Recenzie: Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Povestea:
În primul ei an la prestigiosul liceu Alabaster, Frankie era cunoscută doar pentru că era sora mai mică a Zadei. Era o fată nu prea populară, membră în clubul de dezbateri, mulțumită cu prietenii ei nu prea populari, dar nici excesiv de ciudați. În vara de dinaintea celui de-al doilea an, însă, pubertatea i-a oferit tot ce avea nevoie pentru ca anul următor să devină una dintre cele mai populare fete din școală.

Totuși, pe Frankie nu o interesează doar să capete atenție pentru că are un corp de invidiat, ci vrea să fie remrcată pentru mintea ei sclipitoare, așa că pe parcursul anului va încerca să intre în societatea secretă a cărui președinte e chiar noul ei prieten, o societate exclusivistă, care acceptă doar bărbați în rândurile ei. Dar în ciua acestui obstacol, Frankie va face totul pentru ca școala să nu-i uite niciodată numele.

Părerea mea:
Atunci când am primit această carte din partea editurii Trei, nu prea știam unde s-o iau. Nu mai auzisem de ea (nu știu cum mi-au scăpat veștile despre lansare), dar m-am simțit puțin mai bine pentru că numele autoarei îmi suna vag cunoscut. Am înțeles repede de ce: Scandaloasa poveste... e semnată de autoarea romanului Mincinoșii, despre care știam că impresionase mulți book bloggeri. Tocmai de aceea, deși hotărâsem că o să stau o vreme departe de genul YA, mi-am zis să încerc să aflu despre ce e vorba.

La început, mi s-a părut puțion dubios stilul lui Lockhart, îmi amintea mai mult de un raport decât de un roman, ca și cum ar fi existat undeva un rezumat al acțiunii cărți, care mai apoi urma să ne fie prezentat punct cu punct. Aproape vedeam un power-point cu o listă cu bullet-points în loc să vizualizez acțiunea. Pe parcurs, însă, autoarea a trecut ceva mai asemănător cu o narațiune, deși uneori mai erau câteva fraze de raport aruncate din când în când care mă scoteau din starea dată de poveste.

După aceea, însă, a fost prezentat conceptul de panoptic (care, dacă e să văd romanul ca pe o prezentare, ar fi cuvântul cheie cu care auditoriul trebuie să rămână la final), care m-a fascinat pentru că mi-am dat repede seama că e într-adevăr foarte eficient. M-a dus repede cu gândul la Big Brother și la diverse romane distopice/regimuri politice bazate pe amenințarea cu supravegherea constantă, însă mi-a plăcut și modul în care toate informațiile erau la fel de actuale și în cadrul unei democrații. În plus, mi s-au părut interesante toate informațiile despre diversele acțiuni de critică socială prezentate și modul în care mi-au fost livrate informațiile (împachetate în proiecte școlare) mi s-a părut extrem de potrivit pentru că n-a devenit plictisitor. În plus, mi-a plăcut și mai mult să aflu că erau toate reale.

Bineînțeles, în contextul creat mi s-au părut destul de faine și planurile lui Frankie, în special explicațiile ei din spatele fiecărei „farse” pe care o punea la cale, modul în care încerca să dea greutate unor gesturi aparent fără sens. Din punctul acesta de vedere, al plănuirii în detaliu a unor farse care nu rănesc pe nimeni și care au rolul de a spune ceva, nu doar de a vandaliza de dragul vandalismului, Frankie mi-a devenit repede simpatică.

Totuși, am avut o mare problemă cu ea din alte puncte de vedere. Dacă vorbim despre o minte genială, extraordinar de bună la planificat, atunci nu pot să înțeleg logica din spatele planului ei de a intra în societatea secretă. Da, modul în care i-a dirijat pe băieți a fost demn de toate laudele pe care le-a primit de la narator, dar era evident că nimeni niciodată n-o va asocia cu ele. Dacă scopul ei era să nu fie prinsă, ar fi fost genial, dar ea voia să fie observată, își dorea atenția lor... chiar se așteptau să ghicească? Pe bune? Când ea avea acoperirea perfectă? Nu are niciun pic de sens pentru mine, decât poate dacă pun asta pe seama naivității adolescentine, doar că Frankie nu mi s-a părut deloc naivă...

În final, am sentimente destul de neclare în privința romanului. Povestea în sine e faină, dar stilul scârțâie. Personajul central are o minte genială, dar totuși e neașteptat de fraieră. Personajele secundare există și ajută pe moment, dar sunt incredibil de ușor de uitat... De curiozitate, dacă e cineva care a citit ambele romane, cum vi s-au părut prin comparație? Sau, dacă ați citit doar Mincinoșii, ce ziceți, stilul e tot „de raport”? Și dacă da, funcționează în roman sau v-a scos din stare? Adică voiam să citesc Mincinoșii la un moment dat, dar acum ezit puțin... ce ziceți, greșesc?