Recenzie: Omul-fluture de Lucian Dragoş Bogdan şi Teodora Matei

Povestea:
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, fiecare persoană care își permite un implant pentru interfațarea cu Rețeaua își petrece majoritatea timpului într-o realitate virtuală unde fiecare poate fi orice își dorește. Virtualul devine mai mult decât o evadare, e un drog: există oameni care trăiesc doar pentru a putea continua să citească blogveluri sau chiar să ia parte la venodrame, echivalentul virtual al unei telenovele, care îți oferă și întreaga experiență senzorială.

În lumea virtuală a Rețelei vrea să intre Sandra, o tânără de la periferii care își dorește doar să scrie, visând să convingă o editură să-i publice o carte pe hârtie pentru ca aceasta să se alăture sutelor de volume din biblioteca publică în care ea și-a găsit mereu evadarea.

Și, desigur, în această lume în care un singur bit scăpat de sub control poate aduce după sine prăbușirea unui imperiu financiar, există destui profitori, hackeri care au transformat furtul de identitate într-o artă. Unul dintre ei este Lucas, un spărgător de primă mână, care însă va trebui să rezolve o problemă destul de spinoasă atunci când, jefuindu-l pe Luigi Spaletti, una din protecțiile acestuia acționează într-un mod neașteptat.

Dacă Sandra va reuși să facă față provocărilor unei lumi ale cărei reguli îi sunt necunoscute și dacă Lucas va reuși să rămână mai presus de toți cei care vor să-l prindă rămâne de văzut descoperind povestea dintre coperțile Omului-fluture.

Părerea mea:
În ultimul timp, am tot citit romane care se petrec într-un viitor relativ apropiat și care prezintă o lume în care oamenii se conectează la o rețea globală pentru a evada dintr-o realitate cel puțin deprimantă. Totuși, până acum n-am mai avut niciodată sentimentul de alienare pe care mi l-a dat acest roman. Deși această versiune a viitorului e destul de aproape de ce îmi imaginez eu că se va întâmpla și deși nu e prima dată când mă confrunt cu ideea unei realități virtuale, de data asta imaginea creată de cei doi scriitori a fost atât de puternică încât treceam uneori prin momente în care voiam să pun cartea jos ca să revin la o lume în care totul e ceea ce pare și în care nu riști ca într-o singură clipă de neatenție, întreaga ta viață să fie ștearsă sau, mai rău, furată cu totul.

Și totuși, deși e unul din principalii responsabili pentru aceste pierderi de identitate alea oamenilor din Rețea, Lucas mi-a devenit repede simpatic, în ciuda moralității sale cu care nu eram mereu de acord. Mi-a plăcut datorită abilităților lui, datorită modului în care manevrează fiecare situație după bunul său plac, dar mai ales pentru că e rapid, agil, descurcăreț... E un hacker care își merita titulatura. Practic, dacă îmi imaginez Rețeaua ca pe o junglă în care legile lui Darwin se aplică la fiecare pas, atunci Lucas e un exemplar al prădătorului din vârful lanțului trofic. Și faptul că știam că în spatele tuturor șiretlicurilor, hackerul e doar un om, mi-a transmis un sentiment ciudat și greu de explicat de speranță...

De asemenea, într-un mod la fel de ciudat, și Sandra mi-a devenit repede simpatică. Nu m-am regăsit în ea, dar avea ea ceva care m-a făcut să-mi doresc să reușească. Într-un fel, Sandra mi s-a părut un concurent fără șanse de reușită și tocmai asta m-a făcut să vreau să-și îndeplinească visele. Din nou, are legătură cu speranța, dar și cu faptul că are vise cu un aer vintage - comparativ cu resul universului din roman - aer care dădea viselor o frumusețe aparte, o nostalgie a unor vremuri mai simple, ceea ce mă ajuta uneori să scap de senzația de alienare despre care vorbeam la început.

Totuși, deși mă așteptam ca unele din celelalte personaje să-mi devină simpatice, cu excepția lui Lucas și a Sandrei, restul au rămas oarecum departe de sufletul meu. Da, îmi păsa de unii dintre ei - a ajuns chiar să-mi pară rău de Luigi la un moment dat, deși îl consideram și îl consider un jeg uman - dar nu m-am simțit aproape de ei. Ceea ce nu m-a deranjat în principiu, pentru că nu mă aștept ca toate personajele unui roman să mă dea pe spate, dar la un moment dat am fost surprinsă că nu reușea să-mi placă de Dana, deși era genul de ființă care ar fi trebuit să mă fascineze, ar fi trebuit să fie genul de persoană cu care mi-aș fi dorit să stau o eternitate la o cafea, vorbind despre absolut orice. Totuși, atitudinea ei mă enerva în fiecare clipă, avea o aroganță care mă facea să mă întreb cum de o mai suportă cineva. Adevărat, a fost utilă poveștii, dar a fost personajul pe care n-am putut să-l înghit.

Pe lângă personaje, alt aspect care m-a impresionat la Omul-fluture au fost micile detalii care îți reaminteau brusc că acțiunea nu se petrece în realitate, ci într-o lume cu alte reguli. Pe lângă zâmbetele și vocile „standardizate” (am înțeles atunci de ce autorii îi mulțumeau lui Mike Hăulică pentru că le-a dat voie, ideea fiind preluată din prozele sale), mi s-a părut fascinantă ideea că orice atingere e periculoasă, fiecare persoană trebuind să fie plină de antiviruși și protecții ca să nu riște să fie contaminată cu cine știe ce viruși sau troieni. De asemenea, mi s-a părut genială ideea cu scrierea în cod mașină (deși cred sincer că în realitate doar un cyborg ar fi capabil să interfațeze cu Rețeaua programând în cod mașină în timp real. Dar ideea cu templul asiatic se potrivea incredibil de bine, așa că am putut să cred că și oameni normali ar putea-o face, măcar într-un univers imaginar). Totuși, nu-mi puteam reține un mic zâmbet de fiecare dată când întâlneam cuvântul „subrutină”. Există posibilitatea să greșesc și să fie un termen foarte utilizat printre „hardiști”, dar cu excepția romanelor SF și a maualelor foarte vechi, eu n-am întâlnit decât termenul de „subprogram”.

În schimb, dacă termenul acesta mi s-a părut o scăpare simpatică, ceea ce m-a deranjat foarte tare la roman, de fapt singura mea problemă adevărată cu această carte e coperta. Cu toată diplomația de care sunt în stare, e oribilă. Da, are o vagă legatură cu romanul, dar serios, e urâtă şi respingătoare. Şi sunt destul e convinsă că se puteau găsi alternative mult mai atractive. Mult mai atractive. Tocmai de aceea, o să vă rog să luați în serios zicala cu judecatul cărții după copertă și să ignorați învelișul. Conținutul merită, e un roman SF foarte fain, care o să vă dea ceva fiori reci pe spate, pentru că nu e cel mai vesel viitor pe care și-l poate imagina cineva, dar e un viitor care o să vă fascineze.

Însă, deși ideea de bază și modul cum a fost transformată într-o poveste mi-a plăcut mult, cea mai faină chestie la roman e finalul. N-aș fi ghicit într-o sută de mii de ani ce ne-au pregătit Teodora și Lucian, a fost atât de surprinzător încât am recitit de câteva ori dezvăluirea pentru că nu-mi venea să cred. Apoi, am recitit și câteva pasaje din roman, înțelegându-le cu totul altfel. Nu vă spun care pasaje, pentru că sunt curioasă dacă ceilați dintre voi care veți citi romanul o să ghiciți finalul dinainte sau nu. Mie mi se pare greu, chiar imposibil, dar eu mereu am fost genul de cititor care nu prea își dă seama de dinainte ce i se pregătește. Așa că vă provoc să citiți romanul și să jucați și voi jocul celor doi autori, încercând să ghiciți deznodămâtul. Eu cred că veți fi surpinși până la urmă, dar într-un mod foarte plăcut.