De citit: Bogdan Mihăilescu

Articolul acesta s-a născut dintr-o provocare. E prima dată când nu scriu despre un roman sau un volum de povestiri, ci despre un autor care a publicat până acum doar în revista Nautilus. E ciudat pentru că a scrie despre persoane aflate abia la începutul drumului e întotdeauna dificil și, în plus, există alți oameni care fac asta lună de lună, oferind un feedback mult mai calificat decât aș putea eu oferi...

M-am gândit serios de câteva ori să refuz provocarea, pentru că nu-mi dădeam seama ce aș putea avea de spus. Apoi am citit textele și m-am răzgândit, am vrut să povestesc puțin despre ce am citit pentru că povestirile m-au purtat cu câțiva ani în urmă, înainte de facultate sau de blog sau de griji, într-o vară pe care mi-am petrecut-o la țară, citind povestiri scurte semnate de Asimov sau de Clarke. Nu spun că Bogdan a ajuns la nivelul lor, nu încă, dar e pe drumul cel bun, pentru că povestirile lui au acea chichiță din final care dă un sens nou poveștii. Și, spre deosebire de alți autori, textele lui, deși sunt scurte, te prind.

În plus, mi se pare fain că nu abordează doar teme generale, precum întâlniri de gradul III (Antropomorfism sau Firul invizibil), călătorii în timp (Paradoxul bunicului) sau inteligența și cum se poate ea cuantifica (Lecția de etologie), ci și problemele din societatea noastră, din zona lecturii, problemele cu care autorii români se confruntă. Pe lângă textul deja publicat (Ultimii oameni), la ultima ședință a cenaclului Prospect Art, Bogdan ne-a citit un text la care lucrează care îmbină cumva și realitatea uneori dură a scriitorilor români, dar și poveștile SF cu un twist final.

De fapt, dintre toate povestirile, preferata mea este Ultimii oameni (care întâmplător, a fost prima pe care am citit-o). La o primă lectură, mi s-a părut un text amuzant, m-a distrat întorsătura de situație din final, modul cum s-au aranjat lucrurile. Însă dincolo de umor, povestea discută nişte probleme foarte actuale ale scriitorilor români, aşa că în final, zambetele inițiale devin mai amare şi parca te bate gândul să citeşti mai puțini autori ,,marțieni".

Totuși, deși textele lui de până acum sunt reușite, sau poate tocmai de aceea, aș vrea să văd ceva mai mult de la el, aș vrea să-și încerce mâna cu niște povestiri mai lungi, în care să aibă timp să dezvolte mai mult atât personajele, cât și intriga, aș vrea să văd lucrurile crescând ceva mai lent, nu ca extraterestrul din Firul invizibil. Cred că ar fi un pas în plus în direcția publicării pe hârtie, pentru că, după părerea mea neavizată, talent este, Bogdan deja știe cum să scrie ca să prindă cititorul, ba chiar reușește să ne facă să zâmbim, ceea ce reușesc foarte puțin scriitori.

Și aș vrea să văd cărțile lui Bogdan pe rafturi, aș vrea să-i cer autografe an de an la Gaudeamus, pentru că nu numai că îl cred în stare să publice pe hârtie, dar a reușit deja se se înconjoare de oameni care îi pot oferi feedback adevărat, din acela dur, care taie în text ca în carne vie, dar care ajută la șlefuirea poveștii. Și cred că în perioada aceasta în care mulți autori aleg Fantasy-ul în favoarea SF-ului, e nevoie ca un autor ca Bogdan să pună mâna pe tasatură și să ne reamintească tuturor iubitorilor genului de ce ne-am îndrăgostit de navele spațiale și de cele temporale, de extratereștrii de pe Marte sau din sisteme îndepărtate.

Între timp, însă, vă recomand textele deja publicate și poate că o să ne strângem mai mulți care să-l batem la cap să scrie până când o să-i vedem volumul de debut în librării.