Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

sâmbătă, 17 mai 2014

O librarie ideala e un peron

Există de câțiva ani o dispută între cititori care probabil nu se va sfârși prea curând: cărți tipărite versus e-book-uri. Fiecare tabără are partizanii ei hotărâți să-și argumenteze punctul de vedere ore întregi. Totuși, în privința locului de unde își cumpără romanele, cititorii sunt ceva mai permisivi, din ce în ce mai mulți alegând librăriile online.

De-a lungul timpului, mulțumită prețurilor reduse și a faptului că puteam cumpăra o carte cu doar câteva click-uri, și eu am ales să-mi comand online majoritatea cărților și am încercat mai multe librării până să găsesc una care să-mi ofere tot ce îmi doream și chiar ceva în plus. Pentru mine, această librărie este libris.ro și pentru că împlinește 5 ani pe 21 mai, ne-a provocat să scriem un articol despre cum vedem noi o librărie online ideală.


Pe lângă cerințele evidente, precum un motor de căutare performant, prețuri competitive și transport rapid și sigur, lucruri pe care toată lumea se așteaptă să le găsească online, există câteva detalii care pot face diferența între un site oarecare și librăria online pe care o îndrăgești.

It's all about the books!
În primul rând, pentru mine, într-o librărie, online sau nu, cărțile trebuie să fie în prim-plan. Ca oricărei persoane, îmi plac ofertele, dar nu vreau să fiu asaltată de ele, le vreau într-un loc fix, și nu pe tot ecranul, nu vreau să văd kilograme de reclame și sute de pop-up-uri prin care trebuie să-mi croiesc drum ca să ajung la cărți. Vreau ca romanele să fie vizibile imediat, exact ca în vitrina unei librării.

Sună interesant...
Deși multe persoane sunt impresionate de coperta unei cărți, pe mine mă cucerește descrierea de pe ultima copertă, așa că aceasta nu are voie să lipsească. Însă avantajul unei librării „adevărate” este faptul că o carte se poate și răsfoi. Tocmai de aceea, vreau ca să pot arunca o privire prin carte și într-o librărie online. Îmi ajung o pagină sau două, destul cât să mă conving că stilul autorului sau autoarei e agreabil. Uneori, așa decopăr cărțile pe care nu mai vreau să le las din mână.

Alte păreri?
Într-o librărie „adevărată”, singura metodă prin care poți să afli părerea cuiva despre o carte este dacă ai norocul ca un angajat s-o fi citit. Însă online, e foarte ușor să creezi o secțiune de comentarii în care fiecare cititor să-și poată spune părerea. Sau, mai simplu, poate exista o metodă de rating pentru fiecare carte, care să primească o notă (sau un număr de steluțe, toată lumea iubește să dea steluțe). Așadar, vreau să pot afla și părerea altora atunci când caut cărți online.

Transport gratuit
Atunci când am auzit prima dată de bookdepository și de faptul că livrează cărțile în mod gratuit, m-am gândit că e prea frumos ca să fie adevărat. După ce m-am convins că așa ceva există într-adevăr, nu mi-am imaginat vreodată că se poate realiza și în România, însă libris.ro este prima librărie online românească ce oferă transport gratuit prin curier. Și asta e pur și simplu oau!.

Și la final, puțin praf magic.
Când vine vorba de cărți, e întotdeauna vorba de și de puțină magie, de acel ceva fermecat care te poartă de pe canapea sau din metroul aglomerat în alte locuri, lumi sau timpuri. Și dacă fiecare carte e un tren spre altă lume, atunci librăria e peronul central, locul de unde îți cumperi biletul spre următoarea destinație de neuitat. Cred că online e mult mai greu să obții acel aer de magie, însă nu e imposibil. Nu există o rețetă, din păcate, dar dacă ar exista, atunci ingredientele esențiale ar fi respectul față de client și față de cărți. Nu există nimic mai dezamăgitor decât o comandă anulată, o ofertă expirată sau un transport de care nu mai auzi cu lunile, așadar vreau ca librăria mea online să fie mereu actualizată și mereu pregătită să-mi livreze comanda repede și bine. Atunci, sunetul soneriei care anunță sosirea curierului va deveni sinonim cu șuierul locomotivei care anunță îmbarcarea.


Bineînțeles, ar mai fi lucruri de spus, mici detalii care sunt apreciate, cum ar fi împărțirea cărților pe genuri sau, pentru cunoscători, după editură, oferte care răsplătesc fidelitatea (poate și un sistem de acumulare al unor puncte care să poată fi transformate în cărți?) și concursuri pentru cititorii pasionați, dar cred că mai sus am acoperit toate aspectele care fac diferența pentru mine. Și pentru că Libris le respectă pe toate, vreau să le urez La mulți ani! și sper să continue să crească și să ne demosntreze cu fiecare comandă onorată faptul că sunt într-adevăr o librărie online ideală.

luni, 5 mai 2014

Limbajul ne face umani?

Recenzie: CPSF #12-13

Povestea: Autorul semintelor de acacia de Ursula K. Le Guin:
Subintitulată ...și alte extrase din Journal of the Association of Therolinguistics, povestea se prezintă sub forma unor articole despre descoperiri uimitoare în domeniul limbajului animal: primul text „scris” (sau mai bine zis consemnat) de o furnică, poezia efemeră a pinguinilor, ale cărei versuri sunt chiar dansurile lor subacvatice și, la final, un editorial care aduce în discuție problematica limbajului în general, dar și posibilitatea ca în viitor, omenirea să reușească să descifreze limbajul plantelor și, de ce nu?, chiar și pe cel al pietrelor.

Părerea mea:
Textul în sine are doar 8 pagini și e scris exact ca niște articole, așa că practic, în poveste nu „se întâmplă” nimic, nu e o nuvelă plină de acțiune sau de răsturnări de situație, de personaje de neuitat sau de lumi în care să vrei să trăiești. Și totuși, e un text superb, pe care nu poți să-l uiți mult timp după ce l-ai citit și care te pune serios pe gânduri.

Din punctul meu de vedere, povestea începe gradual, referindu-se mai întâi la ceva asemănător unui text, ceva ce poate semăna cu limbajul nostru, ceva ce conține cuvinte, structuri gramaticale, ceva străin, dar încă familiar. Și deja imaginația începe să zboare, pentru că o lume în care animalele și insectele ar avea și ele ceva de spus e deja uimitoare. Însă autoarea merge un pas mai departe și începe să se refere la „texte kinetice” pentru care cuvintele deja nu mai sunt de-ajuns:

„Într-adevăr, ceea ce numim „traducerile” după Adelie - sau după oricare alt text kinetic - sunt, ca s-o spunem pe față, simple note, libret fără muzică. Versiunea de balet e adevărata traducere. Cuvintele singure nu vor putea niciodată reda fidel întregul.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și apoi vine lovitura de grație, posibilitatea - deocamdată un vis chiar și pentru cercetătorii ficționali - de a decoda limbajul plantelor, de a deveni capabili de atâta empatie încât să-și poată imagina cum ar putea comunica o specie pentru care nu numai cuvântul, dar și mișcarea (alta decât simpla creștere) e un concept de neimaginat:

„Arta pe care a căutat-o domnia-sa, dacă există, e o artă non-comunicativă - și probabil non-kinetică. E posibil ca Timpul, elementul esențial, matrice și măsură a tuturor artelor animale cunoscute, să nu mai joace niciun rol în arta vegetală. E posibil ca plantele să folosească măsura eternității. Nu știm.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și finalul care te lasă fără cuvinte:

„Și odată cu ei, sau după ei, nu e exclus să apară un și mai temerar aventurier - primul geolingvist care, ignorând versurile delicate și vremelnice ale lichenilor va citi îndărătul lor și mai puțin comunicativa și mai pasiva, totalmente atemporala, recea, vulcanică poezie a pietrelor: fiecare dintre ele, un cuvânt rostit, cine știe când, de către Pământul însuși în imensa singurătate din și mai imensa comunitate a spațiului.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Știu că mai mult am citat textul decât să vorbesc despre el, dar mi se pare că ideile și modul în care sunt exprimate sunt atât de frumoase încât țineam să le împărtășesc pentru că am apreciat modul în care te fac să te gândești la faptul că există încă multe lucruri pe care nu le știm despre propria lume, că tot ceea ce ne înconjoară poate fi de fapt mult mai mult decât credem acum, că poate de fapt trăim într-un loc mult mai bogat și mai interesant decât ne imaginam. Jos pălăria și în fața lui Mihnea Columbeanu, care a tradus povestea păstrându-i măiestria intactă.

Pentru mine - și cred că și pentru majoritatea cititorilor - nu există o rețetă pentru un text bun, nu există o formulă magică pe care dacă orice autor o urmează, o să fie pe gustul meu. Tocmai asta e fascinant, că oricând ți se poate întâmpla să găsești un text care să te suprindă. Povestea aceasta este un astfel de text, reușind în doar 8 pagini să spună mai multe decât reușesc unii în sute și sute...

Și înainte să închei, vreau să menționez faptul că în același volum, găsiți și nuvela Între oglinzi de Eugen Cadaru, o poveste cu un final neașteptat despre care am încercat să scriu, însă aș fi vrut pur și simplu s-o citez pe toată pentru că e frumoasă așa cum e, fără niciun fel de păreri, explicații sau discuții suplimentare, e impresionantă și te face să zâmbești. Dacă ar fi să desciu subiectul într-o frază scurtă, cred că este o poveste despre alegeri și despre modul cum îți influențează ele viața, despre cum ceea ce contează cu adevărat nu e întotdeauna destnația, ci drumul pe care l-ai ales ca să o atingi.

Nu-mi rămâne decât să vă urez spor la citit și aștept părerile voastre despre cele două texte, sau oricare altele din CPSF #12-13.

duminică, 4 mai 2014

Transcendence (Viata dupa moarte)

Atenție! Această recenzie conține spoilere. Mari și multe.

De obicei, îmi place să aștept măcar o zi după ce văd un film înainte să scriu despre el pentru că mi se pare că așa pot să-mi organizez mai bine ideile, pot să încep să-l privesc mai obiectiv, sau măcar din mai multe puncte de vedere. Acum însă cred că aș putea aștepta și 200 de ani și tot n-o să pot să mă gândesc altfel la el, așa că here it goes...

Trailer:


Povestea:
Will Caster este unul dintre cei mai buni oameni de știință care lucrează în domeniul Inteligenței Artificiale. Tocmai de aceea, el este victima unei organizații teroriste care caută să elimine cât mai mulți oameni din acest domeniu. Din fericire, atacul lor nu reușește să-l omoare pe Will, dar glonțul conținea materiale radioactive care i-au ajuns în sânge și care îl ucid încet. În puținele săptămâni care i-au rămas de trăit, soția sa, Evelyn, și cel mai bun prieten al său, Max, fac tot posibilul pentru a-l transfera pe Will într-un calculator, astfel încât el să atingă ceea ce este cunoscut drept Singularitate, dar în film Will numește fenomenul Transcendență (pentru că sună mai bine?). După moartea lui, cei doi continuă munca și tocmai când vor să renunțe, Will-cel-din-computer reușește să comunice cu ei.

În mod normal ar trebui să mă opresc aici cu povestitul, însă ceea ce urmează e superb și îngrozitor și despre asta voi vorbi când îmi voi înșira părerea, deci o să povestesc tot. Repet, urmează spoilere: Max nu este convins că entitatea din calculator este cu adevărat prietenul lui și alege să renunțe, însă este capturat de teroriști și convins să-i ajute. Între timp, Evelyn îl ajută pe Will să transforme un oraș aproape părăsit în „casa” lui, construind un centru unde se găsesc procesoarele și memoria care sunt soțul ei și unde el poate lucra în continuare pentru că acum poate gândi cu viteza calculatorului. Astfel, Will descoperă nu numai metode de a revitaliza plante uscate, de a purifica apele și de a transforma solul uscat în sol fertil, dar și metode de a vindeca oamenii de absolut orice. Totuși, el nu numai că vindecă oamenii bolnavi din orășel și îi face mai puternici decât înainte, dar îi și integrează în rețeaua lui, ceea ce îl ajută să-i poată vindeca instantaneu indiferent ce ar păți.

Reversul medaliei este faptul că o dată integrați în această rețea, Will îi poate „poseda” oricând dorește. Toate astea îi sperie pe Max și pe Joseph (unul din prietenii lui Will, jucat de Morgan Freeman) și îi face pe cei din guvern să creadă că Will își pregătește o armată, așa că guvernul și teoriștii își dau mâna și fac echipă. Apoi, umanitatea face ce știe ea mai bine și începe să tragă. Cu pistoale, tunuri, arme de tot felul... Nimic nu merge, dar reacția lui Will este să-și copieze codul-sursă în molecule de apă pe care le răspândește pe glob. Atunci Max creează un virus informatic cu care o infectează pe Evelyn, care între timp a trecut de partea lor. Will își dă seama că Evelyn e infectată, dar atunci când e forțat să aleagă între viața lui Max și propria sa viață, Will alege să se sacrifice pe sine.

Bonus: înainte să moară, Will îi arată lui Evelyn planurile sale de viitor, felul în care tot ceea ce făcea el elimina poluanții din natură și repara ecosistemul Terrei. Bonusul numarul doi: virusul lui Max distruge Internetul și toate aparatele conectate la el, aducând crize peste crize atunci când băncile, bursele și companii întregi se prăbușesc.

Părerea mea:
1-0 pentru oameni? Mie nu mi se pare. Bine, știu că rezumatul meu a fost destul de subiectiv, dar chiar și așa, am încercat să fiu cât mai obiectivă când am prezentat punctele principale din plot. Știu că nu mi-a ieșit pentru că încă de când Will-din-computer a vorbit prima dată și Max a început să spună că ar trebui oprit, am ținut cu Will (ceea ce e puțin amuzant, având în vedere că nu îmi place Johnny Depp ca actor, dar de data asta mi s-a părut bun până și mie).

Ceea ce mi-a plăcut la film în mod deosebit este că, pentru prima dată - din câte am văzut eu până acum, ceea ce nu e foarte mult - după părerea mea, povestea om versus mașină nu prezintă mașina drept un tiran care trebuie distrus și omenirea drept rasa asuprită care trebuie să se elibereze (aici trailerul cred că te cam induce în eroare). Ceea ce nu mi-a plăcut - deși cred că e perfect veridic - e că oamenii au fost tâmpiți și l-au ucis. Da, am spus ucis. Poate nu era același Will, dar era o ființă capabilă să gândească independent, să ia propriile decizii și să simtă și asta pentru mine înseamnă că era viu. În film se repetă de mai multe ori faptul că oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg. Mi se pare perfect adevărat, dar ceea ce mi se pare îngrozitor și de neînțeles este nevoia aceasta de nestăvilit de a distruge ceea ce nu înțeleg pentru că se tem de acel ceva. Nu îmi amintesc nici măcar un moment din film în care cineva să fi încercat să discute cu Will, să-l întrebe care e punctul lui de vedere, care sunt planurile sale. Nici măcar soția lui!

Înțeleg faptul că Will controla acei oameni nu e ceva frumos, bun, sau ușor de acceptat. Dar am remarcat și că atunci când și-a răspândit codul prin toată lumea, ar fi putut controla pe oricine intra în contact cu apa. Max însuși bagă mâna în apă și totuși nu pățeste nimic. Blonda detestabilă care îl amenință pe Max, făcându-l pe Will să ia virusul a intrat și ea în contact cu apa. Și Will le-a lăsat liberul arbitru. La finalul filmului, au murit doar 3 oameni: unul dintre cei din rețeaua lui Will, ucis de teroriși, soția lui Will, rănită mortal de guvern și Will, ucis de virus. Câți oameni a ucis Will? NICI UNUL. Ba chiar am senzația că persoanele vindecate au rămas vindecate (asta nu-mi amintesc exact și oricum regizorul nu prea ne-a lăsat să vedem asta). Câți a posedat? Sub 10 și doar când a fost atacat (Și chiar și atunci am îndoieli că i-a obligat, părerea mea e că doar îi coordona. Singură excepție este atunci când îi arată lui Evelyn că poate poseda un om și îi vorbește prin intermediul unuia dintre ei). În afara acelor momente, deși nu ni se spune asta, mie mi se pare evident că acei oameni râmân să lucreze pentru Will din recunoștință. Cel mai trist e faptul că singurul lucru rău pe care l-ar fi putut face, singurul lucru pe care aș fi vrut să-l facă ar fi fost să-l lase pe Max să moară și să-și salveze soția fără să fie infectat. Totuși, alegând să se sacrifice pe sine, Will a demonstat faptul că era o ființă, nu o mașină. (Și apropo, Max e un cretin și jumătate pe care l-aș detesta din toată inima dacă n-ar fi existat blonda cretină căreia i-am rezervat toată ura de care sunt capabilă)

În afară de asta, Will nu face absolut nimic reprobabil, și chiar și partea de „posesie” mie mi se pare discutabilă. În plus, integrarea în rețea aduce multe avantaje (pe lângă sănătatea și forță, am menționat cumva faptul că o dată integrat, nu poți fi ucis?), iar mașina-șefă dacă pot să-i spun așa e în mod evident benevolentă: a vindecat oamenii și plănuia să vindece mediul, nu a ucis pe nimeni, nici când era în percol, a preferat să moară atunci când un om putea fi ucis din cauza acțiunilor lui - foarte „asimoviană” chesia asta, mai ales că omul în cauza era chiar ucigașul lui. Așadar, Will a fost personajul pozitiv, iar omenirea a fost cel negativ în povestea asta și am iubit acest aspect. Totuși, sper ca dacă așa ceva se va întâmpla vreodată în realitate, omenirea nu va distruge totul orbește (mi-a plăcut și că au pierdut Internetul și s-a ales praful de societatea existentă, a fost într-un fel pedeapsa bine-meritată pentru crima lor), ci va accepta să facă un pas mai departe, să evolueze, să creeze o relație simbiotică între ei și mașini. Eu aș fi vrut să fac parte din rețea :)

Vă recomand filmul în primul rând ca să vă formați propria părere și apoi pentru că sper să-mi dați dreptate, pentru că eu cred că e un film în care tehnologia nu e prezentată ca fiind răul absolut, ci o treaptă în evoluția omenirii, chiar dacă în final omenirea refuză să urce această treaptă, ci îi întoarce spatele și începe să coboare....