Blogosfera SF&F: Câinii Diavolului de Cătălina Fometici

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că voi citi cartea asta fără probleme, eu care nu voiam să aud măcar despre genul horror, nu l-aș fi crezut. Acum, însă, nu numai că am reușit să apreciez povestirile gotice ale Cătălinei fără să mă trezesc în miezul nopții după un vis cu un lup imens, dar am și recunoscut câteva motive specifice genului pe care le-am mai întâlnit în astfel de povestiri, așa că am încheiat lectura mândră de faptul că acum genul horror are un loc binevenit pe rafturile bibliotecii mele.

Povestea:
Sunt trei povești, fiecare având loc în Franța secolului 18 și fiecare prezentând lupta dintre omenire și forțele Răului, prezentate sub forma unor lupi uriași care bântuie pădurile și ucid animalele, copiii și oamenii nevinovați, lăsând în urmă cadavre mutilate grotesc și multă, multă, frică.

Însă niciunul dintre animale nu este ceea ce pare, lupii fiind, de fapt, oameni blestemați, ale căror povești le vom afla pe parcursul cărții, deoarece cele trei nuvele nu sunt independente, ci spun povestea Răului și a modului în care el poate schimba destine.

Părerea mea:
N-am citit foarte multe povești „de groază” pentru că sunt o persoană ușor influențabilă, care se teme în continuare de întuneric și de necunoscut. Totuși, întâmplător, majoritatea romanelor și nuvelelor horror cu care m-am întâlnit au avut în prin plan vârcolaci. Și deși abordările diferă, majoritatea au fost povestiri gotice, așa că am început să identific elementele comune, dar și să știu la ce să mă aștept. Așa că, în timp, mi-a fost mai ușor să citesc fără să mă sperii.

Până la urmă, nuvelele din Câinii diavolului nu mi s-au părut că vor să mă sperie, ci că vor să mă pună pe gânduri cu privire la ce înseamnă Răul. Toate cele trei pun în prim plan ideea de Rău, de forță exterioară care te atrage cu voluptate de partea greșită, te seduce și te folosește, transformând oameni mai buni sau mai răi în bestii, întunecându-le judecata într-un mod care e simultan descurajant - pentru că nu poate fi oprit, pentru că strivește voința într-un mod definitiv - dar și fascinant, atractiv într-un fel murdar - pentru că unele persoane sunt atât de vrăjite încât încep să iubească noua lor viață.

Deși personajele nu mi s-au părut neapărat ieșite din tiparele genului într-un fel memorabil, totuși sunt elementul central al poveștilor, sunt cele care atrag atenția pentru că fiecare reacționează în propriul mod la ceea ce li se întâmplă. Nu mă refer doar la lupi, ci toate personajele urmează niște linii clare, dar acest lucru este chiar factorul care permite cititorului să poată să disece cu adevărat ceea ce li se întâmplă, modul în care fiecare om reacționează diferit la Rău. Unii rămân neschimbați, păstrându-și chiar naivitatea care le permite să lupte cu adevărat. Alții se lasă seduși și cad în păcat. Alții reușesc să meargă o vreme pe linia de demarcație, înainte să fie răpuși de efort.

Mi-a plăcut și faptul că nuvelele au fost interconectate, că au spus împreună o poveste, deși mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre castelul din prima poveste. Totuși, modul în care prezicerile regelui se adeveresc, felul în care Răul nu pierde, de fapt, niciodată, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la carte. Nici acesta nu e neapărat o ieșire din tipar, fiind deja cunoscut finalul deschis al unei povești horror în care devine evident faptul că Binele nu a învins, însă mi-a plăcut modul în care Cătălina a lăsat să se înțeleagă faptul că Lupii nu pier, apoi a demonstrat și cum se întâmplă acest lucru.

Mi-aș fi dorit, însă, mai multă tensiune, mai multe răsturnări de situație. Îmi place să fiu luată prin surprindere măcar puțin indiferent ce gen aș citi, însă de data asta, am reușit să ghicesc din timp care va fi deznodământul. Însă cred că tocmai de aceea, acest volum ar putea fi apreciat de cei nefamiliarizați cu goticul, deoarece sintetizează majoritatea elementelor caracteristice genului. Așa că lor le recomand în primul rând să citească volumul Câinii diavolului.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Câinii diavolului, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Nantan Lupan
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota

Pe 9 august vom scrie despre Cine doarme și visează de Cezarina Anghilac. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Epoca inocenței (Terra XXI #1) de Adrian Mihălțianu

Deși din exterior, SF-ul este perceput ca fiind un tip de literatură simpluț, de divertisment, cu teme banale și eroi de paie, cu lupte intergalactice și omuleți verzi. Ocazional, e văzut și ca un gen dificil, cu știință multă pe care dacă nu reușești să o înțelegi până la ultima ecuație, nu te poți bucura de lectură. În realitate, însă, SF-ul are multe nuanțe. Există, desigur, și romanele simpluțe cu eroi de paie care împușcă omuleți verzi cu pistoale laser. Rareori, există și romane care abundă în știință, care nu sunt pe placul tuturor.

Dar, de cele mai multe ori, romanele SF nu fac decât să construiască un posibil viitor, concentrându-se pe societate, pe tehnologie, pe civilizații stranii întâlnite prin spațiu, pe zborul între lumi. Și construiesc acest viitor pentru a vorbi despre noi, despre oameni, așa că este deseori un gen ușor de înțeles și de iubit pentru cei dispuși să-i dea o șansă.

Din când în când, destul de rar, printre aceste romane se numără și unele care au loc în viitorul apropiat, cum e Epoca inocenței, care începe peste doar patru ani, dar e scrisă într-un stil atât de viu și de cinematic încât te face să simți că ai călătorit în timp.

Povestea:
În 2021, un detectiv privat american este plătit să urmărească un om de știință chinez, dar descoperă că nu este singurul care se află pe urmele asiaticului. Cineva i-a sechestrat fiica cercetătorului și o folosește ca monedă de schimb pentru a obține o serie de rezultate ale cercetărilor sale, rezultate pe care americanii se chinuie să le suprime, deoarece au potențialul de a schimba lumea.

Un obiect ceresc care este în mod clar artificial se îndreaptă spre sistemul solar. Va dura câteva decenii să ajungă la noi, însă omenirea ar putea încerca să se pregătească pentru întâlnirea cu o altă specie... dacă ar știi ceea ce o așteaptă. Însă, în ciuda tuturor încercărilor, secretul iese la iveală exact acolo unde trebuie: în rândul oamenilor suficient de influenți pentru a face ceva. Și în timp ce mersul firesc al lucrurilor și avansul tehnologic schimbă fața planetei, în umbre se țes planuri pentru a asigura viitorul speciei și după ce obiectul străin va ajunge în sistemul solar.

Părerea mea:
Imaginați-vă Fundația lui Asimov combinată cu vreo duzină de romane distopice, amestecată cu puțin optimism și cu o tonă de stupiditate umană și ați putea obține ceva asemănător romanului Epoca inocenței. În primul rând, mi se pare un gest foarte curajos să încerci să scrii despre un viitor atât de apropiat: în doar patru ani s-ar putea infirma sau confirma tot ce ai scris... Probabil rezultatul va fi o combinație a celor două (și, cu puțin noroc, se vor îndeplini predicțiile optimiste, iar de cele pesimiste se va alege praful... deși după cum stau lucrurile, tind să cred că va fi exact pe dos).

Pe de altă parte, pentru cititori e captivant de văzut cum lucruri minore care se întâmplă azi ar putea avea un impact enorm în curând sau, dimpotrivă, ar putea fi uitate în doar câțiva ani. La fel cum e extrem de plăcut să ignori partea socio-politică și să speri că tehnologia va arăta exact atât de provocator (mașini care se conduc singure la fiecare pas, microdrone, Hive? Oh, yes), la fel cum poți să te deprimi ignorând tehnologia și văzând cum ar putea evolua țările spre ultranaționalism și xenofobie, spre sărăcie și suprimarea drepturilor într-un fel în care China viitorului să poată părea o opțiune viabilă (meritocrația bate dictatura sau cleptocrația, după părerea mea).

Menționasem Fundația lui Asimov; paralela între cele două romane e destul de la îndemână pentru că și Mihălțianu sare prin timp, păstrând doar câteva personaje de la o perioadă la alta. În cazul acesta, „salturile” mi s-au părut alegerea logică, pentru că a fost mult mai ușor de observat evoluția (sau involuția) omenirii, dar și impactul știrii despre obiectul ceresc asupra noastră. Totuși, pentru că salturile temporale nu au fost foarte mari, personajele principale au avut loc să crească, să devină mai mult decât niște simpli suporți ai acțiunii. Nu pot spune că m-a impresionat vreun personaj în mod deosebit, însă. Personajele sunt prezente, dar nu memorabile, poate cu excepția miliardarului-fără-nume (*cough* Elon Musk *cough*).

În schimb, memorabilă este scena cu planeta Marte, scenă despre care nu vreau să vă spun prea multe, dar care e scrisă ge-ni-al. Am simțit că privesc totul, am simțit tensiune cu adevărat, mai mult decât în orice alt roman citit în ultimele luni. Am fost pur și simplu *oau* zile în șir, am fost entuziasmată ca și cum ar fi fost adevărat. Nici măcar nu țineam cu cineva anume (o să înțelegeți despre ce e vorba când o să ajungeți la scena respectivă, vă garantez), pur și simplu citeam ca să văd ce se va întâmpla. Și de parcă paginile acelea n-ar fi fost de-ajuns ca să mă facă să recomand cartea oricărei persoane vag pasionată de SF, urmările acelui moment și modul în care se rezolvă lucrurile e minunat și înduioșător și mi-a redat încrederea în omenire...

... pentru ca omenirea să-și bată joc de ea înapoi pe Terra. Contrapunctul superbității de lângă Marte este o scenă oribilă din Orientul Mijlociu care îți face scârbă de ființele cu care împarți specia. De fapt, așa e tot romanul, o combinație dulce-amară de inventivitate umană și de compasiune, alături de inconștiență, ignoranță, prostie... E o oglindă atât de reușită încât ți-ai dori să se înșele, deși arată și o serie de calități incontestabile.

Tocmai de aceea nu cred că e o carte pentru toată lumea, ci recomand Epoca inocenței visătorilor care nu se tem să fie sinceri, pasionaților de tehnologie care nu se tem de fațetele ei neplăcute, ci înțeleg necesitatea acestora, celor care nu așteaptă inteligență și viziune de la masele de oameni, dar care știu că progresul nu poate fi oprit, doar încetinit... și celor care speră să nu trăiască în niște vremuri care îl vor încetini.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Epoca inocenței, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota
   •  Assasin CG
   •  Everything and anything

Pe 12 iulie vom scrie despre Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu

Fantasy-ul a început să-și facă din ce în ce mai des simțită influența în literatură, amestecându-se cu alte genuri: de la poveștile de dragoste cu creaturi supranaturale până la istoriile alternative în care dragonii și-au băgat coada în războaiele oamenilor. Acum a venit momentul în care vrăjitoarele, demonii și alte ființe fantastice să devină protagoniștii unui roman polițist în adevăratul sens al cuvântului.

Povestea:
Alex Anghel este un detectiv particular care lucrează pentru locuitorii Lumii Tenebrelor, o lume paralelă celei umane, Alex fiind un om care poate vedea dincolo de iluziile magice. A avut o perioadă liniștită în ultima vreme, așa că situația financiară îl determină să accepte orice caz. Mai ales când cea care îl angajează este Laura, o femeie fatală... și o moartă-vie, care are nevoie ca Alex să-i găsească stăpânii, altfel va muri.

Așa începe o investigație ca la carte desfășurată pe străzile Timișoarei, însă nu pe cele pe care le cunoaștem, ci pe aleile misterioase din Lumea Tenebrelor, unde vom întâlni personaje prietenoase, cum ar fi satirul Otis, dar și periculoase, precum demonița Elza Poisonfever. Alături ele, Alex va descoperi unele din secretele supranaturalilor, dar și o parte a propriului trecut, care a fost un mister și pentru el însuși.

Părerea mea:
Romanul acesta începe atât de surprinzător, cu una dintre cele mai clișeice scene ale romanelor polițiste: detectivul-aproape-alcoolic aflat într-o perioadă mai săracă în cazuri, în biroul căruia intră o femeie fatală și bogată care îi face o ofertă pe care n-o poate refuza. E o scenă de impact prin familiaritate, dar și prin întorsătura de situație care dă tușa originală a romanului: femeia fatală e o moartă-vie, un corp reînviat care devine un servitor nemuritor și loial celui care l-a readus la viață.

De fapt, întregul roman e presărat de creaturi supranaturale care mai de care mai fascinante. Preferatele mele sunt de departe surioarele Priscilla, echivalentul urban al nimfelor pădurii. Mai exact, sunt niște ființe care arată altfel pentru orice privitor, acesta văzându-le ca pe niște femei seducătoare indiferent de gusturi. Pe locul al doilea e doamna „Dr Jekyll și Hyde”, pe care vă las s-o descoperiți singuri.

Atmosfera mi s-a părut și ea caracteristică unui roman polițist clasic, deși tușele de mister și de pericol constant la adresa singurului om din Lumea Tenebrelor i-au dat un aer întunecat și apăsător. În plus, modul în care Lumea Oamenilor și cea a Tenebrelor se suprapun și se amesteca lăsând la iveală când pe una, când pe cealaltă e captivant și în ciuda faptului că nu e o idee bună se te plimbi neînsoțit în lumea supranaturalilor, Daniel Timariu o descrie într-un mod în care te face să-ți dorești s-o vizitezi.

Acțiunea e destul de fragmentată, cu multe episoade în care Alex își reamintește cazuri mai vechi sau învățături deprinse de la Otis, însă acest lucru ajută mult cititorul să înțeleagă regulile Lumii Tenebrelor. Există câteva momente în care tocmai aceste reguli necunoscute salvează situația, momente care ar părea forțate dacă n-ar fi fost menționat de la început trecutul misterios al detectivului. Totuși, momentul revelației de la final mi s-a părut grăbit, l-aș fi vrut mai bine explicat. Comparativ cu restul romanului, viteza crește mult prea mult și prea brusc, așa că am rămas puțin debusolată.

Totuși, vă recomand Tenebre. Cazul Laura pentru că e un amestec surprinzător și fascinant între Fantasy și policier, cu personaje captivante și surprinzătoare și cu un deznodământ cel puțin neașteptat. În plus, faptul că se petrece chiar în România e întotdeauna un plus și mie una mi-a făcut poftă de vizitat Timișoara.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Tenebre. Cazul Laura, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota

Luna asta, în premieră, vom recenza două romane, așa că pentru 21 iunie, vom scrie despre Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, iar pentru 12 iulie vom citi Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Inima Dragonului (Nlithia #1) de Mircea M. Țara

Povestea:
Nisal, Cetatea zăpezilor, se află pe înălțimile unor munți greu de escaladat, biciuiți de vânturi înghețate și bântuiți de un frig tăios. Există o singură cale de acces, un pod de gheață suspendat peste abis cu ajutorul magiei, aceeași magie care ține la distanță iarna veșnică de străzile Orașului Magiei și Artei. Aici, fiecare clădire e o operă de artă, fiecare fațadă e o încântare pentru ochi, fiecare cântec auzit pe străzi sau în taverne e o dovadă de măiestrie a celui care și-a folosit instrumentul sau vocea pentru a-și vrăji auditoriul.

În această cetate se întoarce Lied, un liandrin (o ființă asemănătoare oamenilor, dar care trăiește sute de ani) care a venit să-și demonstreze talentul de bard în cadrul carnavalului anual. Însă sub înfățișarea de cântăreț, Lied este și un hoț priceput, care deseori a profitat de talentul său de a vrăji masele pentru a le oferi complicilor săi ocazia să ușureze pungile celor prezenți. De data asta, vrea să facă o poznă mult mai mare și să-l adoarmă chiar pe rege.

Însă vraja care ar trebui să-i permită să adoarmă și să trezească pe oricine dorește funcționează doar pe jumătate, regele rămânând adormit. Și de parcă acest lucru n-ar fi de-ajuns ca să-i asigure o moarte rapidă, Lied descoperă că „gluma” sa este pârghia care declanșează o serie de comploturi care au ca scop deturnarea puterii Inimii de Gheață, artefactul care alimentează magia de care Nisal are nevoie pentru a rezista frigului.

Așa începe o poveste plină de creaturi desprinse din legende, urmăriri prin subteranele misterioase ale orașului, dar și despre prietenie și sacrificiu.

Părerea mea:
Încă de la primele rânduri, romanul m-a „prins” chiar prin felul cum e scris. Nu pare deloc primul volum al unui debutant, pentru că sună exact așa cum trebuie să sune o poveste high fantasy. Cuvintele sunt așezate exact așa cum trebuie, dialogurile sună natural, descrierile se împletesc frumos cu narațiunea, termenii lumii respective, fie ei clasici sau inventați, dau o notă aparte fără să încarce textul sau să îndepărteze cititorul. De fapt, întregul volum e ușor de citit. În plus, poemele incluse în poveste îi oferă acesteia o tușă suplimentară de veridicitate, iar legendele Nlithiei sunt pur și simplu minunate.

De fapt, întreaga lume în sine e la fel de frumos și de detaliat construită precum Cetatea Zăpezilor, captivând pe oricine îi trece pragul folosind romanul drept cale de acces. De la mâncărurile servite prin tavernele de la suprafață la ierarhia ființelor ascunse în subteran, de la banii oferiți în jurul vrăjilor croite la comandă până la compasiunea unui popor uitat, toate detaliile, dar și tușele largi conturează o lume nu numai credibilă, dar și frumoasă, pe care în vremuri mai puțin tulburi decât cele din roman, ai vrea s-o vizitezi.

Personajele, însă, n-au prea avut timp să se contureze la fel e clar, fiind mereu pe fugă. Desigur, despre Lied am aflat destule, dar restul prietenilor lui pălesc prin comparație, ceea ce, în cazul poveștii acesteia nu e un minus, pentru că nu era timpul sau locul potrivit pentru ca și despre trecutul lor să aflăm mai multe, dar dacă vor apărea și în volumele viitoare, mi-ar plăcea să știu mai multe despre Mira și Val. Totuși, citind Inima Dragonului, m-am îndrăgostit pe loc de Blu (Bristle), un pui de dragon pe care nu pot să mi-l imaginez decât cu ochii mari și adorabili ai animalelor din filmele Disney (un fel de Pascal din Tangled cu mai mulți solzi și cu aripi), deși poate deveni rapid un adversar redutabil. O să vă cucerească imediat și o să vă doriți și voi un astfel de partener de nădejde.

Am pomenit mai sus de faptul că personajele sunt veșnic pe fugă: așa e construită acțiunea, o luptă contra cronometru pentru supraviețuire, apoi pentru repararea stricăciunilor provocate din aroganță și neștiință. Totuși, scenele intense sunt bine dozate, având destule momente de respiro sau schimbări de cadre între ele, astfel încât să nu devină obositoare. În rest, povestea e construită pe modelul luptei dintre Bine și Rău. N-o să intru prea mult în detalii, ca să nu dau spoilere, dar sunt destule surprize și răsturnări de situație cât să te facă să dai pagină după pagină, deși sunt o idee cam multe... să le zicem reapariții neașteptate pentru gustul meu.

În concluzie, Inima Dragonului e un roman fantasy între paginile căruia veți descoperi o lume superbă, în care un personaj ce mi-a amintit pe alocuri de Dr. Who (pentru că are un trecut de care se rușinează, e impulsiv uneori, dar e mereu generos cu viețile celor din jur și luptă fără îndoială de partea Binelui) are parte de o aventură care merită transpusă într-o baladă la fel de frumoasă precum cele din vechime pe care le cântă el prin tavernele întâlnite în drumurile sale. De asemenea, e un prim volum extrem de promițător, care nu lasă urmă de îndoială în legătură cu faptul că ne dorim cu toții un volum doi în care să revenim pe tărâmurile Nlithiei.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Inima Dragonului, le găsiți pe blogurile:

   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  Everything and Anything
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota
   •  Nantan Lupan

Pentru 7 iunie, vom citi Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu și, dacă tot a trecut jumătate de an de la începutul proiectului, vom mai citi și Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, recenziile urmând să apară pe data de 14 iunie. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței de Alexandru Lamba

La debutul său de anul trecut, Alexandru Lamba m-a surprins cu un roman în care o poveste de dragoste se împletea strâns cu o intrigă din sfera SF-ului, amândouă fiind la fel de necesare cărții sale. De data asta, deși credeam că sunt mai pregătită, m-a surprins din nou cu povestea unei obsesii, împletită cu o intrigă despre călătorii în timp și paradoxuri. Dar printre rânduri, ambele vorbesc de fapt despre dorințele noastre ascunse și modul în care suntem dispuși să ne mințim și pe noi și pe alții doar ca să întreținem speranțe deșarte.

Povestea:
Teoretizată și demonstrată practic la finalul secolului al 23-lea, călătoria în timp a devenit o realitate. Monopolul asupra mijloacelor de transport temporal îl are Agenția, o companie care organizează vizite în trecut și în viitor, totul fiind atent controlat astfel încât interferențele să fie minime. Altfel, efectele unei schimbări ar fi incalculabile, riscurile pentru lume, dar și pentru călători fiind enorme.

De aceea, Agenția are o serie de angajați numiți Spioni al căror scop este analiza de la distanță a unor puncte de interes, astfel încât să descopere „buzunare”, locuri suficient de mari pentru mai multe persoane pe care nu le privește niciun trecător, nici măcar o fracțiune de secundă, astfel încât vizitatorii din alt timp să nu fie observați. Greg este un astfel de spion, care asistă într-una dintre misiuni la explozia bombei de la Hiroshima.

Evenimentul îl va marca profund, mai ales când descoperă în înregistrări o femeie superbă care piere înghițită de flăcările exploziei.

Părerea mea:
Primul capitol prezintă o serie de personaje care și-au pierdut amintirile, rămânând doar cu cunoștințele lor generale. Exact asta mi-aș fi dorit și eu să mi se întâmple atunci când am terminat Arhitecții speranței, ca să-l pot reciti fără să-l cunosc și să fiu surprinsă iar de aceleași răsturnări de situație. Sunt atâtea aspecte care mi-au plăcut, de la ideea principală la detaliile de finețe, de la răsturnările de situație și dezvăluirile de la final la însăși felul în care a fost construit finalul. Așa că le voi lua pe rând.

Ideea centrală, după părerea mea, e realizată prin împletirea a două elemente, la fel ca în volumul precedent, cele două fiind povestea obsesiei lui Greg și mecanismele și regulile călătoriei în timp. Drama lui Greg este partea umană a poveștii, cea în care mi-a fost ușor să mă regăsesc. Nu neapărat în obsesia lui pentru o asiatică ☺. Am rezonat cu modul lui de a se arunca imediat asupra unei idei care sună corect, aproape orbindu-se singur ca să nu vadă potențialele defecte. Cu felul în care încerca să-și găsească scuze și justificări în ciuda faptul că știe că face ceva greșit... Toată abordarea lui mi se pare profund umană. Iar acțiunile celorlalți, încercările lor de a-l opri, toate sunt atât de evident greșite încât ar putea părea provocări mascate, dacă n-aș fi trecut și eu prin situații în care prietenii care voiau să mă convingă să renunț la ceva mai rău mă întărâtau. Și cred că am trecut cu toții prin asta.

Iar călătoria în timp în sine, mecanismele prin care poate avea loc, totul a fost un adevărat roller-coaster. Mi-a plăcut modul în care explicațiile au fost inserate natural în text, fără să-l încarce și fără să pară puse special de dragul cititorilor. Mi s-a părut superbă reprezentarea timpului, schemele și poveștile făcute parcă pentru a ajuta toți oamenii de rând să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Totul e foarte simplu, aproape ca o poveste în sine, ca și cum fizicianul care a pus bazele teoriei care permite deplasarea temporală s-a concentrat mai mult pe a explica lucrurile pe înțelesul tuturor, nu numai al colegilor de breaslă. Iar motivul pentru care totul este descris atât de frumos și de ușor de înțeles e fenomenal, surprinzător și m-a lăsat cu gura căscată. În plus, se leagă foarte frumos cu morala obsesiei lui Greg.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut detaliile. De la motivul pentru care personajele drăcuie deși religia pare absentă din viața lor până la toate amănuntele suspecte, care ridică semne de întrebare, totul e plasat cu multă migală, construind piesă cu piesă concluzia finală. Și, cireașa de pe tort, sunt câteva fragmente din gândurile personajelor care sunt acele mici adevăruri pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care scriitorii care sunt aproape de sufletele noastre le pot pune perfect în cuvinte. Încă de la prima pagină, m-a bântuit fraza asta: „Speranța e doar în infinitul posibilităților”. Mai e și visul lui Greg, atât de frumos povestit, atât de dureros de citit... N-am reușit să fiu de acord cu obsesia lui, dar asta nu m-a împiedicat să-i simt frustrarea și neputința.

Mi se pare potrivit să închei cu finalul, sau mai bine zis finalurile. Sunt trei momente în care povestea s-ar putea încheia, frumos marcate, lăsându-te pe tine să alegi dacă povestea ar trebui sau nu să continue. Fiecare dintre cele trei funcționează perfect ca un punct, diferența făcând-o doar curiozitatea cititorului. Eu le-am citit pe toate fără ezitare și deși nu regret lucrurile pe care le-am aflat, mi-aș fi dorit să las ceva mai mult timp să se scurgă între momentele de lectură, să le „diger” mai mult înainte să trec mai departe.

De fapt, mi-aș dori să fi citit cartea mai încet, să mă bucur mai mult de ea. Am devorat-o pur și simplu, m-am pierdut de tot și în timpul celor câteva ore cât am citit Arhitecții speranței, nu mi-am dorit decât să dau pagină după pagină după pagină, să aflu mai mult și mai mult. Cred că e deja clar că recomand romanul oricui, indiferent de gusturi, pentru că veți descoperi o poveste despre oameni și felul lor de a fi, dar și o speculație despre timp și modul cum ar putea el funcționa. Pentru cei care evită SF-ul, dacă v-ați dorit vreodată să vizitați vreun moment din trecut, veți iubi acest roman. Pentru cei care citesc SF pe pâine, dacă puteți depista un paradox temporal de la cinci kilometri, fără ochelarii de citit, veți iubi acest roman. Și pentru cei care vor pur și simplu o poveste bună, în care să vă pierdeți, dar și care să vă pună mintea la lucru, veți iubi acest roman.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Arhitecții speranței, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  iuliaalbota.ro

Pentru 10 mai, vom citi Inima Dragonului de M. M. Țara. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Voluntar la frontieră: Final Frontier #6

După ce m-am distrat anul trecut ca voluntar la evenimentul meu literar preferat, anul acesta n-aveam cum să nu-mi reiau rolul și să dau o mână de ajutor la organizarea ediției cu numărul 6 a Final Frontier. De data asta, am transformat Centrul Cultural „Casa Artelor” în casa iubitorilor fantasticului în toate manifestările lui. Locul cred că a fost cel mai fain de până acum: central, luminos, încăpător... câteva roți zimțate în plus și ar fi fost un decor de-a dreptul steampunk. În plus, voluntarii de la I <3 S3 ne-au ajutat mult la aranjarea spațiului înainte și după târg.

La fel ca anul trecut, mi s-a părut fascinant modul în care câteva săli s-au umplut de cărți, figurine, tricouri, roboți, imprimante 3D și, desigur, de oameni faini care abia așteptau să se bucure de tot ce are Final Frontier de oferit. Am reușit și eu să arunc un ochi peste noutățile editurilor, deși mai mult în momentele de dinaintea începutului oficial al zilei, când nu aveam prea mare lucru de făcut.

Așa am reușit să aduc acasă un mic turnuleț din care se vede clar că în materie de achiziții de la târguri, prefer autorii români. Motivul nici nu e greu de ghicit: autografeee! Și nu mă refer doar la o semnătură aruncată pe carte, ci la cele câteva clipe de interacțiune în care majoritatea îmi mulțumesc pentru diverse, de la promovare și încredere, la simplul fapt că am cumpărat cartea. Reacția lor mă surprinde de fiecare dată, pentru că eu ar trebui de fapt să le mulțumesc pentru lumile fantastice în care mi-au permis să evadez în momentul în care le-au mutat din imaginația lor în cărțile pe care le scriu. Bine, iubesc și dedicațiile care mai de care mai inspirate, pe care uneori le recitesc cu drag.

Totuși, ca de fiecare dată, momentele mele preferate sunt evenimentele: lansări, discuții, dezbateri, toate îți permit să afli mai multe despre orice, de la volumul pe care credeai că l-ai înțeles, dar în care autorul poate a ascuns mai multe aspecte care ți-au scăpat, la subtilitățile lumii editoriale și a întregului proces prin care un manuscris devine un volum. Așa că anul acesta, pe lângă a impune programul (ceea ce n-a trebuit să fac aproape deloc, toată lumea a reușit să se încadreze bine și am avut parte de pauzele prevăzute tocmai pentru a permite spațiu de manevră... de care am profitat ca să bag mâncare pe gât ca ultimul sălbatic hămesit), mi-am propus să transmit live evenimentele pe facebook. Cred cu tărie că fiecare discuție ar trebui să ajungă și la cei care, din motive diverse, nu au putut ajunge, dar și la cei care în mod normal n-ar participa la o lansare de carte pentru că nu știu ce presupune.

Din păcate, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg (literalmente) și rețeaua nu mi-a permis un broadcast la calitate mare, iar telefonul nu mi-a permis să scad puțin calitatea. Așa că, după vreo 10 minute irosite înjurând mental, am decis să înregistrez local și să „văd eu după”. Și uite așa am învățat că telefonul meu arată un cadru mai larg decât filmează efectiv, așa că am destule filmulețe cu oameni tăiați sau scoși din cadru, am învățat că uneori se defocalizează singur, așa că am 3 minute de filmare complet neclară pe care niciun program din lume nu o poate repara și am învățat că dacă uiți să pui telefonul în airplane mode (pentru că tu aveai de gând să transmiți live) și te sună cineva, filmarea se întrerupe și ai pauze... Măcar se aude decent și imaginea e și ea relativ decentă. Așa iată-mă cu vreo 13 filmulețe de peste 4GB fiecare în memoria telefonului, filmulețe pe care facebook nu mi-a permis să le încarc pe pagina blogului.

Rezultatul? O zi de editat (pentru care îi mulțumesc enorm lui Laur) în care am descoperit că dacă vrei să adaugi o secundă la începutul unui filmuleț de jumătate de oră, salvarea modificării durează minim jumătate de oră. Și o zi de uploadat în care am învățat că dacă vrei să lași ceva peste noapte, totul o să crape la 5 minute după ce ai adormit și că dimineața o s-o iei de la capăt. Dar și un canal proaspăt de YouTube unde puteți găsi filmări de la toate evenimentele și pe care plănuiesc să-l mai folosesc când vreau să fac pe cameramanul și să-mi chinui prietenul cu editarea video.

Revenind la târg, au fost două zile perfecte. Am revăzut oameni dragi, am descoperit autori noi pe care abia aștept să-i citesc pentru a descoperi dacă sunt la fel de promițători pe cât par și am participat la două panel-uri, dintre care unul a fost moderat de mine... Apropo, îmi permit în sfârșit un moment de fangirl: Am fost invitată într-un panel alături de Tudor Popa!!! Bine, am fost nouă oameni cu totul, dar am avut în sfârșit ocazia să-l aud vorbind pe unul dintre oamenii din industria de carte pe pe care îi admir de mult, mult timp. Omul e aproape o legendă și eu am stat de vorbă cu el!!! Din păcate, nu aveam nicio carte Nemira la mine și fondurile pe ziua I de târg se epuizaseră, altfel aș fi putut pleca și cu un autograf pe una din cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut vreodată.


Eu aproape ies din cadru, dar sunt acolo și Tudor Popa la fel :)
Bine, și panel-ul meu mi-a plăcut, deși mărturisesc că nu m-am pregătit mai deloc pentru el, dar sper că nu se vede. Oricum, sunt fericită că Blogosfera SF&F a început să fie considerată o comunitate a cărei părere merită ascultată, chiar dacă discuțiile despre cine și de ce îndrăznește să-și dea cu părerea sunt interminabile în fandom. În ultimele zile s-a consumat multă cerneală virtuală pe subiect, pornind de la articolul Alexandrei Medaru de aici și de la întrebarea lui Dan Doboș de la târg, care au rezultat în articolul lui Silviu/Assassinul de aici și în editorialul lui Alex Lamba din Gazeta SF.

Din fericire, pe Internet e loc pentru toți, așa că vin cu și eu cu niște păreri care simt că ar trebui exprimate:

• După cum am spus și la târg, reprezentanții editurilor au participat la un eveniment al bloggerilor de carte pentru că eu i-am invitat și ei au acceptat să vină. E atât de simplu. Nu cred că asta a însemnat o validare a bloggerilor prezenți (n-aveau de unde să știe cine va fi acolo; nici eu nu știam cine va fi prezent. Cât despre mine, în cel mai bun caz mi-au validat abilitatea de a modera un eveniment, nu calitatea articolelor mele) și cu atât mai puțin încurajarea lor să fie critici literari (wtf?!). Au venit ca să ne cunoască, probabil pentru că unele din... lucrurile pe care le scriem (recenzii, păreri, impresii, ziceți-le cum vreți, până la urmă sunt articole de blog în care scriem ce vrem noi despre cărțile citite) sunt utile industriei de carte. Și poate pentru că unele astfel de articole îi nemulțumesc sau comportamentul unor bloggeri dăunează comunității și au vrut ca noi să știm ce să nu facem. Oricum, ca organizator, pot să explic oricui vrea să mă asculte că scopul evenimentului a fost crearea unei comunități strânse de bloggeri de carte care fac schimb de experiență online, dar și offline, în cadrul unor întâlniri în care discutăm între noi, dar și cu persoane din sfera literară care pot să afle răspunsuri la întrebările pe care le au și să ne spună ce au de transmis către bloggeri. Inclusiv criticii literari pot să vină să dialogăm până înțelege fiecare că nici noi nu ne erijăm în critici, nici ei nu scriu niște simple recenzii cu cuvinte mai complicate.

• Despre libertatea de exprimare a părerii fiecăruia a scris deja Alex mai bine decât aș putea-o face eu, așa că n-o să mai reiau ideea. Dar o dată ce părerea există, e musai să fie și emisă? Răspunsul cel mai simplu este „Nu”. Îmi place să cred că avem cu toții păreri mai mult sau mai puțin avizate despre absolut orice. Dar eu n-o să mă apuc să-mi spun părerea despre cum ar trebui cineva să-și gestioneze un teren arabil, când am trăit toată viața la oraș și am reușit să omor fiecare plantă pe care a trebuit s-o îngrijesc de una singură. De ce? Pentru că eu consider că în acest caz, nu am căderea să-mi dau cu părerea. Da, cu toții putem emite păreri. Ar trebui mereu s-o facem? Nu. Ar trebui mereu să ne abținem? Din nou, nu. Fiecare dintre noi e (deocamdată) liber să decidă când să-și spună părerea și ceilalți sunt liberi să judece dacă are căderea să o facă. Apoi, ținând sau nu cont de părerile criticilor (nu ăia literari, ci cei care efectiv l-au criticat) și lăudătorilor, fiecare „părerolog” decide dacă să continue sau nu să-și facă publice părerile. E simplu în aparență, dar complicat în realitate pentru că decizia despre emiterea efectivă a părerilor e și va fi mereu subiectivă, cât timp suntem liberi să vorbim. Și fiecare dintre ceilalți e la fel de liber să considere acele păreri bune sau proaste și emiterea lor un semn de inteligență sau, dimpotrivă, de lipsă de bun simț.

Iar am deviat mult. Pe scurt, din punctul meu de vedere a fost un târg excepțional și cea mai reușită ediție de până acum. Sper că și cei care au participat, fie ca vizitatori, expozanți sau invitați la evenimente s-au simțit la fel de bine și sper să vă mai întâlniți cu Blogosfera SF&F și pe la alte evenimente, dar și să ne vedem pe 22 aprilie la următoarea ediție a întâlnirilor B3, unde vom avea un invitat special pe care îl alegem zilele astea în grupul nostru de facebook, în care invit toți bloggerii de carte. Și sper că aceia dintre voi care n-au reușit să ajungă să se bucure de înregistrările mele (sau măcar să nu mă înjure prea tare pentru calitatea lor). Și sper să-l mai întâlnesc pe Tudor Popa ca să-i pot cere un autograf :P

Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu

A venit și ziua în care am dat peste un volum care m-a depășit complet. Am tot amânat momentul scrierii acestei recenzii, m-am și gândit să renunț de câteva ori la a o scrie pentru că mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele. Pur și simplu fiecare povestire m-a lăsat cu senzația că mi-a scăpat sensul ei, că de fapt n-am înțeles nimic.

Povestea:
Volumul cuprinde 5 povești cu subiecte care mai de care mai stranii:

Acesta este trupul meu spune povestea unui preot care pleacă spre Saturn pentru a (re)aduce pe Pământ ceva ce simulările terestre spun că poate ajuta la dezvoltarea vieții pe alte planete.

O chestiune de educație vorbește despre o lume în care evoluția a fost mult accelerată și un nou „salt” se apropie.

Întâlnirea spune povestea unor tineri condamnați să trăiască fiecare câte o jumătate de viață, îndrăgostiți, dar incapabili să se întâlnească vreodată.

Înaintea învierii mi s-a părut cel mai greu de înțeles text, așa că n-aș ști să-l rezum. Se referă oarecum la viețile paralele sau spirituale ale umbrelor noastre, dar asta e doar o parte din idee...

144 a fost cel mai lung și mai digerabil text, spunând povestea unui copil născut dintr-o condamnată la moarte și un mort.

Părerea mea:
Mi-am petrecut ultima săptămână încercând să-mi dau seama ce nu a funcționat între mine și această carte. Nu e scrisă prost sau ininteligibil, nu cred asta. A fost mai mult un caz de incompatibilitate, pur și simplu n-am reușit să înțeleg mesajul pe care a încercat autorul să-l transmită. Și deși nu sunt sigură, cred că principalul motiv este că setul meu de credințe și modul cum văd eu lumea este diametral opus.

Prima poveste mi s-a părut bazată pe ideile egocentriste și arogante ale Bisericii. N-am o problemă cu credința în general, cred că fiecare poate alege să creadă orice dorește despre modul cum am apărut noi pe Pământ și ce căutăm aici. Cred, totuși, că nenumărate practici religioase vin din vremuri mult prea diferite ca să mai aibă vreo legătură cu viața de azi. Așadar, deși pot oricând să fiu de acord cu ideea unui preot astronaut plecat în spațiu, motivul plecării lui și ideea că viața există doar pe Terra... ori calculatoarele care au făcut simulările au parcurs prea multe site-uri dubioase care le-au defectat logica, ori universul despre care am citit e unul în care n-aș vrea să mă mai întorc vreodată.

O chestiune de educație, în schimb, are o idee destul de interesantă, cu care aș putea, poate, să fiu de acord, dar mai mult de jumătate din text spune povestea unei crime și a unor gemeni care mi s-a părut un balast lung și inutil, având în vedere ce rol mic avea în text. Sau poate nu i-am înțeles eu rolul, nu e ca și cum mi se pare că am înțeles cu adevărat ceva din ce am citit.

Întâlnirea a fost un text care mi-a amintit de Romeo și Julieta, în sensul că mi-a amintit de naivitatea celor doi protagoniști. Finalul a făcut cumva povestea mai credibilă, dar nu mi s-a părut mai puțin morbidă și, din nou, foarte greu de pătruns.

Peste Înaintea învierii o să trec pentru că, repet, a fost cel mai greu de priceput text. Așa că n-am priceput nimic din el.

144 a fost și el morbid, dar mai ușor de urmărit. N-aș putea să spun nici în acest caz care a fost mesajul sau morala, dar am rămas cu o poveste revoltătoare pe care nu cred c-o s-o uit prea ușor, în ciuda finalului fericit, presărat cu insta-love.

Nu știu cui să recomand acest volum, încă nu pot spune că am înțeles cui se adresează. Mi s-a părut întunecat, obscur, ciudat, și, din nou, am senzația că mi-a scăpat cu totul înțelesul povestirilor. Totuși, nu mi s-a părut scris rău, a fost clar în fiecare text că totul avea un scop, totul conducea spre ceva. Habar n-am spre ce.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Acesta este trupul meu, le găsiți pe blogurile:

   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF

Pentru 12 aprilie, vom citi Arhitecții speranței de Alexandru Lamba. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca

De-a lungul timpului, am avut o relație de love-hate cu ficțiunile de tip militar. În general, le apreciez pentru ceea ce sunt, dar n-am simțit că ar fi genul meu de povești, nu prea au stârnit vreun sentiment prin suflețelul meu de cititor. Citind Cum să fabrici un semizeu, însă, am simțit căldura dată de ideea că nu e niciodată o idee bună să pleci la luptă împotriva pacifiștilor.

Povestea:
Kepler 62E este o planetă supranumită Noul Eden de primii oameni care au colonizat-o, în ciuda faptului că gravitația este de trei ori mai mare decât standardul pământean. Și tot în ciuda acestui fapt, Confederația își dorește să cucerească și să înglobeze această planetă misterioasă, unde se crede că s-ar ascunde cheia genetică a longevității.

Simțind amenințarea, urmașii lui Dan Aslan și a coloniștilor săi recurg la serviciile lui Diamond Felix, un fost militar, retras de când Confederația a instaurat pacea în galaxie. Cu ajutorul lui, vor încerca să transforme o planetă profund pacifistă într-o forță pe care Confederația să nu o poată supune. Dar cum poate rezista o singură planetă împotriva unei Confederații?

Părerea mea:
O să vă placă această carte de la primele rânduri, credeți-mă, pentru că vă va face cel puțin să zâmbiți. Întregul început al poveștii, în care este descrisă Lumea lui Aslan, modul în care ea a fost creată, potențialele ei secrete... E viitorul luminos al Gerovitalului Anei Aslan, extrapolare care m-a distrat enorm.

La fel de simpatic mi s-a părut și Diamond Felix, antieroul cu suflet mare, care începe ca un mercenar serios dar rece, însă ajunge să se atașeze aproape fără să vrea de gașca de naivi pe care o găsește pe Kepler 62E. Devine, într-un fel, părintele aslanienilor, însă, totodată, devine și liderul militar de care planeta avea nevoie, punându-se de câteva ori în pericol pentru „oamenii săi”.

Acțiunea romanului e destul de transparentă, în sensul că devine destul de clar de la început cam cum va arăta deznodământul. Există câteva răsturnări de situație, una notabilă aproape de final, dar pentru cei expuși la orice alt tip de poveste în care cei buni sunt, în același timp, cei defavorizați numeric, rezolvarea era destul de ușor de prevăzut. Nu e neapărat un lucru rău, totuși, e genul de situație în care dacă rețeta funcționează, nu e nevoie de modificarea ei.

În schimb, firele narative care se țes pe lângă firul principal sunt cele care transformă povestea dintr-una simplă, unidimensională, într-o carte care merită citită. Lumea lui Aslan e fascinantă dincolo de istoria ei, prin prisma realizărilor uimitoare, a modului cum se îmbină tehnologia cu viața vegetală, rezultatul fiind o simbioză care permite plantelor să devină cetățeni asemănători oamenilor, le permite să comunice cu noi, să se miște ca noi, să lucreze ca noi... E fascinantă viața acestor vietăți, modul cum ele gândesc de când sunt transplantate în androizi și până ating maturitatea psihică a unui astfel de cetățean verde... Toate subtilitățile acestor ființe care sunt atât de diferite sunt fascinante.

De asemenea, și oamenii au devenit altceva pe Lumea lui Aslan, o specie diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi, dar nu neapărat mai bună. E jocul clasic al adaptării și al supraspecializării, cu diferența că modificările nu au fost făcute de natură, ci de oameni. Și ca orice lucru făcut de oameni, au existat riscuri, așa că, de fapt, evoluția aslanienilor a fost un joc la ruletă. Vă las pe voi să descoperiți dacă au câștigat sau au pierdut.

Recomand cu încredere Cum să fabrici un semizeu oricărui iubitor de military fiction și nu numai, pentru că sunt convinsă că va fi un roman apreciat de orice persoană care nu citește doar pentru acțiune, ci și pentru lumea care se construiește într-o carte. De asemenea, povestea se citește repede, e numai bună de devorat, așa că sunt convinsă că va fi apreciată de cei care nu se feresc de câte o carte bună din când în când.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Cum să fabrici un semizeu, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Assasin CG

Pentru luna martie, vom citi Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Colți-Lungi de Alex Cuc

Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.

Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.

De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.

Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.

Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.

În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.

În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.

Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.

În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:

   •  Nantan Lupan
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Assasin CG

Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Hoțul de moarte - Miloș Dumbraci

Întotdeauna mi s-a părut mai ușor să scriu recenzia unui roman, comparativ cu a vorbi despre un volum de povestiri. Motivul e destul de simplu: în cazul unui roman, e mai ușor să spui ce se întâmplă în cateva cuvinte și să vorbești apoi despre cum te-a impresionat povestea pe care ai citit-o. Volumele de povestiri, în schimb, sunt mai greu de rezumat (pentru că referindu-te la o singură povestire, e greu să nu dau spoilere, iar de cele mai multe ori, a le rezuma pe toate durează prea mult), personajele sunt deseori prea multe și prea schițate, atmosfera și impactul ei diferă de la povestire la povestire... Riști să te pierzi în detalii sau să fii prea vag. Totuși, în timp ce citeam Hoțul de moarte, mi s-a părut mai simplu, mi-am dat seama pe parcursul lecturii că știu ceea ce vreau să spun.

Deși fiecare povestire în parte are farmecul ei, cel mai mult mi-a plăcut faptul că întregul volum este extrem de imersiv. Fiecare povestire te aruncă pur și simplu în mijlocul unei alte lumi, cu alte reguli și e foarte ușor să lași în urmă orice fel de gând despre realitatea înconjurătoare și să te abandonezi misunii de a descoperi ce este acea nouă lume și cum funcționează ea.

Iar ideile sunt pur și simplu fascinante: un viitor în care oamenii au dispărut, lumea fiind divizată între două instanțe ale aceluiași IA (oare?)... care au secrete una față de celalată! Sau o istorie alternativă punctată de călătorii în timp care explică într-un mod original epidemiile care au afectat umanitatea de-a lungul istoriei... și nu numai umanitatea! Sau o nouă versiune a unei apocalipse zombi, unde de data asta, supraviețuitorii se află în Rusia... Și, desigur, preferata mea, un Pământ văzut ca o grădină în care niște dragoni asemănători celor din cultura chineză sunt cultivatorii, iar oamenii sunt un fel de răsad mai aparte.

Interesant e că fiecare povestire debutează cu o frază scurtă, explicativă, procedeu pe care nu l-am mai găsit la un alt autor. Deși inițial acea descriere mi s-a părut cumva nelalocul ei, parcă răpindu-mi din plăcerea descoperirii pe cont propriu, am ajuns să o consider un factor în plus în crearea unui suspans care se regăsește în fiecare povestire. De fapt, dacă ar fi să încerc să găsesc o trăsătură a tuturor povestirilor care să le lege și să dea unitate volumului, aș alege clar acest suspans atent construit. Parcă niciodată n-am putut ghici ce urmează să se întâmple, uneori am avut senzația că nici măcar nu pot lansa ipoteze, cu atât mai puțin să intuiesc care urma să fie deznodământul.

Și dacă tot am adus vorba la început despre personaje... deseori, o povestire poate doar să creeze un șablon al unei persoane pe care, dacă ai putea-o cunoaște mai în detaliu, ar putea să-ți fie dragă. Totuși, aici avem parte de două personaje recurente, dintre care preferatul meu a fost Șamanul. Întotdeauna astfel de oameni sunt înveliți într-un aer de altceva, misticismul lor, oricât de rizibil ar putea să pară, capătă altă formă atunci când lumea din jur nu se mai supune normelor. Tocmai aici e farmecul, în ideea că nu am ajuns să cunoaștem toate misterele acestei lumi, așa că misticismul încă își are locul lui. Cine știe, poate peste secole știința va ajunge din urmă intuiția și fantomele, spiritele, demonii și alte lucruri pe care acum le considerăm închipuiri vor putea fi explicat rațional unor oameni ai viitorului. Dar chiar și așa, exită un anume farmec naiv în a privi fără să înțelegi și a vedea doar magia, nu și motivele din spatele ei.

Am divagat... și de asta mi-a plăcut volumul acesta! Fiecare povestire e mai mult decât o evadare, e mai mult decât un joc cu autorul în care scopul tău e să ghicești deznodământul și scopul lui e să te pună pe o pistă falsă. Fiecare povestire te provoacă să gândești, să-ți pui rotițele în mișcare, să te întrebi „cum ar fi dacă...?”. De fapt, fiecare povestire a fost ca o readucere aminte a motivelor pentru care m-am îndrăgostit inițial de genul SF&F: pentru că dincolo de fuga de realitate, dincolo de suspans, te provoacă să-ți pui întrebări, să-ți schimbi perspectiva, să gândești altfel pentru o vreme... sau poate, pentru totdeauna.

Totuși, nu e totul lapte și miere. M-a dezamăgit puțin ultima povestire, intriga a fost parcă prea de tot, nivelul tehnologic părea parcă prea mare ca să mai permită astfel de erori de judecată parcă prea... naive? Poate și ștacheta mea a fost ridicată prea sus de restul volumului, poate cu ceva explicații suplimentare aș putea fi convinsă că n-a fost o greșeală copilărească, dar textul în sine nu m-a convins că lucrurile se puteau desfășura altfel. Totuși, deznodământul a compensat puțin, pentru că e foarte emoționant (cum îi place fetiței plângăcioase din mine) și e o „pedeapsă” pe măsura erorii, ba poate puțin prea dură, prea tristă... Oricum, indiferent ce senzație vă lasă, la final recitiți Poveste amară, de foc și pară. E absolut superbă!

De fapt, recitiți orice v-a plăcut, pentru că dacă vă plac poveștile în care lumea nu e chiar așa cum o știm noi și dacă vă place să fiți provocați să descoperiți dedesubturile acestor lumi, atunci sigur măcar una dintre povestirile din cuprinsul Hoțului de moarte o să vă depășească așteptările!

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Hoțul de moarte, le găsiți pe blogurile: Assasin CG, Cu mintea la... SF, FanSF și Nantan Lupan.
Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.