acord. Mi-a plăcut datorită abilităților lui, datorită modului în care manevrează fiecare situație după bunul său plac, dar mai ales pentru că e rapid, agil, descurcăreț... E un hacker care își merita titulatura. Practic, dacă îmi imaginez Rețeaua ca pe o junglă în care legile lui Darwin se aplică la fiecare pas, atunci Lucas e un exemplar al prădătorului din vârful lanțului trofic. Și faptul că știam că în spatele tuturor șiretlicurilor, hackerul e doar un om, mi-a transmis un sentiment ciudat și greu de explicat de speranță...

De asemenea, într-un mod la fel de ciudat, și Sandra mi-a devenit repede simpatică. Nu m-am regăsit în ea, dar avea ea ceva care m-a făcut să-mi doresc să reușească. Într-un fel, Sandra mi s-a părut un concurent fără șanse de reușită și tocmai asta m-a făcut să vreau să-și îndeplinească visele. Din nou, are legătură cu speranța, dar și cu faptul că are vise cu un aer vintage - comparativ cu resul universului din roman - aer care dădea viselor o frumusețe aparte, o nostalgie a unor vremuri mai simple, ceea ce mă ajuta uneori să scap de senzația de alienare despre care vorbeam la început.

Totuși, deși mă așteptam ca unele din celelalte personaje să-mi devină simpatice, cu excepția lui Lucas și a Sandrei, restul au rămas oarecum departe de sufletul meu. Da, îmi păsa de unii dintre ei - a ajuns chiar să-mi pară rău de Luigi la un moment dat, deși îl consideram și îl consider un jeg uman - dar nu m-am simțit aproape de ei. Ceea ce nu m-a deranjat în principiu, pentru că nu mă aștept ca toate personajele unui roman să mă dea pe spate, dar la un moment dat am fost surprinsă că nu reușea să-mi placă de Dana, deși era genul de ființă care ar fi trebuit să mă fascineze, ar fi trebuit să fie genul de persoană cu care mi-aș fi dorit să stau o eternitate la o cafea, vorbind despre absolut orice. Totuși, atitudinea ei mă enerva în fiecare clipă, avea o aroganță care mă facea să mă întreb cum de o mai suportă cineva. Adevărat, a fost utilă poveștii, dar a fost personajul pe care n-am putut să-l înghit.

Pe lângă personaje, alt aspect care m-a impresionat la Omul-fluture au fost micile detalii care îți reaminteau brusc că acțiunea nu se petrece în realitate, ci într-o lume cu alte reguli. Pe lângă zâmbetele și vocile „standardizate” (am înțeles atunci de ce autorii îi mulțumeau lui Mike Hăulică pentru că le-a dat voie, ideea fiind preluată din prozele sale), mi s-a părut fascinantă ideea că orice atingere e periculoasă, fiecare persoană trebuind să fie plină de antiviruși și protecții ca să nu riște să fie contaminată cu cine știe ce viruși sau troieni. De asemenea, mi s-a părut genială ideea cu scrierea în cod mașină (deși cred sincer că în realitate doar un cyborg ar fi capabil să interfațeze cu Rețeaua programând în cod mașină în timp real. Dar ideea cu templul asiatic se potrivea incredibil de bine, așa că am putut să cred că și oameni normali ar putea-o face, măcar într-un univers imaginar). Totuși, nu-mi puteam reține un mic zâmbet de fiecare dată când întâlneam cuvântul „subrutină”. Există posibilitatea să greșesc și să fie un termen foarte utilizat printre „hardiști”, dar cu excepția romanelor SF și a maualelor foarte vechi, eu n-am întâlnit decât termenul de „subprogram”.

În schimb, dacă termenul acesta mi s-a părut o scăpare simpatică, ceea ce m-a deranjat foarte tare la roman, de fapt singura mea problemă adevărată cu această carte e coperta. Cu toată diplomația de care sunt în stare, e oribilă. Da, are o vagă legatură cu romanul, dar serios, e urâtă şi respingătoare. Şi sunt destul e convinsă că se puteau găsi alternative mult mai atractive. Mult mai atractive. Tocmai de aceea, o să vă rog să luați în serios zicala cu judecatul cărții după copertă și să ignorați învelișul. Conținutul merită, e un roman SF foarte fain, care o să vă dea ceva fiori reci pe spate, pentru că nu e cel mai vesel viitor pe care și-l poate imagina cineva, dar e un viitor care o să vă fascineze.

Însă, deși ideea de bază și modul cum a fost transformată într-o poveste mi-a plăcut mult, cea mai faină chestie la roman e finalul. N-aș fi ghicit într-o sută de mii de ani ce ne-au pregătit Teodora și Lucian, a fost atât de surprinzător încât am recitit de câteva ori dezvăluirea pentru că nu-mi venea să cred. Apoi, am recitit și câteva pasaje din roman, înțelegându-le cu totul altfel. Nu vă spun care pasaje, pentru că sunt curioasă dacă ceilați dintre voi care veți citi romanul o să ghiciți finalul dinainte sau nu. Mie mi se pare greu, chiar imposibil, dar eu mereu am fost genul de cititor care nu prea își dă seama de dinainte ce i se pregătește. Așa că vă provoc să citiți romanul și să jucați și voi jocul celor doi autori, încercând să ghiciți deznodămâtul. Eu cred că veți fi surpinși până la urmă, dar într-un mod foarte plăcut.

miercuri, 2 decembrie 2015

Concurs: Povești de neuitat

A trecut destul de mult timp de la ultimul concurs și pe acesta îl tot amân de ceva timp... inițial trebuia să se întâmple de Halloween (și tema se potrivește la fix, doar fraiera de mine n-a reușit să se sincronizeze cum trebuie), apoi m-am gândit să-l pornesc cu ocazia celor 1000 de like-uri de pe facebook (pentru care încă vă sunt foarte foarte recunoscătoare), acum deja se apropie sărbătorile, iar de Crăciun vă pregătesc ceva fain de tot, așa că nu vreau să-l numesc concurs de ceva care să aibă legătură cu iarna... De fapt, nu cred că-mi trebuie motiv ca să pornesc un concurs, nu? Să-i zicem „concurs pentru că pot”?

Bine, pot doar mulțumită editurii Paladin, care mi-a oferit un exemplar din romanul Fată înecându-se, roman pe care l-am citit vara trecută (și i-am făcut recenzia abia în octombrie, așa rău am ajuns cu gestiunea timpului liber) și care m-a impresionat prin faptul că redă uimitor de bine mintea unei persoane nebune (bine, n-am de unde să știu cum e să ai probleme mentale, dar relatările lui Imp sunt ceva atât de străin de modul meu de a gândi încât pot spune că experiența mi s-a părut autentică. De asemenea, nu vreau să fiu insensibilă folosind cuvântul „nebun”, dar Imp îl folosește și ea cu aceeași lejeritate, așa că nu mi s-a părut deplasat în acest caz).

Ok, paragraful de deasupra e făcut mai mult din paranteze decât din fraze... Ideea e că romanul e incredibil de bine scris, e ceva ce trebuie să citești, e fascinant și deși nu e întotdeauna frumos sau grijuliu cu cititorul, ba din contră, deseori mi s-a părut scris chiar cu brutalitate, dar chiar și așa, e genul de poveste care rămâne cu tine. Și chiar asta e tema romanului: povești care te impresionează atât de tare încât te vor bântui toată viața, vor deveni parte din tine și îți vor reaminti că există în cele mai neașteptate momente.

Tocmai genul acesta de povești sunt cele despre care vreau să vă întreb. Așadar, dacă vreți să câștigați exemplarul pe care îl ofer ca premiu, tot ce trebuie să faceți e să-mi scrieți câteva cuvinte despre cartea care vă bântuie pe voi, povestea pe care ați citit-o la un moment dat și pe care n-o veți putea uita niciodată, pe care poate o veți mai reciti din când în când sau, din contră, care v-a afectat atât de intens încât n-o s-o mai atingeți niciodată.

Lăsați răspunsul vostru într-un comentariu însoțit de o adresă de e-mail valabilă și o metodă prin care urmăriți blogul, care e la alegerea voastră, fie e-mail, facebook, twitter, google+ ... avem di tăti. Doar menționați platforma aleasă și numele contului; spre exemplu: Ghanda(GFC). Și dacă vă simțiti deosebit de generoși, puteți să dați și un share concursului, dar asta e opțional (și e valabil și pentru cei care nu participă, dar sunt persoane simpatice)

Concursul se încheie pe 13 decembrie 2015, la ora 23:59. Mult succes tuturor!

marți, 1 decembrie 2015

Dialog cu monstruleți (Atelier de confecționat povești fantastice #4)

Duminica trecută ne-am adăpostit de vremea rece în La un ceai, adunându-ne pentru un nou atelier în care Dan Rădoiu ne-a împărtășit din experiența lui într-ale scrisului. De data asta, i-am avut alături de noi și pe scriitorii Șerban Andrei Mazilu și Oliviu Crâznic, plus o serie de autori din Secția 14 și, bineînțeles, pe Deea Sterea, mama vârcolacilor. Pe scurt, a fost o adunătură de oameni geniali și creativi, iar rezultatele serii au fost pe măsură.


Totuși, evenimentul de luna aceasta a fost mai deosebit, deoarece pe post de încâlzire, am început ziua cu Schimbul de cărți organizat de bookblog, în care am avut pe mese zeci de cărți care se puteau împrumuta. De fapt, conceptul în sine e cel de bibliotecă, doar că o creează chiar participanții, adică dacă ai acasă niște cărți pe care ai vrea să le citească și alții, le aduci și le lași spre a fi împrumutate. Dacă vrei să împrumuți ceva, împrumuți. Și într-un caz și în celălalt îți lași datele personale, dar împrumutul nu e condiționat de nimic, adică nu trebuie să aduci ceva ca să ai voie să iei ceva.

Mi-a plăcut să văd cărți care de care mai diverse, de la romane polițiste la romane istorice, de la cărți vechi și îngălbenite la cărți care păreau neatinse, am găsit chiar și câteva cărți în engleză... Dacă nu aveam un turn cât casa de la Gaudeamus, clar împrumutam una și eu.

Apoi a început atelierul propriu-zis. Tema zilei: dialogul. Mai întâi, Dan ne-a explicat puțin la ce anume să fim atenți atunci când scriem un dialog, în așa fel încât să nu sufocăm replicile personajelor cu detalii inutile. Pentru asta, ne-a sugerat o tehnică pe care a asemănat-o cu trecerea unui cartof fierbinte dintr-o mână în alta. Imediat după ce ne-a explicat-o, a pus teoria în practică alături de noi, testând simultan rezultatul ultimelor ateliere pentru că pentru a avea un dialog e nevoie de personaje, crearea personajelor fiind tema atelierelor precedente.

Așa a apărut Jack Sparrow, șofer de taxi, și doamna Vix, prostituată de lux, între care s-au înfiripat câteva replici. După ce ne-am prins cum se face, Dan ne-a ridicat mingea la fileu prezentându-ni-l pe Ion Petre, un vampir aristocrat care își reneagă specia, dar nu și casta, așa că vinde hamsii cu mujdei la o tarabă din Centrul Vechi, îmbrăcat mereu la patru ace. Clienții și trecătorii nu suspectează nimic, totuși, pentru că de la usturoi, colții lui Ion se retrag, făcându-l să arate aproximativ uman. După ce am făcut cunoștință cu vampirul, a venit rândul nostru să scriem un dialog între el și orice alt personaj ne-ar fi poftit inima.

După câteva minute în care se simțea miros de inspirație turată la maximum, prietenul meu a deschis seria de dialoguri inventate cu un moment de improvizație ușor enigmatic, din care ne-am dat seama că vampirul nostru trebuia să dea piept cu realitățile nu foarte supranaturale ale taxei de protecție. După aceea, cu foaie sau fără, ne-am citit cu toții ideile, care au fost dintre cele mai diverse, de la frați vampiri trimiși să-l aducă pe Ion înapoi în sânul nemuritorilor și până la înțelegeri încheiate cu exorciști catolici, pentru că erau mai ieftini decât cei din alte religii. Unul din cele mai faine momente a fost dialogul improvizat al lui Andrei Mazilu, care s-a încheiat cu moartea prematură a lui Ion, ucis de... Florin Salam, vânător de vampiri!

Pe scurt, ne-am distrat pe cinste, dar am și rămas cu câteva repere despre scris oferite printre creațiile noastre atât de Dan, cât și de ceilalți scriitori prezenți. Și, ca să încheiem seara cu hohote de râs, l-am uitat pe Ion printre hamsiile lui și am încercat să creăm un monstruleț simpatic. După multe încercări, ne-a ieșit un fel de pămătuf de praf multicolor de vreun metru șaizeci, a cărui blană poate străluci fosforescent cu diverse modele, abilitate de care profită ca să comunice într-un fel de cod morse.

Totuși, personajul central a fost șarpele lui vorbitor, folosit pe post de translator. Șarpele e puțin peltic, pentru că are un cercel în limbă, așa că atunci când sunt amândoi inivtați pe post de animatori la petrecerea de revelion a unei corporații și șarpele se amețește bine de tot, replicile sâsâite au curs cu duiumul printre hohotele noastre de râs.

Pe scurt, a fost un atelier foarte fain, mai ales că am avut un invitat special foarte tânăr și cuminte, care s-a plimbat prin mâinile tuturor, chițăind din când în când:


Ne-a cam distras uneori, pentru că o pisică între iubitorii de cărți e cel mai mare hoț de atenție care există, dar a fost una dintre cele mai faine întâlniri de până acum, așa că nu pot decât s-o aștept pe următoarea!