Blogosfera SF&F: Inima Dragonului (Nlithia #1) de Mircea M. Țara

Povestea:
Nisal, Cetatea zăpezilor, se află pe înălțimile unor munți greu de escaladat, biciuiți de vânturi înghețate și bântuiți de un frig tăios. Există o singură cale de acces, un pod de gheață suspendat peste abis cu ajutorul magiei, aceeași magie care ține la distanță iarna veșnică de străzile Orașului Magiei și Artei. Aici, fiecare clădire e o operă de artă, fiecare fațadă e o încântare pentru ochi, fiecare cântec auzit pe străzi sau în taverne e o dovadă de măiestrie a celui care și-a folosit instrumentul sau vocea pentru a-și vrăji auditoriul.

În această cetate se întoarce Lied, un liandrin (o ființă asemănătoare oamenilor, dar care trăiește sute de ani) care a venit să-și demonstreze talentul de bard în cadrul carnavalului anual. Însă sub înfățișarea de cântăreț, Lied este și un hoț priceput, care deseori a profitat de talentul său de a vrăji masele pentru a le oferi complicilor săi ocazia să ușureze pungile celor prezenți. De data asta, vrea să facă o poznă mult mai mare și să-l adoarmă chiar pe rege.

Însă vraja care ar trebui să-i permită să adoarmă și să trezească pe oricine dorește funcționează doar pe jumătate, regele rămânând adormit. Și de parcă acest lucru n-ar fi de-ajuns ca să-i asigure o moarte rapidă, Lied descoperă că „gluma” sa este pârghia care declanșează o serie de comploturi care au ca scop deturnarea puterii Inimii de Gheață, artefactul care alimentează magia de care Nisal are nevoie pentru a rezista frigului.

Așa începe o poveste plină de creaturi desprinse din legende, urmăriri prin subteranele misterioase ale orașului, dar și despre prietenie și sacrificiu.

Părerea mea:
Încă de la primele rânduri, romanul m-a „prins” chiar prin felul cum e scris. Nu pare deloc primul volum al unui debutant, pentru că sună exact așa cum trebuie să sune o poveste high fantasy. Cuvintele sunt așezate exact așa cum trebuie, dialogurile sună natural, descrierile se împletesc frumos cu narațiunea, termenii lumii respective, fie ei clasici sau inventați, dau o notă aparte fără să încarce textul sau să îndepărteze cititorul. De fapt, întregul volum e ușor de citit. În plus, poemele incluse în poveste îi oferă acesteia o tușă suplimentară de veridicitate, iar legendele Nlithiei sunt pur și simplu minunate.

De fapt, întreaga lume în sine e la fel de frumos și de detaliat construită precum Cetatea Zăpezilor, captivând pe oricine îi trece pragul folosind romanul drept cale de acces. De la mâncărurile servite prin tavernele de la suprafață la ierarhia ființelor ascunse în subteran, de la banii oferiți în jurul vrăjilor croite la comandă până la compasiunea unui popor uitat, toate detaliile, dar și tușele largi conturează o lume nu numai credibilă, dar și frumoasă, pe care în vremuri mai puțin tulburi decât cele din roman, ai vrea s-o vizitezi.

Personajele, însă, n-au prea avut timp să se contureze la fel e clar, fiind mereu pe fugă. Desigur, despre Lied am aflat destule, dar restul prietenilor lui pălesc prin comparație, ceea ce, în cazul poveștii acesteia nu e un minus, pentru că nu era timpul sau locul potrivit pentru ca și despre trecutul lor să aflăm mai multe, dar dacă vor apărea și în volumele viitoare, mi-ar plăcea să știu mai multe despre Mira și Val. Totuși, citind Inima Dragonului, m-am îndrăgostit pe loc de Blu (Bristle), un pui de dragon pe care nu pot să mi-l imaginez decât cu ochii mari și adorabili ai animalelor din filmele Disney (un fel de Pascal din Tangled cu mai mulți solzi și cu aripi), deși poate deveni rapid un adversar redutabil. O să vă cucerească imediat și o să vă doriți și voi un astfel de partener de nădejde.

Am pomenit mai sus de faptul că personajele sunt veșnic pe fugă: așa e construită acțiunea, o luptă contra cronometru pentru supraviețuire, apoi pentru repararea stricăciunilor provocate din aroganță și neștiință. Totuși, scenele intense sunt bine dozate, având destule momente de respiro sau schimbări de cadre între ele, astfel încât să nu devină obositoare. În rest, povestea e construită pe modelul luptei dintre Bine și Rău. N-o să intru prea mult în detalii, ca să nu dau spoilere, dar sunt destule surprize și răsturnări de situație cât să te facă să dai pagină după pagină, deși sunt o idee cam multe... să le zicem reapariții neașteptate pentru gustul meu.

În concluzie, Inima Dragonului e un roman fantasy între paginile căruia veți descoperi o lume superbă, în care un personaj ce mi-a amintit pe alocuri de Dr. Who (pentru că are un trecut de care se rușinează, e impulsiv uneori, dar e mereu generos cu viețile celor din jur și luptă fără îndoială de partea Binelui) are parte de o aventură care merită transpusă într-o baladă la fel de frumoasă precum cele din vechime pe care le cântă el prin tavernele întâlnite în drumurile sale. De asemenea, e un prim volum extrem de promițător, care nu lasă urmă de îndoială în legătură cu faptul că ne dorim cu toții un volum doi în care să revenim pe tărâmurile Nlithiei.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Inima Dragonului, le găsiți pe blogurile:

   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  Everything and Anything
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota
   •  Nantan Lupan

Pentru 7 iunie, vom citi Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu și, dacă tot a trecut jumătate de an de la începutul proiectului, vom mai citi și Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, recenziile urmând să apară pe data de 14 iunie. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Evenimente: Întâlnirile B3 #4

A trecut mai mult de o săptămână de la întâlnirea din aprilie a bloggerilor de carte, dar pentru mine a fost o săptămâna haotică, în care n-am reușit să găsesc răgazul necesar să pun pe hârtia virtuală o serie de păreri și concluzii despre eveniment. Care a fost unul de care sunt mândră! De data asta, l-am avut alături de noi pe Șerban Andrei Mazilu, scriitor și co-proprietar Crux Publishing, așa că întâlnirea noastră a fost un fel de interviu cu vreo 13 reporteri și un singur invitat :)) O să menționez rapid bloggerii care au participat, cărora le mulțumesc că au venit: Max, Alex, Iulia, Ștefan, Maria (Beauty Blogger), Leontina, Catrina, Cătălin și Mihaela.


Alături de ei, am discutat despre cărțile lui Andrei (Anotimpul Pumnalelor, Jocul Necromanților și seria Crux), moment în care am aflat că romanul Crux va fi republicat pe piața din România, dar tot în limba engleză. Decizia vine în urma regretelor pe care Andrei le are în legătură cu modul în care editura străină i-a tratat cartea, care n-a beneficiat de niciun fel de editare sau corectură. Eu sunt foarte curioasă cum va fi primit un volum în engleză pe piața de la noi, dar sunt și mai nerăbdătoare să-l citesc, pentru că pe lângă recenziile entuziaste ale Leontinei, toată discuția despre lumea cărții m-a făcut curioasă.

Primele întrebări din public au fost legate de modul de a scrie. Andrei e genul de autor care nu are un plan bine pus la punct înainte să se apuce efectiv de a scrie un roman. Are o idee despre cum se va desfășura acțiunea până pe la jumătatea poveștii, timp suficient pentru ca personajele să înceapă să evolueze până la punctul la care au propria personalitate bine definită și atunci, în funcție de asta, povestea continuă natural și apare și ideea finalului. De asemenea, îl ajută faptul că are oameni care să-i mai atragă atenția asupra unor aspecte care ar trebui schimbate pe parcursul procesului de creație, deși uneori îl încurcă, atunci când se simte inspirat. Tocmai de aceea, în general scrie pe vapor în timpul voiajelor sale.

Am mai discutat și despre diferența dintre om și autor, și despre cum uneori îți place un om și atunci îți dorești să-i citești romanele, dar și cum uneori poți trage concluzia că nu-ți place o persoană, așa că refuzi să-l citești, ceea ce nu e tocmai corect. Sunt exemple celebre în literatura internațională despre oameni cu păreri deloc populare, dar care au scris lucruri foarte îndrăgite. Și sunt situații în care ai descoperit mai întâi volumul cuiva care te cucerește prin scris, iar apoi persoana te dezamăgește. Tocmai de aceea, eu personal caut să citesc ceea ce scriu oameni pe care îi cunosc, indiferent dacă îmi plac sau nu, tocmai pentru că sunt curioasă cât de mult se potrivește persoana-autor cu personalitatea sa de toate zilele. Și mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu surprinsă (așa că vă recomand cărțile lui Andrei, indiferent dacă vă e simpatic sau nu).

De asemenea, am aflat câteva idei despre următorul său proiect, o poveste cu o atmosferă asemănătoare celei din Londra lui Jack the Reaper, plasată într-o societate care nu crede în niciun fel de zei. Protagoniștii vor fi un jurnalist și un demon care a venit în această lume tocmai pentru a trăi liniștit. Cei doi vor deveni un fel de Sherlock și dr. Watson, investigând mai multe cazuri pe parcursul volumului. De asemenea, există șansa ca seria Cronici din Voss să nu fie numai o trilogie, ci mai mult de trei volume, dar rămâne de văzut, pentru că idei sunt din plin, dar timpul necesar pentru a le pune pe hârtie nu e la fel de generos.

Oricum, în toate lucrările lui Andrei vom avem parte de personaje supranaturale care vor fi portretizate așa cum merită. Nu vom avea vampiri sclipicioși sau diverse creaturi care nu-și vor atinge potențialul, ci fiecare abilitate a unui personaj va fi folosită așa cum trebuie tocmai pentru că deseori, modul cum au fost folosite diverse rase nu l-a mulțumit, așa că a încercat să le portretizeze așa cum merită. De asemenea, în cărțile lui se simte și faptul că jocurile video i-au influențat stilul, mai ales că e un gamer pasionat încă din copilărie.

Tot vorbind despre scris, am aflat și că părerile și recenziile cititorilor sunt foarte importante pentru un autor chiar dacă sunt negative, pentru că observațiile, inclusiv cele nu foarte bine argumentate, sunt luate în seamă la cărțile viitoare. Așadar, dacă aveți ceva de spus, nu vă sfiiți să fiți sinceri, e cea mai importantă calitate a unui blogger de carte. Totuși, e la fel de important și procesul invers: chiar dacă vi se pare că un autor/editor sau chiar un alt blogger vă critică articolele pe nedrept, încercați să priviți dincolo de sentimente și să luați în seamă observațiile lor. Dacă vi se pare că ar avea dreptate, încercați să le aplicați sfaturile, chiar dacă în comentariile articolelor voastre toți cititorii vă laudă. Nu întotdeauna un cititor este și o persoană care înțelege cum ar trebui să arate o recenzie bună și deseori, nu toți cititorii pot diferenția între un articol reușit și unul mai slab calitativ. Ascultând sfaturile primite de la oameni avizați puteți crește, v-o zice o persoană care acum 5 ani publica doar comunicate de presă cu copy-paste, dar care acum scrie articole care au impact în comunitate (nu că n-ar mai fi și pentru mine loc de muuuult mai bine).

Am discutat destul de mult despre cum sunt văzuți bloggeri de carte de către scriitorii și editorii români și sunt câteva lucruri pe care cred că ar fi important să le știm cu toții:
1. Nu scrie un doar rezumat al cărții. E nevoie și de părerea ta, nu doar de o relatare a ceea ce s-a întâmplat în roman. La fel cum nu e în regulă nici să umpli un articol de citate și, per total, conținutul scris de tine să fie mai scurt decât fragmentele din volum la un loc.
2. Nu dezvălui totul. Dacă tu povestești tot romanul, de ce ar mai cumpăra cineva cartea? Mai ales că majoritatea oamenilor detestă spoilerele, haide să nu divulgăm nici noi surprizele unui roman.
3. Scrie pentru publicul tău. Dacă majoritatea cititorilor tăi sunt pasionați de romane de dragoste, nu-ți concentra recenzia pe luptele sângeroase din cartea despre care vorbești, altfel vei primi doar comentarii asemănătoare cu: „Sună bine, dar nu pare genul meu”.
4. Informează-te înainte să scrii. Sau scrie cu atenție. Dacă în carte apar pitici, nu le spune gnomi, există diferențe. Cum există și între o inteligență artificială și un robot, o navă spațială și un ozn, un cyborg și un android și așa mai departe. Așa că ori citești puțin despre formele de viață pe care nu le cunoști, ori ai grijă să folosești aceiași termeni din carte. Vor face diferența dintre un amator care a scris doar ca să fie și un blogger profi, cu care se pot face colaborări și parteneriate.
5. Nu-ți fie teamă să scrii o recenzie negativă. Încearcă să fii sincer (nu obiectiv, nu există obiectivitate cu adevărat atunci când este vorba despre cărți) și să explici de ce nu ți-a plăcut cartea. Atenție! Nu te lega de autor, atunci nu mai e o recenzie, ci un atac la persoană. Orice editură care caută parteneri preferă oameni sinceri, nu persoane care scriu de bine despre orice, mai ales când se simte că o recenzie pozitivă e „chinuită”. Așa că nu-ți fie teamă că vei pierde o colaborare pentru că ai scris o recenzie negativă. Ai șanse mai mari să pierzi colaborarea dacă vinzi cartea după ce ai primit-o gratuit. Nu toți sunt deranjați de asta, dar n-ar fi mai corect s-o oferi în cadrul unui concurs, dacă n-o mai vrei în bibliotecă?

În concluzie, a fost o întâlnire din care sper că fiecare dintre cei prezenți a obținut câteva informații și sfaturi utile, dar și mai multe detalii despre Andrei și munca lui. Din punctul meu de vedere, a fost o întâlnire inedită, mi se pare că proiectul Book Bloggers of Bucharest a crescut mai repede decât mă așteptam. Eu îl pornisem mai mult ca pe un fel de „hai să vedem ce iese” și rezultatul e că s-a format deja nucleul unui comunități și cred că nu sunt singura care observă asta. Tocmai de aceea, întâlnirea viitoare vom fi doar noi, bloggerii, ca să vedem ce ne dorim de la acest proiect și cum îl vom aborda mai departe. Până atunci, vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru întrebările faine, îi mulțumesc lui Andrei pentru că mi-a acceptat invitația și, desigur, mii de mulțumiri Mirunei & oamenilor de la Epic Bar pentru că ne găzduiesc lună de lună. Ne vedem în mai!

Notă: dacă vreți să vă alăturați găștii noastre, avem un grup pe facebook unde ne organizăm și unde orice blogger de carte e binevenit.

Recenzie: Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1)

Povestea:
Cu mult timp în urmă, Pământul a fost părăsit de un convoi de nave, din care trei au ales să aterizeze și să colonizeze Galene, o planetă asemănătoare Pământului din multe puncte de vedere. Acum, singurul continent al acestei planete e împărțit între Regatul Celest, Uniunea Republicilor Libere și Marele Comintern.

Bineînțeles, relațiile dintre state nu sunt cele mai pașnice: Regatul se simte pus la colț de celelalte două puteri și își dorește să redevină egalul lor, însă nu numai că nu are nimic cu care să negocieze, ci are parte și de enorme tensiuni interne de când Cedric a devenit rege în locul fratelui său, Edrin.

Între timp, Republica și Cominternul lucrează împreună în cadrul unui experiment genetic, însă nici acolo lucrurile nu stau foarte bine: experimentul e o bombă cu ceas care abia așteaptă să scape de sub control, iar oamenii care lucrează la proiect nu sunt foarte siguri că acesta e etic.

Și dincolo de toate astea, sus, pe stația spațială Lifport aflată în orbită se pregătește ceva la care toate cele trei puteri ar trebui să-și dorească să ia parte.

Părerea mea:
Cartea începe destul de descurajant, cu o listă lungă de personaje, însă nu vă speriați, pentru că fiecare e foarte bine individualizat, nu durează mult până când devine foarte clar cine ce rol joacă, de unde vine și ce puteri are, așa că în final nu mai par atât de multe. Tocmai de aceea m-am întrebat dacă nu era mai bine ca lista să se găsească la sfârșitul cărții, ca să nu descurajeze, însă astfel s-ar fi putut să existe cititori care să nu-și dea seama de existența ei (eu spre exemplu rareori trag cu ochiul la finalul unui roman) și mai ales la începutul lecturii, lista e foarte utilă.

Dincolo de personaje, lumea creată de Ana Maria Negrilă e fascinantă: istoria ei e foarte bine pusă la punct, dar nu răzbate din text într-un mod didactic, ci pur și simplu la un moment dat, punând rememorările personajelor și fragmentele din diverse lucrări de-ale lor la un loc, îți dai seama că știi, în linii mari, ce s-a întâmplat de la aterizarea celor trei nave și până în prezent.

În plus, mi-a plăcut cum au fost individualizate cele trei state, cum fiecare avea crezul lui unic, cum până și dispunerea lor are un sens: oamenii aflați la nord și la sud, unde condițiile sunt mai vitrege (foarte frig sau foarte cald) sunt profund relgioși, lucru care îi ajută să facă față mai bine naturii. De asemenea, religia lor e fascinantă, e un amalgam de crezuri pământene foarte bine îmbinate și aranjate de Um Comte, marele lor profet, însă ceea ce mi se pare interesant e că deși practic există o singură relgie, tot există dispute pe baza crezului.

Însă mizele în acest volum nu sunt neapărat religioase, ci mai mult politice: toată lumea vrea puterea. Accentul a căzut, din punctul meu de vedere, pe situația din Regat, unde dincolo de luptele subtile dintre puteri care au loc la nivel planetar, exista și lupta internă de care pomeneam mai sus. Din nou, deși sistemul lor de sucesiune a fost gândit tocmai pentru a împiedica astfel de situații, se ajunge la comploturi și la trădări de curte. Mai exact, tradiția dictează ca atunci când cel mai tânăr moștenitor ajunge la majorat, regele să-și aleagă succesorul, ceilalți prinți trebuind să se retragă în Cripte, devenind practic „rezerve” în cazul în care noul rege pățește ceva. Însă atunci când a devenit rege, Cedrin a decis ca fratele său, Edrin, să rămână activ sub forma unei inteligențe artificiale (IA), care să-i servească drept consilier. Astfel, deși intenția lui Cedrin a fost să-și umilească fratele, de fapt i-a oferit lui Edrin posibilitatea să țeasă un plan care să-l readucă la putere.

De asemenea, tot în Regat se găsesc și agenții anh, niște persoane cu o filozofie fascinantă (ideea de „anh” și „um” e foarte faină, o să vedeți!) și cu niște însușiri care i-au făcut o armă redutabilă în trecut, până când celelalte state au găsit soluții ca să se apere. Totuși, soluțiile lor nu sunt atât de eficiente pe cât le place să creadă, ceea ce se vede foarte clar în acest volum. De asemenea, apropo de arme redutabile, cele care se crează în prezent, precum Apoc, sau cele care deja există, precum Daath, o să vă lase cu gura căscată. De fapt, tot romanul o să aibă acest efect, pentru că e o înșiruire bine dozată de idei fascinante și de răsturnări de situație.

Deși e un volum foarte bun în sine, nu doar o expozițiune pentru restul volumelor seriei, Regatul sufletelor pierdute o să vă lase dornici de mai mult pentru că o să vreți să reveniți alături de toate personajele care v-au purtat de-a lungul și de-a latul planetei Galene, dar și dincolo de ea. Eu una știu că deja mi-e dor de Adrew, dar și de ceilalți, așa că abia aștept volumul 2. Până atunci, însă, vi-l recomand cu drag pe acesta!

Zmeucica + Făt-Frumos de la ANAF = Atelier Crux #8

Duminica trecută am ieșit cu Atelierul la soare, pentru că ediția aceasta s-a desfășurat pe terasa La un ceai. De data asta, am încercat să scriem un basm, dar nu unul oarecare, ci unul trăznit, cum ies toate poveștile pe care le scriem împreună.


© Alexandru Max Orbescu
Am început cu partea teoretică, în care Dan Rădoiu ne-a vorbit despre Vladimir Propp și despre etapele pe care le-a identificat acesta într-un basm. Deși, conform Wikipedia, sunt 31 de etape structurale, noi am discutat doar despre 5, Dan sfătuindu-ne să nu încercăm să trecem prin toate etapele într-o poveste, dându-ne exemplul personal: atunci când a încercat, rezultatul a fost cel mai slab text pe care l-a scris vreodată.

Revenind la etapele discutate, ele au fost: absența (cineva sau ceva lipsește, echilibrul fiind astfel rupt), interdicția (eroul nu are voie/este sfătuit ferm să nu întreprindă o anumită acțiune), încălcarea interdicției (desigur, eroul face exact acel lucru interzis), iscodirea (răufăcătorul încearcă să obțină o informație de la erou), divulgarea (eroul, deseori naiv sau prea bine intenționat divulgă acea informație, fără să realizeze neapărat gravitatea faptei). După aceste explicații, am decis că dacă reușim să încorporăm aceste 5 părți în poveștile noastre, ne declarăm mulțumiți.

Și am trecut la partea noastră preferată: creionatul personajelor. Am decis că protagonista noastră va fi o femeie, Mirabela Dafin, prințesa zmeilor (pe care am poreclit-o repede Zmeucica). Având trei frați mai mari, a fost mereu răsfățata familiei Dafin, paznicii muntelui unde creștea dafinul, un puternic halucinogen pentru pământeni.

În urma discuției punctată cu comentarii despre cum sunt basmele cu adevărat, câteva dintre revelații distrugând niște copilării, am decis ca aproape-antagonistul să fie Făt-Frumos de la ANAF, un băiat de bani-gata care vrea să se căpătuiască. Prin urmare, atunci când l-a întâlnit pe Fane, calul năzdrăvan evadat din tărâmul zmeilor, Făt-Frumos l-a pus repede la muncă la grătar, profitând de răceala/alergia calului, care strănută flăcări pe nări. Singurul lucru care îl ajută pe Fane să-și țină boala sub control este Bixtonimul, de care a devenit dependent (și cu care îl mituiește FF).

Având în minte personajele, am început să spunem pe rând câte o parte a poveștii, fiecare încercând să creeze o scenă corespunzătoare unei etape dintre cele 5 discutate. Am vrut să notez rezultatul, dar nu pot să scriu atât de repede și am renuțat de tot la notițe când am luat cuvântul. Totuși, în linii mari, ideea era că Zmeucica se trezește într-un castel pustiu, singurul „indiciu” fiind penele albe de pe podele, care duc spre subsolul unei îi era interzis să intre. Știind unde ascundeau frații ei cheia, Mirabela încalcă interdicția și intră în camera unde se afla portalul interdimensional, prin care trece... și ajunge în curtea lui Făt-Frumos, unde acesta făcea un grătar cu ajutorul lui Fane.


© Alexandru Max Orbescu
A urmat un moment de teatru de improvizație, cu prietenul meu întruchipându-l pe Făt-Frumos, o tânără din grup devenind Zmeucica, iar Șerban Andrei Mazilu jucând rolul calului. După, am mai lucrat în grup la idee, luând decizia să transformăm cheia în talismanul cu care se putea călători între lumi, talisman pe care FF i-l subtilizează Zmeucicăi. De asemenea, Fane a căpătat și el ceva backstory, devenind un tânăr rătăcit pe care fratele său, Pegasul (responsabilul pentru palatul plin de pene) îl caută. Apoi, unii dintre noi au încercat să scrie aventurile fetei-de-zmeu în lumea noastră, iar ceilalți au scris despre Făt-Frumos și întâmplările prin care trece el pe lumea celalaltă.

Rezultatele au fost care mai de care mai diferite, provocarea cea mai mare fiind ca, de data asta, să aibă și final. Dacă nu mă înșel, am fost singura care n-a reușit să și încheie, daaar nu e timpul pierdut, o să încerc să mai lucrez puțin la text săptămâna asta, să vedem dacă reușesc s-o aduc pe Zmeucica înapoi acasă. Și să mai tai din cuvinte, nu mi-am dat seama cât de mult am supra-abuzat de cuvântul „tânara” până n-am citit textul cu voce tare (exercițiu foarte util, pe care îl recomand oricui scrie).

Între timp, însă, vă propun să ne vedem în număr cât mai mare la Atelierul din mai, pentru că atunci când mulți oameni creativi se strâng la un loc, rezultatul e o după-amiază plină de râsete. În plus, atelierele acestea fac bine și la îmbunătățirea imaginii despre propria persoană: eu nu mi-aș fi imaginat despre mine nici că sunt creativă, nici că pot scrie ceva coerent în mai puțin de jumătate de oră, nici că voi citi vreodată în public ceva scris de mine, cu atât mai puțin să încerc să spun un fragment de poveste pe loc... pe scurt, acest Atelier e locul ideal unde să vă dezvoltați aptidunile legate de scris, dar și de vorbit în public, pentru că veți fi înconjurați de cruxieni, care sunt nu numai foarte prietenoși, dar și de mare ajutor. Ne vedem în mai!

De citit: Lansările Final Frontier

Peste 2 săptămâni, în weekend-ul 2-3 aprilie, toți fanii și iubitorii de SF&F, benzi deseate, figurine sau pur și simplu iubitorii de geek stuff se vor strânge în Connect Hub (Bulevardul Dacia 99) ca să se bucure de a 5-a ediția Final Frontier, un târg de carte special pentru noi.


Eu am participat prima dată la ediția cu numărul 3 și cred că a fost prima mea interacțiune adevărată cu fandomul românesc din zona SF&F. M-am îndrăgostit din prima clipă, pentru că am simțit că, deși nu cunoșteam pe nimeni, făceam parte dintr-un grup. Între a treia și a patra ediție, am mai participat la alte evenimente care reuneau aceiași oameni și am ajuns să-i cunosc, așa că FF #4 a fost ca o revedere cu toți oamenii dragi, dar și o ocazie să cunosc alți fani.

Prin urmare, de când am aflat că urmează ediția cu numărul 5, am stat cu antenuțele bine întinse, ca să prind toate știrile legate de târg și să vi le pot da mai departe centralizat, așa că, pe lângă un link la program, aș vrea să vă povestesc despre toate cărțile faine care se vor lansa la târg și pe care abia aștept să le aduc în bibliotecă (mai ales că ziua mea e weekend-ul acesta, așa că o să am o scuză să cer kile de cărți drept cadou :P ).

Bun, vă avertizez că urmează un articol destul de lung, pentru că majoritatea editurilor ne-au pregătit multe lucruri faine, așa că eu o să mă pot revanșa pentru perioada lungă care s-a scurs de când v-am recomandat o carte înainte să apară. De asemenea, o să iau editurile participante în ordine alfabetică, ca să nu se supere nimeni :)


• Crux Publishing - Prezentă de un an de zile pe piața de carte românească, editura Crux Publishing rămâne fidelă misiunii sale de a aduce în atenția publicului autori români contemporani de o inestimabilă valoare și de a îmbogăți cultura actuală prin traducerea operelor unor autori străini clasici care au pus bazele literaturii fantastice de calitate. Sâmbătă, 2 aprilie, începând cu ora 15.00, Crux Publishing vă invită la evenimentul intitulat De la Conan Barbarul la distopie și stele, care va cuprinde lansarea a trei volume esențiale pentru literatura de gen:

Conan Barbarul: O vrăjitoare se va naște de Robert E. Howard Primul titlu din proiectul Integrala Robert E. Howard reprezintă o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali surprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Insula Diavolului (Predestinare genetică #2) de Ciprian Mitoceanu Urmând volumului În sângele tatălui, romanul Insula Diavolului este cel de-al doilea titlu din seria Predestinare genetică semnată de cunoscutul scriitor român Ciprian Mitoceanu. Deseori comparat cu Stephen King ca forță a scriiturii și a suspansului creat, autorul ne introduce de această dată într-un univers distopic, foarte apropiat de cel al zilelor noastre. Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității. Dar ce ne facem când politica și genetica scapă de sub control? În cel de-al doilea volum al seriei, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1) de Ana Maria Negrilă Supranumită „Regina neagră a cyberpunk-ului românesc”, Ana-Maria Negrilă revine pe piața de carte cu un roman science-fiction a cărui complexitate și dinamism sunt comparabile cu marile opere de gen precum seria Dune, Primăvara Helliconiei sau Seria Culturii. Cititorii vor avea parte de o poveste în care știința, religia, spionajul și conspirațiile se împletesc, se confruntă și dau naștere unei aventuri ce va ține toți cititorii cu sufletul la gură. Primul volum dintr-o saga space opera (Stelarium), Regatul sufletelor pierdute vine însoțit, în premieră în ultimii ani în România, de un trailer și de un cod QR care, odată scanat, le oferă cititorilor acces la un conținut multimedia bonus și la nenumărate surprize. Trailer-ul cărții aici -> [link] (must see!!)

• HAC!BD - oamenii care l-au transformat pe Harap-Alb în super-erou de bandă desenată s-au extins, publicând și diverse albume de gen, două dintre ele având lansarea sâmbătă, la ora 11:45. Însă evenimentul pe care abia îl aștept este lansarea volumului Haiganu. Fluviul șoaptelor, roman pe care l-am citit și pe care îl recomand cu drag. Și deși l-am citit, motivul pentru care ard de nerăbdare să particip la lansarea de sâmbătă de la ora 14:00 este faptul că Marian Coman ne va citi un fragmentul din următorul volum!!

Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba! Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase. Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

Dealu Turcesii, Paradigme de Dodo Niță Prozele lui Dodo Niţă scrise cu aplombul care nu ocoleşte sonorităţile argotice, au finaluri şocante, fie în cheie comică, efect al jocului ironic, fie în registrul atroce tragic. Autorul apelează la un întreg patrimoniu de fantasme obsesive (excelent valorizate în poves­tirea „Nopţile albe ale Leningradului”, pusă sub semnul tutelar al lui Mihail Bulgakov), vise, situaţii recurente proprii rememorării copilăriei („Dealu Turcesii”), unde recuperarea fondului ancestral-folcloric atinge notabile intensităţi lirice. Fără să răstoarne raporturile între realitate şi ficţiune, proza lui Dodo Niţă, onestă şi pregnantă, garanţie a unei lecturi agreabile, se încăpăţânează să conserve o anume ingenuitate a actului literar.

Ioniță Tunsu. Un haiduc de București Ioniță Tunsu a fost ultimul haiduc care a băgat spaima în târgoveții și boierii Bucureștiul secolului al XIX-lea. Jafuri la drumul mare, spargeri în toiul nopții și aventuri prin catacombele uitate ale Bucureștilor, ba chiar incursiuni în Revoluția de la 1821, fapte intrate în legendă și reînviate acum, cu deosebită măiestrie de pensula maestrului Puiu Manu.

• Millennium Books - Prima lansare la care am asistat în 2013 la FF a fost lansarea unui volum de Ioana Vișan, așa că mă bucur că și anul acesta, autoarea mai lansează un volum. Iar pe Lucian Dragoș Bogdan l-am îndrăgit de la primul capitol din Vraciul de pe norul interior, așa că sper să ne vedem în număr cât mai mare duminică, de la 12:30:

Povestiri fantastice de Lucian Dragoș Bogdan După mai multe romane, a venit vremea unor volume de povestiri. Dacă ÎNTÂMPLĂRI DIN OCEANELE TIMPULUI conţine texte din perioada 2013-2014 şi va apărea doar în format electronic, pe 3 aprilie vă aştept la Final Frontier cu o carte pentru care unii dintre voi şi-au exprimat interesul în ultima jumătate de an. POVESTIRI FANTASTICE va apărea la editura Millennium, "păstorită" de Horia Nicola Ursu - acelaşi care, la vechea sa editură Omnibooks, îmi tipărea primele două volume de povestiri, cele cu care am ieşit în lume în anul 2004. Citind toate detaliile acestea, poate că unii dintre voi au înţeles unde bat - noul volum adună laolaltă cele mai bune povestiri din "Trilogie" şi "Zeul Kvun".

Secvență de zbor de Ioana Vișan După EFECTUL DE NAUTIL, iată cea de-a doua culegere de povestiri ce poartă semnătura Ioanei Vişan, una dintre vocile cele mai proaspete şi mai puternice din noua generaţie de autori de literatură fantasy şi science fiction din România. SECVENŢĂ DE ZBOR reuneşte povestiri apărute anterior în antologii şi diverse publicaţii, alături de altele inedite.

• Nemira - editura care nu mai are nevoie de vreo prezentare vine cu două evenimente, dar cu mult mai multe cărți. Sâmbătă, de la ora 15:30 are loc o lansare de carte străină, iar duminică de la ora 14 are loc lansarea volumelor semnate de autorul bicefal Dănuț Ungureanu - Marian Truță:

Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Mai povesteau oamenii, in serile cand se-adunau la cate unul, sa stea de taina, ca mosneagul se ivea, cel mai adesea in noptile cu luna plina, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, sovaind, parca neindraznind sa se-ntoarca la el acasa. Trupul ii era tot strapuns, iar prin gaurile in care nu ramasesera panusi se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe teasta si-n varfurile degetelor ii crescusera mii de fire de matasea porumbului, care frematau la cea mai mica adiere. Din picioare inmugureau frunze si cu toate astea se misca aproape ca un om, gemand de ti se facea pielea de gaina. Dar din gavanele ochilor nu curgea nicio lacrima, caci erau pline cu graunte, printre care se furisau gandaci marunti...”

Mineral de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Oamenii stelelor vor adora nestingheriti, eliberati de povara carnii, stralucirea intregii Creatii...” Nemurirea? Sublimarea sufletului? O umanitate absolvita de pacate? Sunt promisiunile unei tehnologii revolutionare, pe care eroii romanului Mineral le urmeaza ca pe singurele sperante ce le-au mai ramas intr-o societate impotmolita la limita neputintelor sale. Ceva se intampla insa pe calea catre contopirea cu perfectiunea universului, amenintand sa spulbere ultimele sanse de supravietuire a speciei. Si, pas cu pas, personajele din Mineral inteleg ca oamenii trebuie sa gaseasca mai intai in sine solutiile pentru a merge mai departe...

Noutăți Nemira

• Paladin - Cred că Paladin e printre puținele edituri de la care am chiar toate titlurile din colecția SF&F în bibliotecă și chiar dacă nu le-am citit pe toate, vreau să le aduc cărților mele câteva surioare noi. În plus, sâmbătă la 16:15 se lansează și Trezirea leviatanului, carte pe care o aștept cu nerăbdare de mult, mult timp :)

Trezirea leviatanului de James Corey Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi? Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă. Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.

Elantris de Brandon Sanderson Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Furia roșie de Pierce Brown În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

• Rao - E primul an în care editura participă la FF, așa că sper sincer că asta înseamnă că vor reînvia colecția lor de SF :)

Bărbați sub arme de Terry Pratchett Caporalul Morcove a fost avansat! Acum conduce recruţii din Garda Oraşului Ankh-Morpork, cel mai mare oraş din Lumea Disc, pentru a-l apără de hoarde barbare, războinici tribali, armate banditeşti... lucruri de-astea. Dar o slujbă şi mai importantă îl aşteaptă. Un document vechi tocmai a dezvăluit că oraşul Ankh-Morpork, cundus de decenii de de crima dezorganizată, are un suveran secret! Iar numele lui e Morcove... Şi astfel începe cea mai mare uimitoare aventură a tuturor timpurilor, sau măcar a întregii după-amiezi, în care soarta oraşului - a universului însuşi! - depinde de curajul unui tânăr, de o veche sabie magică şi de un căţel.

Moștenitoarea focului de Sarah Maas Celaena Sardothien şi-a negat harul magic vreme de zece ani. Acum, singura ei dorinţă este să răzbune moartea prietenei ei Nehemia, iar regele din Adarlan este principalul vinovat. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, Celaena, moştenitoarea de foc a unui regat distrus, va călători în Wendlyn, un ţinut îndepărtat în care magia încă mai dăinuieşte. Va reuşi oare temuta asasină să îşi accepte moştenirea nemuritoare, învingându-şi teama de necunoscut? Până unde va fi ea dispusă să meargă pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută Nehemiei?

Simfonia itinerantă de Emily St. John Mandel "Simfonia itinerantă" este un roman complex, ciudat, despre anii de dinainte şi de după o pandemie care ucide majoritatea populaţiei de pe Terra, având în centru destinele unei trupe de actori supravieţuitori. Planurile temporale se împletesc în mod armonios. Frumos scris, bine construit, nu este, cum s-ar putea crede, doar un roman postapocaliptic sumbru, ci ne oferă o viziune inedită despre un viitor distopic.

Regatul umbrelor de Josephine Angelini "Regatul umbrelor" este cel de-al doilea volum din seria Predestinaţi. Cartea continuă povestea lui Helen Hamilton, o tânără timidă care locuieşte în Nantucket şi a cărei viaţă este cuprinsă de haos atunci când descoperă că este singurul scion, descendentă directă a zeilor greci, care poate coborî în Lumea de Dincolo. Helen este hotărâtă să-şi folosească talentul pentru a pune capăt războiului împotriva zeilor şi, de asemenea, să-şi schimbe destinul. În cruciada pe care o declanşează, un lucru se dovedeşte dificil: să-l uite pe Lucas Delos. Fără el, Helen simte că nu poate înfrunta Lumea de Dincolo şi este pe punctul de a ceda. Chiar atunci, un alt scion misterios, neînfricat îşi face apariţia şi îi oferă eroinei ocrotirea sa. Volumul doi din această saga aduce cu sine o poveste romantică încărcată de dinamism, în care se înfiripă un triunghi amoros de neuitat.

• Tritonic - Cred că e unul dintre cele nostalgice articole pe care le-am scris, dar FF chiar a însemnat și înseamnă mult pentru mine, așa că-mi tot amintesc întâmplări de pe la începutul incursiunilor mele printre oamenii cărților. Întâmplător sau nu, editura Tritonic a fost sursa de la care am aflat despre târg prima dată, așa că mă bucur să-i revăd, mai ales că duminică, la ora 13:15, lansează volumul lui Alex Lamba, care cred că va fi prima carte pe care o citesc după târg. În plus, deși nu e pe lista lansărilor, n-am să plec de la FF fără volumul 9 și 1/2 elegii al lui Michael Haulică.

Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba Un Space Opera / romance, o încercare de a satisface pretențiile fanilor de hard SF și ale amatorilor de povești de dragoste deopotrivă. O incursiune imaginativă în viitorul în care iubirea pentru spațiu va invada spațiul iubirii.

Galaxia sudică de Aurel Cărășel Galaxia sudică adună în paginile sale cîteva nuvele publicate, bine primite de cititori și lăudate de cei care scriu despre proza scurtă (una dintre ele, „Gravitație 0.7ˮ, a fost chiar nominalizată la premiile Romcon 2015, categoria nuvelă), dar și una inedită, cea mai întinsă dintre ele. Însă vestea cu adevărat bună în legătură cu acest volum este că el reprezintă debutul unuia dintre cele mai interesante proiecte din literatura SF românească. Galaxia sudică va fi o saga spațială, o istorie a lumii așa cum numai Motocentauri pe acoperișul lumii, antologia din 1995, își propusese.

Cam atât despre cărțile editurilor invitate pe care vi le recomand cu mare, mare drag. Totuși, nu sunt singurele lansări, deoarece câteva edituri care nu vor avea stand vor fi prezente prin autorii SF&F pe care îi lansează. Așadar, dacă nu v-am plictisit încă, vă mai recomand câteva cărți care se vor lansa la târg:

Din ştreang de Aurelia Chircu - editura Bookmasters - lansare duminică, 11:15 Debutul Aureliei Chircu aduce în prim plan îmbinarea unei estetici tipic scandinave în materie de thriller cu elemente fantastice, menite să reproducă o atmosferă de suspans ancorată într-un mediu autohton. Miza cărții o constituie însă posibilitatea de a fi lecturată ca roman mainstream, roman thriller sau roman de ficțiune speculativă.

Exit, povestiri de dincolo - antologie editată de Marian Truță - editura Eagle - duminică, 11:45 Opt autori explorează pragurile lumii de dincolo, într-o călătorie captivantă, uneori sumbră, alteori amuzantă, alteori plină de tristeţe şi însingurare. Opt istorii inedite despre ceea ce poate fi hotarul dintre AICI şi DINCOLO, opt viziuni ale aceluiaşi lucru, pe cât de fascinante, pe atât de diferite.

Căldura ghețarilor de Nic Dobre - - sâmbătă, 12:30 Cartea lui Nic Dobre vorbește, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenești, despre dorul de casă (dacă această sintagmă nu s-a prăbușit deja în desuetudine, sub presiunea implacabilă a unui alt «ghețar» – globalizarea), despre eternul balans între nerăbdarea marilor explorări și revenirea perpetuă la insula de baștină.

• Opere complete de Mihail Grămescu, vol 4 - Tracus Arte - duminică, 11:00

Doamne, ce de cărți s-au strâns....Habar n-am unde o să le pun, habar n-am când o să am timp să le citesc pe toate, dar serios că le vreau. Și portofelul meu e bine burdușit, așa că, dacă totul merge bine, o să pot să vin cu toate acasă. Semnate *evil grin*.

Și dacă tot m-am apucat de luat la puricat programul, vă mai spun că dacă veniți la târg, o să mai aveți parte de nenumărate suprize, printre care și un eveniment al Secției 14, pentru care autorii se pregătesc temeinic, așa că mă aștept la ceva fain de tot, o zona de boardgames, quiz-uri și dueluri de la Club Star Wars România și multe, multe alte surprize!!

Așadar, ne vedem cu toții pe 2-3 aprilie la Final Frontier! Eu voi fi acolo tot weekendul, așa că sper să ne strângem din nou în număr cât mai mare!

Recenzie: antologia „Metamorfoze”

Se ia un mit destul de înfricoșător - licantropia - și se folosește ca sursă de inspirație de către numeroși autori, de-a lungul timpului și pe mai multe continente. Niște oameni super-pasionați găsesc aceste texte inedite care abordează tema dată, texte scrise de autori extrem de diverși, de la maeștrii consacrați ai horror-ului până la persoane de la care nu te-ai aștepta vreodată să scrie horror. Se traduc textele străine și se adaugă celor semnate de autori români. Se fac notițe impresionante la sfârșitul textelor (super-impresionante, serios!). Se ambalează frumos antologia și se lansează cu fast. Se servește cu lumina aprinsă, preferabil în miezul zilei, sau măcar într-o noapte cu eclipsă de lună. După cititre și după perioada obligatorie de liniștire a minții serios date peste cap, se cere încă o porție.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea antologiei Metamorfoze, bineînțeles, fără să insist pe efortul oamenilor care au lucrat la ea să găsească textele care o compun. Și nici pe efortul de a le selecta în așa fel încât antologia să pară extrem de unitară. Adică, pe lângă temă, există o stare care leagă aproape toate textele din carte, se crează o atmosferă aparte care e amplificată cu fiecare nouă povestire citită. A fost un efect neașteptat și fascinant. Și, desigur, destul de înfiorător.

Imaginați-vă un bar cu un aer vechi, cu mese din lemn închis la culoare. Ora închiderii a trecut de mult, dar cineva din grup știe pe cine trebuie și nu v-a dat nimeni afară. Totuși, obloanele sunt trase și luminile sunt aproape stinse și oricum fumul de țigară lâncezește, formând o ceață vagă. Fiecare are în față un pahar cu ceva chihlimbariu care dezleagă limbile și trezește amintiri îngropate. Și așa încep poveștile, fiecare pe rând aplecându-se către mijlocul mesei, unde pâlpâie aproape stins o lumânare, spunând povestea lui sau pe-a unui prieten, privind cum ochii mesenilor se măresc a teamă și neîncredere. Și tu ești acolo, la bar, curățând un pahar, ignorat de toți, dar ascultând cu atenție fiecare poveste. Exact asta e atmosfera antologiei Metamorfoze, așa că oricâte lumini aprinse ai avea în casă, mai devreme sau mai târziu lumea reală se transformă într-o amintire îndepărtată.

Revenind puțin la temă, am fost fascinată de cât de diferit a fost abordată ea de fiecare autor în parte. Din cunoștințele mele vagi de persoană care nu se împacă bine cu frica, adică de cititor care încearcă să stea departe de genul horror (și nu prea reușește în ultimul timp pentru că a găsit câțiva autori care îi plac enorm), eu știam că un vârcolac e un nene (sau o tanti) care atunci când e lună plină se transformă într-un monstru care aduce mai mult sau mai puțin cu un lup și, sub forma animalică, se apucă de vânat, în principal oameni. Și mai știam că ghinion nu au cei care mor de gheara lui, ci cei care supraviețuiesc, pentru că licantropia se ia, așa că dacă monstrulețul te mângâie nițel cu ghearele sau cu colții, așa, cât să-ți sfâșie pielea, la următoarea lună plină îți crește și ție destul păr cât să-ți bage cosmeticiana în spetieți și te ia așa, o poftă de carne în sânge, chiar dacă ai fost vegetarian de când de știi.

Niciun text nu s-a potrivit cu descrierea mea. În primul rând, diferiți și originali au fost vârcolacii în sine, care ori n-au fost monstruoși deloc, ori n-au fost oameni niciodată, ori au fost mai mult demoni și mai puțin lupi. Apoi, m-a surprins geneza vârcolacului, care în niciunul din cele 11 texte nu s-a năcut fiindcă l-a mușcat altul. De la blesteme de toate felurile la „așa m-a făcut mama”, fiecare poveste avea explicația ei pentru apariția fiarei. Din fericire, majoritatea erau destul de improbabile încât să nu-mi fie teamă că eu sau vreun cunoscut o să căpătăm brusc niște dinți mai ascuțiți, coadă și urechiușe în vârful capului. Adică, de câte ori vi s-a întâmplat să fiți blestemați de frații de trib să nu ajungeți pe Veșnicele plaiuri ale vânătorii pentru că ați ucis un lup?

Și apropo de asta, povestea mea preferată rămâne prima, Lup-nomad de Algernon Blackwood. Fiind prima, a fost cea care s-a lovit de toate prejudecățile și preconcepțiile mele legate de poveștile cu vârcolaci și le-a dezintegrat una câte una. E o poveste frumoasă, caldă chiar, ceea ce m-a suprins foarte plăcut, pentru că mă așteptam la fiori reci pe șira spinării (am primit și din aceia destui; dacă asta căutați, începeți direct cu „Inspirație pentru Pickman” de H. P. Lovecraft)

Totuși, am un amendamentul legat de Lup-nomad, și anume faptul că „la fel de preferată” a fost pentru mine și povestirea Misterele din Sparktower a lui Șerban Andrei Mazilu, pentru că autorul ne poartă înapoi în Voss alături de unul din personajele din Anotimpul Pumnalelor de care mi se făcuse dor în lunile care au trecut de când am terminat romanul. Însă indiferent dacă vreți să reîntâlniți prieteni vechi (precum Franco Baudelaire sau frații Ferrin și Lenore Arras ai lui Oliviu Crâznic) sau vreți să vă faceți unii noi (lupi, demoni, oameni), „Ferma de vârcolaci a Deei” cum e supranumită antologia editată de Andreea Sterea este un must-read pentru orice fan al supranaturalului!

Aniversare cu... muze (Atelier de confecționat povești fantastice #6)

Sâmbăta trecută am „chiulit” câteva ore de la un hackaton ca să particip la ediția cu numărul 6 a Atelierului de confecționat povești fantastice. Fiind vorba de o ediție aniversară, ne-am distrat mult mai mult ca de obicei, bănuind în glumă că oamenii de la La un ceai ne-ar fi oferit versiunea pentru ceai a unei irish coffee cu extra irish. Totuși, ceaiurile au fost doar delicioase, voia bună venind nu de la vreo conspirație cu alcool, ci de la faptul că ne-am strâns iar la un loc oameni creativi și cu chef de distracție.


© Alexandru Sutiu Event Photography
Am început într-un mod nou și original: Dan Rădoiu ne-a oferit un text plin de acțiune, dar fără multă substanță scriitoricească, un text ca un schelet care avea nevoie de noi să-i punem pe oase ceva carne, mușchi și piele. După 20-30 de minute de creieri încinși de inspirație și de pixuri și mai încinse de dorința de a pune totul pe hârtie, am început să ne citim povestirile.

Textul original conținea o mică scenă în care un scriitor dezamăgit de muza sa voia să încheie colaborarea cu aceasta. De aici, fiecare a mai adăugat sau a mai scos, a mai aranjat și restructurat, până când, în final, deși toată lumea a păstrat ideea principală, textele au ajuns să nu mai semene între ele. De la SF-uri serioase, pline de termeni greu de pronunțat până la revista Muze și Muzi, de la 6 ani de facultate pentru o muză prea genială, la muze care vorbesc limbi extraterestre și până la muze-pirande, fiecare a creat câte o relație scriitor-muză fucked up.

De data asta, Atelierul a fost presărat cu sfaturi de la Dan și de la ceilalți scriitori prezenți despre cât de benefic e cititul propriului text nu doar în public (deși și asta e foarte recomandat, pentru că feedback-ul de la cititori e unul dintre cele mai bune ajutoare ale unui scriitor), ci și în intimitatea propriei case pentru că în momentul în care îți auzi prorpiul text, prinzi mult mai ușor micile scăpări de exprimare, virgulele puse prea din belșug sau prea cu zgârcenie. De asemenea, Dan ne-a spus un mic secret care funcționează pentru el: dacă textul sună bine, dacă pare cursiv și natural atunci când îl citești cu voce tare, înseamnă că ai scris genul de carte pe care un cititor o va lăsa cu greu din mână tocmai pentru că frazele curg firesc, fiind ușor de citit. Totuși, nici conținutul frazelor nu trebuie să lipsească, pentru că degeaba sună bine dacă nu transmite nimic.

După fiecare idee legată de cititul cu voce tare se mai găsea câte un curajos care să-și citească povestea. Și de data asta a citit și sora mea, de care sunt super-mândră și mă bucur că i-am devenit sufucient de simpatici ca să ne împărtășească textele ei, pe care eu le mai citeam după evenimente, ofticându-mă că nu le-au auzit și alții.

La finalul sesiunii de citit, două voluntare și un voluntariat-cu-forța au devenit regizorul-autor, muza și scriitorul, interpretând unul dintre texte, pe care nu-l auziserăm înainte. Sincer, mă așteptam și la puțină improvizație din partea celor 3, dar probabil emoțiile au fost mari, iar scurta scenetă a fost drăguță oricum.

Totuși, momentul meu preferat a fost finalul, când am creat împreună o poveste trăznită. De data asta, a fost trăznită rău: ne-am apucat de creat un personaj și ne-a ieșit Emanuel Drăgoescu, un „tânăr” de 361 de ani, herghelegiu de unicorni, însărcinat cu a ajuta unicornii care suferă de sindromul Tourette să se reintegreze în societate. Nici părinții lui nu au avut un destin mai puțin amuzant, pentru că tatăl lui era scrib, iar mama lui, o regină uitată și amnezică, suferea de tremurături, așa că tatăl învățase să tremure în contratimp, ca să poată scrie frumos împreună...

Am mai încercat să construim câteva detalii despre personaj, precum faptul că iubește să cânte, dar cântă fals, sau faptul că citește în Braille, deși vede perfect, dar hohotele de râs câștigau prea mult teren în fața productivității, așa că ne-am oprit ca să nu ne dea lacrimile (prea târziu pentru mine, totuși, am râs cu lacrimi încă de pe la început).

Dacă vreți să vă distrați alături de noi, următorul Atelier va avea probabil loc la Final Frontier, târgul de carte SF care are loc pe 2-3 aprilie, la Connect Hub (o să vă dau mai multe detalii despre târg într-un articol separat). Eu, una, abia aștept!

Recenzie: Delirul încapsulat de Florin Pîtea

Povestea:
... de fapt, poveștile, pentru că volumul Delirul încapsulat reunește mai multe întâmplări care au loc în Gorena, protagoniștii fiind diverși membri ai Clubului pentru Explorări și Experimente, personaje extrem de colorate, precum Jeanne d'Arc Electrique, doctorul Victor Rammstein și a sa Fecioară din Fier Forjat, agentul Bon d'Age, Lady Badminton și Lady Bug și, desigur, Fram, ursul bipolar.

Împreună sau separat, membrii Clubului vor schimba fața Gorenei, readucând la viață persoane indispensabile, inventând poate Internetul sau telefonia-mobilă, salvând lumea de un război inevitabil sau aducând tradiții de pe mealeaguri îndepărtate, pentru că și Gorena are nevoie din când în când, de un pahar de tsuyikutsa.

Părerea mea:
Vă avertizez: această carte o să vă dea dureri de burtă! Am râs de la prima până la ultima pagină, n-am vrut să las cartea jos, deși eram în mijlocul sesiunii. Am început cartea la metrou, am continuat-o în autobuz, am citit pe canapea, în bucătărie, în pat... și mă opresc aici cu enumeratul, ideea e că poate fi citită absolut oriunde cu aceeași plăcere, pentru că oricum lumea din jurul tău dispare după primele cuvinte. De fapt, singura diferență între a citi la metrou sau acasă e că dacă citești în pat, e cam greu să iei metroul greșit (partea bună e că nu mă grăbeam, eram pe drum spre casă, așa că m-am bucurat de întârziere, pentru că am putut să mai citesc câteva pagini).

N-am să vorbesc despre fiecare text în parte, vă las vouă plăcerea de a le descoperi, ci o să menționez doar faptul că mi-a plăcut mult povestirea care deschide volumul și care dă numele seriei pentru că începe puțin mai dark, cu oameni care se furișează în miez de noapte, însă lanțul interminabil de întâmplări devine repede atât de fabulos încât e amuzant, sunt atât de multe momente care țin doar de un noroc chior (sau poate de un noroc care abia și-a schimbat ochelarii și vrea să se distreze) încât vrei să continui ca să vezi cât de departe pot fi împinse lucrurile. Totuși, povestirea mea preferată a fost, de departe, Colierul, pentru că lumea din Nuyi Bayi e prea faină, aventura Fecioarei de Fier forjat e pur și simplu osăm, iar catrenele-enigmă sunt pur și simplu... motiv de noi dureri de burtă :))

Pe lângă jocurile de cuvinte cu trimiteri care mai de care mai interesante și mai surprinzătoare, aspectul care mi-a plăcut cel mai mult a fost intertextualitatea: fiecare povestire poate fi citită independent, însă parcă e mai fain să le citești una după alta, să vezi cum personaje care apar episodic la început au parte de o aventură de proporții atunci când le vine rândul. Cel mai bun exemplu e chiar ultima povestire: un personaj care a fost un fel de cameo al celorlalte povestiri devine, în câteva rânduri, personajul meu preferat. Chiar așteptasem pe parcursul romanului să aflu cine sau ce e, îl tot zăream prin fundal din când în când, destul de des cât să-mi stârnească interesul. Iar rezolvarea enigmei a fost... încă o mică durere de burtă :)

Totuși, cartea are un dezavantaj: nu vine cu autor cu tot la pachet, ca să ne-o poată citi așa cum ar trebui. Am participat sâmbăta trecută la lansarea din Red Goblin a volumului, unde l-am ascultat pe Florin Pîtea citind câteva fragmente și deși citisem cartea, mi-a plăcut mult, mult mai mult să ascult vocile diferite ale personajelor, parcă umorul textului a devenit și mai savuros. Mărturisesc că, în general, cred că majoritatea momentelor de lectură publică sunt reușite doar dacă fragmentul citit stârnește interes pentru poveste. Dar există câțiva autori, nu foarte mulți, care fac din lectură un spectacol în sine, așa că aproape nu mai contează ce fragment aleg. M-am bucurat să descopăr că domnul Pîtea e unul dintre ei. De fapt, momentul de lectură a fost atât de reușit încât chiar m-am gândit cum aș putea să-l răpesc și să-l determin să-mi citească întregul roman.

Din fericire, sunt o persoană extrem de nerăbdătoare, așa că am preferat să-mi abandonez planurile de răpire, asfel încât Florin Pîtea să se poată concentra pe lucrul la următorul volum al seriei, care, din punctul meu de vedere nu poate apărea destul de repede. Între timp, însă, vă recomand să citiți Delirul încapsulat - vă garantez că o să-l terminați mult prea repede. Și că, probabil, o să-l recitiți, măcar pe bucăți. Mie deja mi s-a făcut poftă de o vizită în Nuyi Bayi, așa că imediat ce public recenzia asta, o să mă alătur lui Tatae-sana la un pahar de tsuyikutsa, timp în care sper să-mi mai spună câteva catrene-enigmă.

Dai cu zaru', vine haru' (Atelier de confecționat povești fantastice #5)

Sâmbăta trecută, în cadrul programului meu de relaxare a creierului în sesiune, am participat la primul Atelier de anul acesta și unul dintre cele mai reușite de până acum. De data asta, la baza ideilor din povestirile noastre s-au aflat niște zaruri mai deosebite, care în loc de banale numere, aveau fețele pline de imagini. În plus, pe lângă indicațiile lui Dan, am avut parte și de o listă de întrebări la care ar trebui să răspundem ca să conturăm un personaj, dar și de o listă similară pentru a putea crea o povestire care să stea în picioare.


Bineînțeles, nivelul de creativitate per metru pătrat a depășit orice cote, așa că personajul de la care am plecat ne-a ieșit tragic de comic: am avut de lucrat cu o fată de 21 de ani, pe numele ei Alexandra Cătușaru, antrenoare de fitness, cu niște părinți extrem de trăsniți: tatăl e atât de pasionat de Alexandru Macedon încât a reușit să se asigure că fiica lui nu va uita niciodată cât de dezamăgit e de faptul că Alexandra nu e băiat, iar mama a rămas cu sechele din cauză că nu s-a priceput niciodată la chimie, așa că s-a apucat de alchimie, alegându-se cu un tremurat al mâinilor din cauza experimentelor, tremurat care transformă fiecare experiență culinară într-o vizită în țările calde, deoarece mama Alexandrei scapă mereu prea multe condimente în mâncare.

Normal, un așa mediu familial și-a lăsat amprenta asupra fetei, care acum locuiește singură într-o garsonieră în zona Dristor, își ascunde talentul de a cânta la chitară și are un prieten numit Decebal Roxan Vasilescu. Sună aproape normal, nu? Ei bine, nu chiar, pentru că tânăra noastră abuzează de somnifere, deoarece visele ei se continuă unul pe altul noapte de noapte și, în plus, implică jocuri de poker cu însuși Macedon. Cu așa un personaj, singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne apucăm de lucrat la poveste era o situație de început. Ca s-o creăm am folosit zarurile: un burger, un om furios și un dragon au fost transformate într-o revoltă a clienților la shaormeria de la Dristor, revoltă cauzată de mâncarea prea iute (s-o fi angajat mama Alexandrei acolo?).

Au urmat 20 de minute în care pixurile au luat foc mai ceva ca gurile „shaormiștilor”, deoarece majoritatea participanților au încercat să pună în aplicare sfaturile primite în acest atelier (dar și în cele precedente) și să creeze o povestire. Rezultatele au fost citite de curajoși și judecate de cei prezenți după 4 criterii: cât de bine a fost conturat personajul, interesul pentru povestire, senzația de finalitate și muzicalitatea textului. La final, însă, cel mai bun text a fost desemnat prin vot direct, câștigătorul primind volumul Povestiri la marginea realității cu autograf din partea lui Dan. Eu am reușit să ies pe locul doi, chestie care m-a făcut să rânjesc tot restul zilei. Dacă sunteți curioși să vedeți textele scrise de noi pe moment, Deea a invitat toți participanții să le trimită pe mailul editurii, urmând ca ele să fie centralizate și publicate pe cruxed.ro (o să vă las un link atunci când vor apărea).

Trâgând linie, îmi place să văd cum Atelierul crește și creștem și noi o dată cu el, cum învățăm din ce în ce mai multe cu fiecare ediție și începem nu numai să avem ocazia să punem totul în practică pe moment, dar și să primim feedback. De asemenea, îmi place că gașca cruxiană a început să strângă la rândul ei feedback pentru eveniment și sper să fie de folos! În plus, am început să observ că o parte din participanți au devenit prezențe constante, așa că sper ca în timp să devenim un grup mai bine sudat, să începem să ne cunoaștem între noi (zise tipa timidă care vrea ca alții să-i devină prieteni pentru că ea abia poate scoate 2 vorbe când e față în față cu un necunoscut :P ).

Cât despre utilitatea efectivă a Atelierului, cred că depinde de ce anume vrea fiecare nu neapărat de la eveniment, cât de la sine. Spunea cineva că dintr-un atelier de scriere creativă ies atâția scriitori cât au intrat. Da, să creezi personaje e amuzant, mai ales în grup, să le folosești poate fi distractiv, dar și o provocare faină, și deși stând acolo și citind în fața tuturor, m-am simțit bine, încă nu simt că am o poveste de spus. Totuși, Atelierul m-a ajutat surprinzător de mult la citit: acum sunt mult mai atentă la toate lucrurile pe care ni le-a explicat Dan, încep să văd dincolo de poveste, încep să-i văd scheletul și astfel o pot judeca un pic mai bine. Nu zic că devin mai obiectivă, aș minți cu nerușinare, în schimb învăț să-mi argumentez mai bine opiniile subiective despre cărțile pe care le citesc. Și având în vedere că nu iubesc nimic mai mult decât scrisul despre cărți, orice lucru care mă ajută s-o fac mai bine e neprețuit. Mai ales când e atât de relaxant și distractiv.

Prin urmare, abia aștept Atelierul viitor, la care vă invit cu drag. O să fie câteva ore în care o să râdeți cu poftă, o să vă testați limitele în multe privințe, nu doar ale scrisului și o să cunoașteți cea mai veselă gașcă literară: cruxienii!

Dialog cu monstruleți (Atelier de confecționat povești fantastice #4)

Duminica trecută ne-am adăpostit de vremea rece în La un ceai, adunându-ne pentru un nou atelier în care Dan Rădoiu ne-a împărtășit din experiența lui într-ale scrisului. De data asta, i-am avut alături de noi și pe scriitorii Șerban Andrei Mazilu și Oliviu Crâznic, plus o serie de autori din Secția 14 și, bineînțeles, pe Deea Sterea, mama vârcolacilor. Pe scurt, a fost o adunătură de oameni geniali și creativi, iar rezultatele serii au fost pe măsură.


Totuși, evenimentul de luna aceasta a fost mai deosebit, deoarece pe post de încâlzire, am început ziua cu Schimbul de cărți organizat de bookblog, în care am avut pe mese zeci de cărți care se puteau împrumuta. De fapt, conceptul în sine e cel de bibliotecă, doar că o creează chiar participanții, adică dacă ai acasă niște cărți pe care ai vrea să le citească și alții, le aduci și le lași spre a fi împrumutate. Dacă vrei să împrumuți ceva, împrumuți. Și într-un caz și în celălalt îți lași datele personale, dar împrumutul nu e condiționat de nimic, adică nu trebuie să aduci ceva ca să ai voie să iei ceva.

Mi-a plăcut să văd cărți care de care mai diverse, de la romane polițiste la romane istorice, de la cărți vechi și îngălbenite la cărți care păreau neatinse, am găsit chiar și câteva cărți în engleză... Dacă nu aveam un turn cât casa de la Gaudeamus, clar împrumutam una și eu.

Apoi a început atelierul propriu-zis. Tema zilei: dialogul. Mai întâi, Dan ne-a explicat puțin la ce anume să fim atenți atunci când scriem un dialog, în așa fel încât să nu sufocăm replicile personajelor cu detalii inutile. Pentru asta, ne-a sugerat o tehnică pe care a asemănat-o cu trecerea unui cartof fierbinte dintr-o mână în alta. Imediat după ce ne-a explicat-o, a pus teoria în practică alături de noi, testând simultan rezultatul ultimelor ateliere pentru că pentru a avea un dialog e nevoie de personaje, crearea personajelor fiind tema atelierelor precedente.

Așa a apărut Jack Sparrow, șofer de taxi, și doamna Vix, prostituată de lux, între care s-au înfiripat câteva replici. După ce ne-am prins cum se face, Dan ne-a ridicat mingea la fileu prezentându-ni-l pe Ion Petre, un vampir aristocrat care își reneagă specia, dar nu și casta, așa că vinde hamsii cu mujdei la o tarabă din Centrul Vechi, îmbrăcat mereu la patru ace. Clienții și trecătorii nu suspectează nimic, totuși, pentru că de la usturoi, colții lui Ion se retrag, făcându-l să arate aproximativ uman. După ce am făcut cunoștință cu vampirul, a venit rândul nostru să scriem un dialog între el și orice alt personaj ne-ar fi poftit inima.

După câteva minute în care se simțea miros de inspirație turată la maximum, prietenul meu a deschis seria de dialoguri inventate cu un moment de improvizație ușor enigmatic, din care ne-am dat seama că vampirul nostru trebuia să dea piept cu realitățile nu foarte supranaturale ale taxei de protecție. După aceea, cu foaie sau fără, ne-am citit cu toții ideile, care au fost dintre cele mai diverse, de la frați vampiri trimiși să-l aducă pe Ion înapoi în sânul nemuritorilor și până la înțelegeri încheiate cu exorciști catolici, pentru că erau mai ieftini decât cei din alte religii. Unul din cele mai faine momente a fost dialogul improvizat al lui Andrei Mazilu, care s-a încheiat cu moartea prematură a lui Ion, ucis de... Florin Salam, vânător de vampiri!

Pe scurt, ne-am distrat pe cinste, dar am și rămas cu câteva repere despre scris oferite printre creațiile noastre atât de Dan, cât și de ceilalți scriitori prezenți. Și, ca să încheiem seara cu hohote de râs, l-am uitat pe Ion printre hamsiile lui și am încercat să creăm un monstruleț simpatic. După multe încercări, ne-a ieșit un fel de pămătuf de praf multicolor de vreun metru șaizeci, a cărui blană poate străluci fosforescent cu diverse modele, abilitate de care profită ca să comunice într-un fel de cod morse.

Totuși, personajul central a fost șarpele lui vorbitor, folosit pe post de translator. Șarpele e puțin peltic, pentru că are un cercel în limbă, așa că atunci când sunt amândoi inivtați pe post de animatori la petrecerea de revelion a unei corporații și șarpele se amețește bine de tot, replicile sâsâite au curs cu duiumul printre hohotele noastre de râs.

Pe scurt, a fost un atelier foarte fain, mai ales că am avut un invitat special foarte tânăr și cuminte, care s-a plimbat prin mâinile tuturor, chițăind din când în când:


Ne-a cam distras uneori, pentru că o pisică între iubitorii de cărți e cel mai mare hoț de atenție care există, dar a fost una dintre cele mai faine întâlniri de până acum, așa că nu pot decât s-o aștept pe următoarea!

Recenzie: Povestiri de la marginea realității de Dan Rădoiu

De obicei, atunci când scriu despre un volum de povestiri, mi-e greu să aleg unul sau două texte despre care să vorbesc și pe restul să le trec sub tăcere. Tocmai de aceea, prefer să împartășesc cu voi senzația generală pe care mi-a lăsat-o întregul volum. Totuși, în cazul cărții lui Dan Rădoiu, mi se pare mai greu ca oricând să vorbesc la modul general, dar e la fel de greu să aleg un text care mi-a plăcut pentru că mi-au plăcut toate. Și nici să scriu despre fiecare în parte nu-i o idee bună pentru că fiecare din ele poate genera atât de multe idei încât aș putea scrie la nesfârșit...

Adevărul e că e atât de greu de vorbit despre volum pentru că povestirile lui Dan sunt extrem de diferite între ele. Da, există un liant, dezvăluit chiar în titlul cărții: fiecare poveste are un sâmbure de altceva, o influență a supranaturalului, paranormalului, fantasticului, irealului. Însă e singurul element comun, deși chiar și acest altceva e explorat cu toate variațiile și nuanțele sale.

Primul lucru pe care îl remarc la un text sunt personajele: unele îmi plac, pe unele le detesc, de unele mă atașez, altele mi se par doar schițe de persoane... În Povestiri de la marginea realității am întâlnit personaje de toate soiurile, de la înalți funcționari parveniți care țin cu dinții de funcție la persoane care trăiesc de azi pe mâine, de la bătrânei fericiți cu rutina lor la tineri care abia au dat cu nasul de ideea de „maturitate” și acum trebuie să o accepte sau să se lase striviți de ea. De la oameni reali la personaje de basm, de la persoane pe care le-ai putea înâlni pe stradă la excentrici care par ireali. De la cea mai banală persoană pe care ți-o poți imagina și până la zeii antichității. De la oameni blânzi la monștrii dezaxați. De la oameni fericiți la oameni loviți crunt de soartă. De la personaje pe care le-am iubit cu toată inima la personaje pe care le-am detestat din adâncul sufletului. La fel cum pe paleta unui pictor găsești toate nuanțele pe care ți le puteai imagina, la Dan Rădoiu găsești toate nuanțele omenirii pe care le cunoșteai și, în plus, unele de care doar ai auzit, dar la care nu te-ai gândit serios până când n-ai ajuns direct în gândurile acelor persoane.

Și autorul nu se oprește aici, ci jonglează la fel de lejer și cu stilurile: povești la persoana I sau la persoana a III-a, ancorate în punctele dureroase ale prezentului sau într-un timp atât e vag încât ar putea fi oricând, povești în care fantasticul ar putea fi clasat repede ca o închipuire sau povești în care el nu poate fi ignorat pentru că s-ar destrăma toată țesătura realității... Ce mai, în o sută și ceva de pagini am trecut prin incredibil de multe lumi, am cunoscut tot atâtea personaje, m-am plimbat prin gândurile lor... Am trăit scurt și intens câteva zeci de vieți doar citind acest volum.

De obicei, atunci când îmi plac cu adevărat povestirile cuiva, senzația cu care rămân la urmă e că aș fi vrut mai mult, că aș fi preferat să fi citit un roman întreg ca să nu trebuiască să mă despart de personajele povestirii sau ca să pot petrece mai mult timp într-un univers care m-a fascinat. Totuși, de data asta n-a fost așa. Dan scrie scurt și la obiect, povestirile lui se pot citi pe drumul cu metroul, finalul venind la fix, chiar înainte de stația destinație. Și finalul e chiar final, e tot ce mai aveai nevoie să știi. Ar putea exista o continuare? Desigur, pentru că viața nu se oprește după un singur episod, ci merge întotdeauna înainte. Doar că nu mai simți nevoia aceea de a ști, ești pur și simplu mulțumit de ceea ce ai primit. Sau, dacă nu, ai libertatea totală de a-ți imagina orice îți face plăcere, continuări sau chiar povești noi pentru că, pe lângă povestiri care să-ți gâdile imaginația, Dan mai face un cadou cititorilor săi: un imbold, o provocare de a scrie propriile povești. Și cheia către imaginația nelimitată care zace în fiecare dintre noi.

Și dacă totuși nu e de-ajuns, dacă cititorul aspiră la a scrie, dar rămâne doar la statiul de „aspirator”, prin intermediul editurii Crux, Dan Rădoiu se întâlnește lunar cu oamenii interesați de scris în cadrul Atelierelor de confecționat povești. Următoarea întâlnire are loc pe 15 noiembrie și eu una de abia aștept să ajung față în față cu Dan, să-i spun personal cât de mult mi-a făcut plăcere să-i citesc poveștile :)

Serafina, Corbu’ și mortu’

Sâmbăta trecută, editura Crux Publishing s-a ținut de cuvând și a organizat o nouă întâlnire cu Dan Rădoiu, în urma căreia au fost create alte personaje și alte situații, dar, mai ales, o întâlnire în urma căreia participanții au înțeles mai multe despre munca din spatele scrierii unei povestiri.

Din păcate, eu n-am reușit să ajung la eveniment, deoarece eram undeva lângă Brașov într-un team building, însă Andreea V., cu care am scris recent un articol „la două mâini”, a participat și a scris câteva rânduri despre cum i s-a părut experiența:


A mai trecut ceva timp și uite-mă iarăși, colindând atât prin București, cât și pe blogul Ghandei. Dap, aici Andreea V. aka Kitty, gata să vă povestească cât de fain e Atelierul de confecționat povești ținut de Dan Rădoiu.

Daaaar, înainte, țin s-o scuz pe Ghanda, pentru că nu a putut veni (ergo, nu poate scrie ea, așa că trebuie să vă mulțumiți cu mine), deși ea nu mi-a cerut să fac asta. Ea a fost plecată într-o misiune strict-secretă (care, daca ar avea dosar, ar avea și o ștampilă mare și roșie pe care scrie „classified”: totuși a fost atât de secretă, că dosarul n-a existat niciodata), cu destinație necunoscută. Hm, chiar n-ar trebui să vorbesc despre asta (deși vă sfătuiesc să nu credeți minciunile inventate legate de Brașov sau mai știu eu ce...).

Lăsând la o parte aceste lucruri mundane, sâmbăta aceasta, la “La un ceai” (la, la, la-la, lala), s-au strâns o mulțime de oameni pentru a “ateliera” două personaje principale și unul secundar. Dacă data trecută ne-am folosit de carți de tarot, de data aceasta am ales ceva mai contemporan, The Almighty Internet (mai exact, site-ul acesta) pentru a avea un șablon de personaj pe care să-l umplem împreună, cu creativitatea ce ne caracterizează.

Așa s-au născut Serafina, Corbu’ și Maria.

Tânără, 19 ani, provine dintr-un mediu sărac, trăiește într-un bordei de la țară, colecționează plante în ghiveci. Asta ne-a ales softul după ce moderatoarea, Deea, a apăsat butonul ro... ăăă... verde. Am decis s-o numim Serafina și așa i-a rămas numele. Apoi, cel mai firesc lucru posibil a fost propus, anume să ne imaginam un aparat casnic sau ceva de prin casă cu care să asemanam personajul. Normal, am ales cuierul și în felul ăsta am ajuns la concluzia că Serafina este o tipa modest-cochetă, cu păr lung (ca orice cuier respectabil) ce locuiește doar cu pisica ei, Grivei. Apoi un alt exercițiu a fost propus de Dan: pentru a dezvolta personajul, urma să alegem 3 adevăruri, 3 minciuni și 3 lucruri bizare despre el. După un șir de propuneri paranormale (de exemplu: cruci întoarse, jointuri & witchcraft), am decis că e vremea să fim serioși. Serafina avea să fie o cititoare ce iubește grădinăritul, aflată în căutarea unui lucru; avea să pretindă că e fericită, leneșă și pură și avea să aibă o șuviță alba la 19 ani, un medalion ascuns mereu de haine și urma să-și roadă unghiile chiar daca noi voiam sau nu.

Corbu’ nici nu se compară cu ea. Un tip bogat de 42 de ani ce tinde să înflorească adevărul n-are chiar nimic în comun cu Serafina. El seamănă cu un frigider cu televizor (Acum trebuie să recunosc neștiința mea, nu aveam habar că există așa ceva, deși, acum că stau și mă gândesc, e probabil cel mai folositor lucru pentru sedentari: stai și te uiți la TV și pac! când ti-e foame, în loc să întrerupi programul și să te duci până în bucătărie, doar deschizi ușa pe care e TV-ul. Pam! simplu.) Fizic, el e un individ înalt, bine-făcut, cu păr brunet și ceacâr, fiind un om ce a trăit multe.

Maria a fost doar mortu’. O femeie de 56 de ani, locuitoare a unei căsuțe de pe malul apei, Maria a murit din cauza unei boli, după ce și-a consumat toată averea.


Întrebarea de 1000 de puncte: ce au în comun aceste personaje? Cum se întâlnesc? De abia acum începe povestea:
În jurul orei 11 jumatate, aproape de prânz, la coliba Serafinei se aude un ciocănit. Un domn respectabil aștepta la ușa. Totuși, trebuie să recunosc că situația este neobișnuita. Nimeni nu se apropie de casa ei. Obiceiurile dictează astfel și până atunci nimeni nu mai îndraznise să le încalce.
“Am adus mortul” e singura explicație dată de Corbu’, deși acest lucru o lasă perplexă pe fata cu șuvită albă. Nu era niciun mort de acea parte a ușii, cea exterioară.
Adevărul e ca Serafina a rămas ultima îngrijitoare-de-morți din sat, după ce mama ei a murit, lăsând-o singură într-o lume pe care o cunoaște doar prin intermediul morții. Cultura spunea că de morți nu se poate ocupa decât o fata inițiată în arta îmbălsămării, iar ea e ultima fată ce știe să facă acest lucru. Dar legatura cu moartea ține oamenii departe de coliba ei, care îi lasă cadavrele pe un câmp. Imaginea Serafinei cărând cadavre de pe câmpie până la bordeiul ei este una recurentă: pe ploaie, în arșiță, pe viscol, tânara târăște corpul mirositor al mortului.
Alienarea de restul oamenilor vii o transformă într-o antisocială. De aceea e anormal să bată cineva la ușa ei, să aducă mortul. Singurele ființe în viață pe care le vede (înafară de pisică) sunt plantele ei, singurele care supraviețuiesc. De aceea le și apreciază: reprezintă pentru ea o picătura de alb în întuneric.
Totuși, cu sau fără prezența lui Corbu’, nu e niciun mort adus de domnul de 42 de ani. Singurul mort din jur stă pe masa îngrijitoarei-de-morți, o doamna numită cândva Maria. Serafina cere explicatii: unde-i mortul? Ce a adus ceacârul? Corbu’ e mortul pe care-l adusese. El a trecut deja prin viata, și acum vrea să moară, așa că apelează la tânăra cu șuvița alba. Serafina e perplexă: Corbu’ nu e fizic mort. Chiar el recunoaște că e prea laș să se sinucidă. Și atunci...?

Astfel începe povestea, cu dialogul dintre cei doi, unul obișnuit cu moartea și dornic să mențină viața și unul trecut deja prin viața, tânjind la moarte. Sunt ei oare dornici să învețe unul de la altul?

Cel mai probabil da, e concluzia la care au ajuns cei de la atelier, în timpul scenetelor pe care le-am făcut la sfârsit. Dap, asta a fost noutatea: după ce am construit personajele și o intrigă, Dan a invitat oamenii să joace scena, pentru a exersa nu talentul la actorie, ci vocea personajului. Trei reprezentații, fiecare cu propriul mort (da, și Maria a fost interpretata) au însuflețit oamenii. Cel mai bun a fost Feri, care a reușit să joace toate trei personajele, deși cu toții au fost faini (inclusiv Deea, care a fost o moartă destul de intrigată). O singură notă: mie mi s-au părut interpretarile puțin cam lungi, deși foarte distractive pentru toata lumea. Și foarte folositoare, având în vedere cât de greu e să ai două voci pentru două personaje, nu una singura.

Concluzie: aștept cu nerăbdare următorul Atelier și sper din tot sufletul ca povestea Serafinei, a lui Corbu’ și a moartei să continue.