Blogosfera SF&F: Câinii Diavolului de Cătălina Fometici

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că voi citi cartea asta fără probleme, eu care nu voiam să aud măcar despre genul horror, nu l-aș fi crezut. Acum, însă, nu numai că am reușit să apreciez povestirile gotice ale Cătălinei fără să mă trezesc în miezul nopții după un vis cu un lup imens, dar am și recunoscut câteva motive specifice genului pe care le-am mai întâlnit în astfel de povestiri, așa că am încheiat lectura mândră de faptul că acum genul horror are un loc binevenit pe rafturile bibliotecii mele.

Povestea:
Sunt trei povești, fiecare având loc în Franța secolului 18 și fiecare prezentând lupta dintre omenire și forțele Răului, prezentate sub forma unor lupi uriași care bântuie pădurile și ucid animalele, copiii și oamenii nevinovați, lăsând în urmă cadavre mutilate grotesc și multă, multă, frică.

Însă niciunul dintre animale nu este ceea ce pare, lupii fiind, de fapt, oameni blestemați, ale căror povești le vom afla pe parcursul cărții, deoarece cele trei nuvele nu sunt independente, ci spun povestea Răului și a modului în care el poate schimba destine.

Părerea mea:
N-am citit foarte multe povești „de groază” pentru că sunt o persoană ușor influențabilă, care se teme în continuare de întuneric și de necunoscut. Totuși, întâmplător, majoritatea romanelor și nuvelelor horror cu care m-am întâlnit au avut în prin plan vârcolaci. Și deși abordările diferă, majoritatea au fost povestiri gotice, așa că am început să identific elementele comune, dar și să știu la ce să mă aștept. Așa că, în timp, mi-a fost mai ușor să citesc fără să mă sperii.

Până la urmă, nuvelele din Câinii diavolului nu mi s-au părut că vor să mă sperie, ci că vor să mă pună pe gânduri cu privire la ce înseamnă Răul. Toate cele trei pun în prim plan ideea de Rău, de forță exterioară care te atrage cu voluptate de partea greșită, te seduce și te folosește, transformând oameni mai buni sau mai răi în bestii, întunecându-le judecata într-un mod care e simultan descurajant - pentru că nu poate fi oprit, pentru că strivește voința într-un mod definitiv - dar și fascinant, atractiv într-un fel murdar - pentru că unele persoane sunt atât de vrăjite încât încep să iubească noua lor viață.

Deși personajele nu mi s-au părut neapărat ieșite din tiparele genului într-un fel memorabil, totuși sunt elementul central al poveștilor, sunt cele care atrag atenția pentru că fiecare reacționează în propriul mod la ceea ce li se întâmplă. Nu mă refer doar la lupi, ci toate personajele urmează niște linii clare, dar acest lucru este chiar factorul care permite cititorului să poată să disece cu adevărat ceea ce li se întâmplă, modul în care fiecare om reacționează diferit la Rău. Unii rămân neschimbați, păstrându-și chiar naivitatea care le permite să lupte cu adevărat. Alții se lasă seduși și cad în păcat. Alții reușesc să meargă o vreme pe linia de demarcație, înainte să fie răpuși de efort.

Mi-a plăcut și faptul că nuvelele au fost interconectate, că au spus împreună o poveste, deși mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre castelul din prima poveste. Totuși, modul în care prezicerile regelui se adeveresc, felul în care Răul nu pierde, de fapt, niciodată, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la carte. Nici acesta nu e neapărat o ieșire din tipar, fiind deja cunoscut finalul deschis al unei povești horror în care devine evident faptul că Binele nu a învins, însă mi-a plăcut modul în care Cătălina a lăsat să se înțeleagă faptul că Lupii nu pier, apoi a demonstrat și cum se întâmplă acest lucru.

Mi-aș fi dorit, însă, mai multă tensiune, mai multe răsturnări de situație. Îmi place să fiu luată prin surprindere măcar puțin indiferent ce gen aș citi, însă de data asta, am reușit să ghicesc din timp care va fi deznodământul. Însă cred că tocmai de aceea, acest volum ar putea fi apreciat de cei nefamiliarizați cu goticul, deoarece sintetizează majoritatea elementelor caracteristice genului. Așa că lor le recomand în primul rând să citească volumul Câinii diavolului.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Câinii diavolului, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Nantan Lupan
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota

Pe 9 august vom scrie despre Cine doarme și visează de Cezarina Anghilac. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu

Fantasy-ul a început să-și facă din ce în ce mai des simțită influența în literatură, amestecându-se cu alte genuri: de la poveștile de dragoste cu creaturi supranaturale până la istoriile alternative în care dragonii și-au băgat coada în războaiele oamenilor. Acum a venit momentul în care vrăjitoarele, demonii și alte ființe fantastice să devină protagoniștii unui roman polițist în adevăratul sens al cuvântului.

Povestea:
Alex Anghel este un detectiv particular care lucrează pentru locuitorii Lumii Tenebrelor, o lume paralelă celei umane, Alex fiind un om care poate vedea dincolo de iluziile magice. A avut o perioadă liniștită în ultima vreme, așa că situația financiară îl determină să accepte orice caz. Mai ales când cea care îl angajează este Laura, o femeie fatală... și o moartă-vie, care are nevoie ca Alex să-i găsească stăpânii, altfel va muri.

Așa începe o investigație ca la carte desfășurată pe străzile Timișoarei, însă nu pe cele pe care le cunoaștem, ci pe aleile misterioase din Lumea Tenebrelor, unde vom întâlni personaje prietenoase, cum ar fi satirul Otis, dar și periculoase, precum demonița Elza Poisonfever. Alături ele, Alex va descoperi unele din secretele supranaturalilor, dar și o parte a propriului trecut, care a fost un mister și pentru el însuși.

Părerea mea:
Romanul acesta începe atât de surprinzător, cu una dintre cele mai clișeice scene ale romanelor polițiste: detectivul-aproape-alcoolic aflat într-o perioadă mai săracă în cazuri, în biroul căruia intră o femeie fatală și bogată care îi face o ofertă pe care n-o poate refuza. E o scenă de impact prin familiaritate, dar și prin întorsătura de situație care dă tușa originală a romanului: femeia fatală e o moartă-vie, un corp reînviat care devine un servitor nemuritor și loial celui care l-a readus la viață.

De fapt, întregul roman e presărat de creaturi supranaturale care mai de care mai fascinante. Preferatele mele sunt de departe surioarele Priscilla, echivalentul urban al nimfelor pădurii. Mai exact, sunt niște ființe care arată altfel pentru orice privitor, acesta văzându-le ca pe niște femei seducătoare indiferent de gusturi. Pe locul al doilea e doamna „Dr Jekyll și Hyde”, pe care vă las s-o descoperiți singuri.

Atmosfera mi s-a părut și ea caracteristică unui roman polițist clasic, deși tușele de mister și de pericol constant la adresa singurului om din Lumea Tenebrelor i-au dat un aer întunecat și apăsător. În plus, modul în care Lumea Oamenilor și cea a Tenebrelor se suprapun și se amesteca lăsând la iveală când pe una, când pe cealaltă e captivant și în ciuda faptului că nu e o idee bună se te plimbi neînsoțit în lumea supranaturalilor, Daniel Timariu o descrie într-un mod în care te face să-ți dorești s-o vizitezi.

Acțiunea e destul de fragmentată, cu multe episoade în care Alex își reamintește cazuri mai vechi sau învățături deprinse de la Otis, însă acest lucru ajută mult cititorul să înțeleagă regulile Lumii Tenebrelor. Există câteva momente în care tocmai aceste reguli necunoscute salvează situația, momente care ar părea forțate dacă n-ar fi fost menționat de la început trecutul misterios al detectivului. Totuși, momentul revelației de la final mi s-a părut grăbit, l-aș fi vrut mai bine explicat. Comparativ cu restul romanului, viteza crește mult prea mult și prea brusc, așa că am rămas puțin debusolată.

Totuși, vă recomand Tenebre. Cazul Laura pentru că e un amestec surprinzător și fascinant între Fantasy și policier, cu personaje captivante și surprinzătoare și cu un deznodământ cel puțin neașteptat. În plus, faptul că se petrece chiar în România e întotdeauna un plus și mie una mi-a făcut poftă de vizitat Timișoara.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Tenebre. Cazul Laura, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota

Luna asta, în premieră, vom recenza două romane, așa că pentru 21 iunie, vom scrie despre Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, iar pentru 12 iulie vom citi Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței de Alexandru Lamba

La debutul său de anul trecut, Alexandru Lamba m-a surprins cu un roman în care o poveste de dragoste se împletea strâns cu o intrigă din sfera SF-ului, amândouă fiind la fel de necesare cărții sale. De data asta, deși credeam că sunt mai pregătită, m-a surprins din nou cu povestea unei obsesii, împletită cu o intrigă despre călătorii în timp și paradoxuri. Dar printre rânduri, ambele vorbesc de fapt despre dorințele noastre ascunse și modul în care suntem dispuși să ne mințim și pe noi și pe alții doar ca să întreținem speranțe deșarte.

Povestea:
Teoretizată și demonstrată practic la finalul secolului al 23-lea, călătoria în timp a devenit o realitate. Monopolul asupra mijloacelor de transport temporal îl are Agenția, o companie care organizează vizite în trecut și în viitor, totul fiind atent controlat astfel încât interferențele să fie minime. Altfel, efectele unei schimbări ar fi incalculabile, riscurile pentru lume, dar și pentru călători fiind enorme.

De aceea, Agenția are o serie de angajați numiți Spioni al căror scop este analiza de la distanță a unor puncte de interes, astfel încât să descopere „buzunare”, locuri suficient de mari pentru mai multe persoane pe care nu le privește niciun trecător, nici măcar o fracțiune de secundă, astfel încât vizitatorii din alt timp să nu fie observați. Greg este un astfel de spion, care asistă într-una dintre misiuni la explozia bombei de la Hiroshima.

Evenimentul îl va marca profund, mai ales când descoperă în înregistrări o femeie superbă care piere înghițită de flăcările exploziei.

Părerea mea:
Primul capitol prezintă o serie de personaje care și-au pierdut amintirile, rămânând doar cu cunoștințele lor generale. Exact asta mi-aș fi dorit și eu să mi se întâmple atunci când am terminat Arhitecții speranței, ca să-l pot reciti fără să-l cunosc și să fiu surprinsă iar de aceleași răsturnări de situație. Sunt atâtea aspecte care mi-au plăcut, de la ideea principală la detaliile de finețe, de la răsturnările de situație și dezvăluirile de la final la însăși felul în care a fost construit finalul. Așa că le voi lua pe rând.

Ideea centrală, după părerea mea, e realizată prin împletirea a două elemente, la fel ca în volumul precedent, cele două fiind povestea obsesiei lui Greg și mecanismele și regulile călătoriei în timp. Drama lui Greg este partea umană a poveștii, cea în care mi-a fost ușor să mă regăsesc. Nu neapărat în obsesia lui pentru o asiatică ☺. Am rezonat cu modul lui de a se arunca imediat asupra unei idei care sună corect, aproape orbindu-se singur ca să nu vadă potențialele defecte. Cu felul în care încerca să-și găsească scuze și justificări în ciuda faptul că știe că face ceva greșit... Toată abordarea lui mi se pare profund umană. Iar acțiunile celorlalți, încercările lor de a-l opri, toate sunt atât de evident greșite încât ar putea părea provocări mascate, dacă n-aș fi trecut și eu prin situații în care prietenii care voiau să mă convingă să renunț la ceva mai rău mă întărâtau. Și cred că am trecut cu toții prin asta.

Iar călătoria în timp în sine, mecanismele prin care poate avea loc, totul a fost un adevărat roller-coaster. Mi-a plăcut modul în care explicațiile au fost inserate natural în text, fără să-l încarce și fără să pară puse special de dragul cititorilor. Mi s-a părut superbă reprezentarea timpului, schemele și poveștile făcute parcă pentru a ajuta toți oamenii de rând să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Totul e foarte simplu, aproape ca o poveste în sine, ca și cum fizicianul care a pus bazele teoriei care permite deplasarea temporală s-a concentrat mai mult pe a explica lucrurile pe înțelesul tuturor, nu numai al colegilor de breaslă. Iar motivul pentru care totul este descris atât de frumos și de ușor de înțeles e fenomenal, surprinzător și m-a lăsat cu gura căscată. În plus, se leagă foarte frumos cu morala obsesiei lui Greg.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut detaliile. De la motivul pentru care personajele drăcuie deși religia pare absentă din viața lor până la toate amănuntele suspecte, care ridică semne de întrebare, totul e plasat cu multă migală, construind piesă cu piesă concluzia finală. Și, cireașa de pe tort, sunt câteva fragmente din gândurile personajelor care sunt acele mici adevăruri pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care scriitorii care sunt aproape de sufletele noastre le pot pune perfect în cuvinte. Încă de la prima pagină, m-a bântuit fraza asta: „Speranța e doar în infinitul posibilităților”. Mai e și visul lui Greg, atât de frumos povestit, atât de dureros de citit... N-am reușit să fiu de acord cu obsesia lui, dar asta nu m-a împiedicat să-i simt frustrarea și neputința.

Mi se pare potrivit să închei cu finalul, sau mai bine zis finalurile. Sunt trei momente în care povestea s-ar putea încheia, frumos marcate, lăsându-te pe tine să alegi dacă povestea ar trebui sau nu să continue. Fiecare dintre cele trei funcționează perfect ca un punct, diferența făcând-o doar curiozitatea cititorului. Eu le-am citit pe toate fără ezitare și deși nu regret lucrurile pe care le-am aflat, mi-aș fi dorit să las ceva mai mult timp să se scurgă între momentele de lectură, să le „diger” mai mult înainte să trec mai departe.

De fapt, mi-aș dori să fi citit cartea mai încet, să mă bucur mai mult de ea. Am devorat-o pur și simplu, m-am pierdut de tot și în timpul celor câteva ore cât am citit Arhitecții speranței, nu mi-am dorit decât să dau pagină după pagină după pagină, să aflu mai mult și mai mult. Cred că e deja clar că recomand romanul oricui, indiferent de gusturi, pentru că veți descoperi o poveste despre oameni și felul lor de a fi, dar și o speculație despre timp și modul cum ar putea el funcționa. Pentru cei care evită SF-ul, dacă v-ați dorit vreodată să vizitați vreun moment din trecut, veți iubi acest roman. Pentru cei care citesc SF pe pâine, dacă puteți depista un paradox temporal de la cinci kilometri, fără ochelarii de citit, veți iubi acest roman. Și pentru cei care vor pur și simplu o poveste bună, în care să vă pierdeți, dar și care să vă pună mintea la lucru, veți iubi acest roman.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Arhitecții speranței, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  iuliaalbota.ro

Pentru 10 mai, vom citi Inima Dragonului de M. M. Țara. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Recenzie: Tot timpul din lume de Teodora Matei

E a doua carte a Teodorei pe care o citesc și care reușește să mă suprindă prin tușele întunecate la care nu numai că nu mă așteptam, dar care sunt atât de vii și de sumbre încât mi-au dat fiori. Bine, întregul roman mi s-a părut o constantă surpriză: chiar și atunci când intuiam încotro se îndreaptă acțiunea în linii mari, modul în care mi se îndeplineau predicțiile mele a fost întotdeauna complet diferit față de așteptări. Și asta mi-a plăcut foarte, foarte mult!

Povestea:
Marek este un compozitor ale cărui creații se vând ca pâinea caldă. În fiecare dintre ele, încearcă să o surprindă și să o descrie pe Clara, soția lui, și momentele lor petrecute împreună. Totuși, în ciuda iubirii pe care Marek i-o poartă, Clara se simte mereu pe locul al doilea, înțelegând cu fiecare zi că Marek va rămâne veșnic fidel mai întâi muzicii, apoi ei.

Ava este o pianistă care trăiește alături de mama ei și care, întâlnindu-l pe Aiden, începe să spere la un viitor în care nu va mai trebui să trăiască de pe o zi pe alta. Totuși, ultimul contract pe care tânăra îl acceptă îi pune în pericol relația, mai ales pentru că îi cere să trăiască o vreme într-o altă localitate.

Destinul îi va aduce împreună pe Ava și Marek, iar muzica pe care amândoi o iubesc va deveni nu numai legătura de nezdruncinat dintre ei, dar și cheia către un deznodământ neașteptat.

Părerea mea:
Fiind februarie, luna iubirii, mi-am propus să citesc doar romane de dragoste, însă de fiecare dată am descoperit povești mult mai profunde decât mă așteptam. Tot timpul din lume începe destul de abrupt, cu o relație care se degradează înspăimântător de repede, așa că devine evident că e doar un preambul pentru ceea ce urmează. Totuși, deși finalul căsniciei dintre Marek și Clara e previzibil, modul cum acesta se întâmplă m-a surprins profund.

De fapt, întregul roman e suprinzător, dar într-un mod aparte. Încă de la primele capitole, e destul de clar că relația dintre Marek și Clara e condamnată, la fel cum e clar că Ava nu va găsi ce are nevoie în Aiden, la fel cum micile indicii de pe parcursul poveștilor celor două relații nereușite sugerează că Marek și Ava se vor întâlni, așa că nici măcar nu poate fi considerat un spoiler. Dar detaliile, modul cum destinul îi aduce pe cei doi la un loc, toate acestea sunt neașteptate. Ba chiar și relația lor devine o surpriză nu prin existența ei, ci prin motivațiile celor doi, prin modul cum relația funcționează. E fascinant pentru un cititor să vadă cum, deși are dreptate când presupune ceva, romanul reușește să-l surprindă în continuare.

Vorbeam la început și despre scene întunecate, tenebroase... sunt extrem de vii și de marcante. Sunt dovada că forțele oculte, indiferent de cine sau de ce se joacă cu ele, sunt mai mult decât pot oamenii controla și sunt deseori lucruri care ar fi fost mai bine să nu fie trezite. E vechea regulă a magiei: faptul că totul are un preț și fericirea obținută prin astfel de mijloace nu poate fi completă.

Totuși, scenele sumbre nu sunt punctul focal al romanului, însă constituie un detaliu frumos care conturează scenele „gri”, marcate de suferința celor doi protagoniști. Poate n-am fost mereu de acord cu deciziile lor, dar le-am înțeles durerea, am empatizat cu ei și, pe alocuri m-am regăsit în fiecare dintre cei doi. Tocmai de aceea, am ajuns să țin la ei, ceea ce e destul de ciudat ținând cont de relația lor... Dar la final, sunt niște oameni pe care viața i-a pedepsit și deși n-aș dori nimănui un astfel de destin, povestea lor e o poveste foarte bună, care nu are clasicul final fericit. Și oamenii au nevoie și de astfel de povești.

Și muzica, of, muzica...! E atât de prezentă în acest roman, e atât de des în gândurile compozitorului și ale pianistei, e explicată și, simultan, abstractizată atât de frumos, e interpretată pe înțelesul tuturor și în același timp, misterioasă... Muzica devine un personaj la rândul ei și fiecare mențiune a acesteia îți lasă acel sentiment pe care îl ai când simți un cuvânt pe vârful limbii, dar nu ți-l poți aminti... Am citit la un moment dat o poveste scurtă în care unui om i se oferea posibilitatea injectării cu o substanță care să-i permită să vadă sunete, dar doar pentru o perioadă scurtă de timp și doar o singură dată în viață. Omul respectiv acceptă și, desigur, când efectul substanței trece, lumea i se pare searbădă. Așa m-am simțit și eu, pentru că citind Tot timpul din lume, pentru o scurtă perioadă de timp, am putut să înțeleg și să simt muzica, să văd mesajul ascuns al notelor care până atunci nu-mi spuneau nimic... Practic, deși știu că notele muzicale sunt ca un alfabet, nu am știut niciodată să „citesc” o melodie, dar acest roman mi-a servit, pentru scurt timp, ca translator.

Așadar, recomand această carte celor care iubesc muzica, indiferent dacă o înțeleg cu adevărat sau nu, dar și tuturor celor care vor să citească o poveste de dragoste atipică și suprinzătoare, cu o tușă întunecată și fără clasicul happy end.

Blogosfera SF&F: Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca

De-a lungul timpului, am avut o relație de love-hate cu ficțiunile de tip militar. În general, le apreciez pentru ceea ce sunt, dar n-am simțit că ar fi genul meu de povești, nu prea au stârnit vreun sentiment prin suflețelul meu de cititor. Citind Cum să fabrici un semizeu, însă, am simțit căldura dată de ideea că nu e niciodată o idee bună să pleci la luptă împotriva pacifiștilor.

Povestea:
Kepler 62E este o planetă supranumită Noul Eden de primii oameni care au colonizat-o, în ciuda faptului că gravitația este de trei ori mai mare decât standardul pământean. Și tot în ciuda acestui fapt, Confederația își dorește să cucerească și să înglobeze această planetă misterioasă, unde se crede că s-ar ascunde cheia genetică a longevității.

Simțind amenințarea, urmașii lui Dan Aslan și a coloniștilor săi recurg la serviciile lui Diamond Felix, un fost militar, retras de când Confederația a instaurat pacea în galaxie. Cu ajutorul lui, vor încerca să transforme o planetă profund pacifistă într-o forță pe care Confederația să nu o poată supune. Dar cum poate rezista o singură planetă împotriva unei Confederații?

Părerea mea:
O să vă placă această carte de la primele rânduri, credeți-mă, pentru că vă va face cel puțin să zâmbiți. Întregul început al poveștii, în care este descrisă Lumea lui Aslan, modul în care ea a fost creată, potențialele ei secrete... E viitorul luminos al Gerovitalului Anei Aslan, extrapolare care m-a distrat enorm.

La fel de simpatic mi s-a părut și Diamond Felix, antieroul cu suflet mare, care începe ca un mercenar serios dar rece, însă ajunge să se atașeze aproape fără să vrea de gașca de naivi pe care o găsește pe Kepler 62E. Devine, într-un fel, părintele aslanienilor, însă, totodată, devine și liderul militar de care planeta avea nevoie, punându-se de câteva ori în pericol pentru „oamenii săi”.

Acțiunea romanului e destul de transparentă, în sensul că devine destul de clar de la început cam cum va arăta deznodământul. Există câteva răsturnări de situație, una notabilă aproape de final, dar pentru cei expuși la orice alt tip de poveste în care cei buni sunt, în același timp, cei defavorizați numeric, rezolvarea era destul de ușor de prevăzut. Nu e neapărat un lucru rău, totuși, e genul de situație în care dacă rețeta funcționează, nu e nevoie de modificarea ei.

În schimb, firele narative care se țes pe lângă firul principal sunt cele care transformă povestea dintr-una simplă, unidimensională, într-o carte care merită citită. Lumea lui Aslan e fascinantă dincolo de istoria ei, prin prisma realizărilor uimitoare, a modului cum se îmbină tehnologia cu viața vegetală, rezultatul fiind o simbioză care permite plantelor să devină cetățeni asemănători oamenilor, le permite să comunice cu noi, să se miște ca noi, să lucreze ca noi... E fascinantă viața acestor vietăți, modul cum ele gândesc de când sunt transplantate în androizi și până ating maturitatea psihică a unui astfel de cetățean verde... Toate subtilitățile acestor ființe care sunt atât de diferite sunt fascinante.

De asemenea, și oamenii au devenit altceva pe Lumea lui Aslan, o specie diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi, dar nu neapărat mai bună. E jocul clasic al adaptării și al supraspecializării, cu diferența că modificările nu au fost făcute de natură, ci de oameni. Și ca orice lucru făcut de oameni, au existat riscuri, așa că, de fapt, evoluția aslanienilor a fost un joc la ruletă. Vă las pe voi să descoperiți dacă au câștigat sau au pierdut.

Recomand cu încredere Cum să fabrici un semizeu oricărui iubitor de military fiction și nu numai, pentru că sunt convinsă că va fi un roman apreciat de orice persoană care nu citește doar pentru acțiune, ci și pentru lumea care se construiește într-o carte. De asemenea, povestea se citește repede, e numai bună de devorat, așa că sunt convinsă că va fi apreciată de cei care nu se feresc de câte o carte bună din când în când.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Cum să fabrici un semizeu, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Assasin CG

Pentru luna martie, vom citi Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Recenzie: Maya (Omul-fluture #2)

Povestea:
După ce Sandra a fost arestată, unicitatea ei a ajutat-o să schimbe un prizonierat pe altul, iar acceptul ei de a deveni cobaiul unei echipe de cercetători îi oferă în plus și promisiunea că toate visele ei se vor împlini. Totuși, poliția nu a dispărut complet din viața ei, Alex devenind parte principală din echipa care o studiază pe Sandra, în timp ce Dana și Oliver se întâlnesc ocazional cu ea deoarece ei continuă să lucreze la ancheta lor despre Lucas.

Însă viața îi poartă pe toți în alte direcții. Dana este chemată înapoi la Secția Zece pentru a investiga un caz suspect în care este implicat un fost coleg. Alex este forțat de contractul său să păstreze confidențialitatea asupra unor aspecte ale experimentelor, îndepărtându-se de colegii săi. Oliver se simte abandonat de toată lumea. Iar Sandra primește tot ceea ce și-a dorit, dar lucrurile bune nu durează, mai ales că o parte din visele ei pătrund cu adevărat în realitate.

Între timp, și Antonia Spaletti încearcă să-și găsească un loc pe străzi, dar se trezește alături de Randall, copilul autist care pare a ști mai multe lucruri decât trebuie. Și Kwanza, un personaj nou, vine să ne demonstreze că supriza de la începutul primului volum a fost doar începutul dintr-un lung șir.

Părerea mea:
Întotdeauna la finalul unei cărți bune, îți vei dori o continuare. Nu neapărat pentru că ar mai fi ceva de spus, nu pentru că finalul a fost prea deschis, personajele secundare prea neglijate sau povestea prea scurtă. O carte bună e exact așa cum trebuie... dar tot ai mai vrea să petreci câteva ore în lumea pe care ai ajuns s-o îndrăgești, în universul în care ai vrea să te muți mâine, dacă s-ar putea.

Totuși, deși mi-am dorit o continuare imediat după ce am terminat de citit Omul-fluture, reacția mea sinceră atunci când am aflat că va apărea Maya a fost să mă întreb de ce? Finalul primului volum mi se păruse suficient de... final, răspunsese la suficiente întrebări cât să-mi dea sentimentul de încheiere și lăsase suficiente lucruri nespuse cât să rămână interesant, cel puțin pentru mine. Am observat că îmi plac finalurile mai deschise, nu vreau întotdeauna răspuns la absolut tot, așa că m-am temut că o continuare va veni să răspundă unor întrebări cărora deja le găsisem un răspuns propriu.

Din fericire, am aflat de ce? citind cartea și e exact răspunsul pe care l-ar da un cititor îndrăgostit de un roman: pentru că universul din această serie e prea bogat și prea cuprinzător ca să fie explorat într-un singur volum. Spre deosebire de primul volum, această explorare se petrece mai subtil, accentul tinde să cadă pe personaje, însă în fundal se întâmplă lucruri incredibile care, puse cap la cap destramă și reconstruiesc impresiile despre granița dintre real și virtual.

Apropo de personaje, poveștile lor personale pe care eu le-am crezut încheiate nici măcar nu începuseră. Sandra, cu care empatizasem într-un mod ciudat în primul volum face un pact cu diavolul care m-a făcut să-mi pară și mai rău de ea, pentru că sunt convinsă că sub toate straturile de frustrare, chiar e un om bun. Însă marile vedete ale volumului au fost, din punctul meu de vedere, Oliver și Dana. Dacă în primul volum, ea mă irita și el mi se părea simpatic, am reușit să-mi schimb complet părerea despre amândoi... pentru că acum ea mi-e simpatică, în timp ce pe el am ajuns să-l antipatizez. Și o mențiune onorabilă merită și Kwanza, care e un personaj foarte ingenios creat, iar descoperirile sale din finalul volumului, care îl implică și pe Randall (e așa greu să nu dai spoilere, acțiunea e prea faină ca să nu vrei s-o discuți cu toată lumea!!) sunt nu doar suprinzătoare, dar și fascinante!

Mai mult, mi s-a părut excelent modul în care ideea de om-fluture e doar sugerată în primul volum și explorată pe îndelete în al doilea, în timp ce ideea de „maya” e doar sugerată în acest volum, cu promisiunea unor explicații în ultimul roman al trilogiei. În plus, am descoperit și o inadvertență din Omul-fluture la care nu mă gândisem și care acum și-a găsit motivația, care o să vă lase cel puțin la fel de impresionați ca deznodământul primului volum.

Așadar, dacă nu v-ați apucat de această serie încă, e momentul, pentru că deși volumul al treilea va apărea anul viitor, e genul de serie care cere o pauză între volume, pentru că merită să încerci să-ți creezi propriile ipoteze... pentru ca apoi Lucian și Teodora să ți le spulbere. Și cum eu nu mă pot abține să nu citesc volum după volum dacă le am în casă, pauza impusă de distanța dintre apariții e exact ce aveam nevoie. Așa că iarna asta evadați din realitatea noastră în realitatea virtuală a celor doi autori, e cea mai bună destinație de vacanță pentru cei care au poftă de o aventură... ca la carte!

Evenimente: în culisele unei lansări de carte

Ieri seara a avut loc lansarea volumelor O hucă în minunatul Inand de Michael Haulică și 3.1, un volum de trei povestiri semnate de Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Dănuț Ungureanu. Pentru că lansarea era la Brașov și eu nu, am avut ocazia să merg alături de organizatori cu mașina, așa că am putut vedea cum arată o lansare din spatele cortinei și, ca bonus, am aflat și o grămadă de chestii faine în exclusivitate (și m-am simțit super-importantă, desigur, însă excesul meu de aroganță s-a diminuat repede când am scris astăzi niște desrieri scurte pentru niște bloggeri excepționali, pe care îi admir enorm. Și apropo de bloggeri, mâine voi fi moderatorul unui panel despre bloggeri în cadrul RomCon-ului. Mai multe detalii aici).


În primul rând, deși evenimentul începea la ora 17, ne-am adunat cu toții în jurul orei 8, cu cărțile, un roll-up și o măsuță (pentru orice eventualitate) în portbagaj. Ne-am împotmolit imediat în traficul bucureștean, dar o dată ce am ieșit din oraș, a fost mai bine. Bineînțeles, pentru că nu era vorba de o vacanță, tot drumul s-au discutat viitoarele titluri și planuri de lansări pentru următoarea perioadă și, desigur, câteva detalii despre cel mai recent scandal din paharul cu apă al fandomului românesc. Pe scurt, în cadrul podcastului ICR de săptămâna asta, Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie l-au avut invitat pe Alex Lamba și au vorbit timp de aproape două ore despre cum merg lucrurile în SF-ul românesc. S-au spus multe adevăruri, s-au atins câteva subiecte spinoase, dar spre final, Eftimie și-a spus, pe șleau, părerea despre Florin Pîtea.

Pentru cei care l-au mai ascultat pe Eftimie, momentul nu era nici pe departe ieșit din comun și era în mod clar mult mai puțin important comparativ cu discuțiile serioase de dinainte. Totuși, pentru cineva care îl aude vorbind pentru prima dată, afirmațiile lui de la final pot părea exagerate. Și faptul că el urmează să debuteze (cu romanul „Arhanghelul Raul”, publicat de editura Nemira) și, deci, se află la începutul carierei de scriitor ar trebui, aparent, să-l transforme peste noapte dintr-un om foarte franc într-o persoană umilă, care să aibă grijă să nu rănească orgolii. Personal, abia aștept momentul lui de lectură de mâine de la RomCon, sunt curioasă să văd care va fi atmosfera.

După ce s-a pus țara lansarea la cale, ne-am dus la cafeneaua Hof, Sorin a început să aranjeze standul de carte, Bogdan, Mike și Flavius au schițat discuția pe care o vor purta în timpul lansării, iar eu mi-am făcut de lucru pozând cărțile și obținând primul autograf al serii. După ce s-a făcut ora stabilită și oamenii au început să se adune, pentru că a fost o întâlnire mai intimă, planul inițial a fost abandonat și au început să ne vorbească despre posibilitățile de deschidere a autorilor români de SF&F spre piața de carte străină.

Mai exact, am aflat câteva povești despre cum a decurs vizita unui grup de autori români la Beijing, la un târg de carte. Se pare că nu numai că au descoperit că există un interes neașteptat pentru cărțile românești, ci și faptul că există un curs de Limba română la facultatea asiatică, ceea ce a însemnat că un profesor și studenții lui au fost direct interesați de exemplarele în română. Totuși, pentru că lucrurile nu stau la fel și în alte părți ale lumii, am aflat despre un catalog în limba engleză care cuprinde autori români de SF&F, dar și de Mystery&Thriller. Catalogul cuprinde detalii despre autori și mostre din textele lor, totul gândit pentru a trezi interesul editorilor și agenților străini, cărora le-a fost oferit în cadrul târgului de la Frankfurt.


După ce Bogdan, Mike și Flavius ne-au explicat mai pe înțelesul nostru cum funcționează achiziția de titluri străine, despre editorii supra-aglomerați care au maximum un minut de răsfoit fiecare carte care le e prezentată, despre preferințele lor și modul lor de lucru, am trecut și la lansarea propriu zisă. După ce Mike ne-a mărturisit că și-a programat lansarea tocmai pentru că Flavius era în țară și își dorise să fie prezentat de el, am înțeles și de ce avusese această dorință. Flavius a vorbit minute bune despre el, cu tot cu citate și pasaje din cărți, povestindu-ne cum a descoperit cele trei niveluri ale textelor lui Mike: învelișul de cuvinte, miezul care sunt poveștile în sine și nucleul alătuit din teme, cele trei influențându-se atât de mult încât descoperirea unui înțeles din nucleu se poate propaga ca un cutremur prin toate straturile. Bineînțeles că el a zis-o mult mai frumos, și jur că s-a făcut o liniște profundă cât timp vorbea, ne uitam toți la el ca la preot (un rol potrivit, având în vedere ce barbă și-a lăsat). Oricum, părerea mea e că a surprins foarte bine ceea ce trăiești citind ceva semnat de Michael Haulică, ceva ce nu poate fi în totalitate pus în cuvinte, dar poate fi împărtășit între toți cititorii săi.

La final, am mai petrecut câteva minute discutând și cu Dorin despre podcastul său și despre situația SF-ului în România... nu s-a găsit vreo soluție miraculoasă încă, dar am putut cădea de acord că dacă s-ar vorbi mai mult despre toate problemele, de la lanțurile de librării care au monopol asupra vânzărilor de cărți și care cer 50% comision (de asta un e-book costă cât o carte în format fizic, apropo) și până la modul cum cititorii află despre autorii români și evenimentele lor, toate sunt probleme care ar trebui discutate deschis, fără teamă sau orgolii... rămâne de văzut ce se va întâmpla mai departe, mai ales weekend-ul acesta, la RomCon, unde ar fi ocazia perfectă de a ne mobiliza să devenim mai vocali.

Noi, bloggerii, o să începem sâmbătă, la 19:00, când vom încerca să ne dăm seama împreună ce rol ar trebui să aibă blogosfera de carte în promovarea genului și a autorilor săi și, sperăm noi, vom mai discuta despre câteva lucruri interesante. Și, cu puțin noroc, n-o să-mi tremure nici vocea, nici mâinile de emoție, yaaay!

Evenimente: Un grup ca un val

Miercurea trecută am participat la dubla lansare a volumelor Zodiac (Sergiu Manta #2) și Recviem pentru un asasin (Alina Marinescu #6). După doi ani (și două zile, fix!) de la lansarea volumelor anterioare ale celor două serii, Anamaria Ionescu și Monica Ramirez s-au reîntâlnit cu cititorii în Sala Radio, unde ne-au povestit câteva detalii despre personajele lor. Ne-au spus destul cât să ne facă extrem de curioși, ne-au și citit câteva pasaje din romanele lansate, așa că la sfârșit s-au făcut cozi serioase la autografe.


Eu mi-am petrecut lansarea încercând s-o compar cu cea de acum doi ani, și apoi mergând mai departe, trecând în revistă modul cum au evoluat lansările și evenimentele editurii Tritonic. Acum mai bine de un an, scriam despre o întânire cu cititorii organizată de ei care a mers destul de prost pentru că au fost mulți autori, puțini cititori și, la final, a devenit o întâlnire între autori și atât, în defavoarea cititorilor prezenți. Între timp, însă, lucrurile s-au schimbat, și s-au schimbat în bine. În primul rând, „gașca” de autori s-a mai schimbat puțin, a crescut, dar a și pierdut niște oameni pe drum. A căpătat totuși alții în loc, formând împreună un grup mult mai unit, alcătuit din oameni care își înțeleg mult mai bine cititorii.

Mai mult decât atât, acești autori au înțeles și că nu e o competiție între ei, pentru ca în bibliotecile noastre e loc pentru fiecare. Așa că se susțin unii pe alții, se citesc unii pe alții, vorbesc unii despre alții cu fiecare ocazie... Au devenit, după cum spunea Bogdan Hrib, un val care are puterea să schimbe lucrurile. Și au început deja: au schimbat paradigma scriitorului singur, care stă în turnul lui de fildeș, departe de cititor, dar mai ales departe de ceilalți autori, pe care îi consideră competiție în momentele în care nu-i ignoră. Nu spun că ei au inventat întâlnirile cu cititorii sau lansările cu mai mulți autori invitați să vorbească unii despre alții, nici pe departe, însă acest grup de autori chiar e bine sudat, ei chiar se susțin reciproc.

În plus, sunt foarte deschiși față de cititori, au învățat să ne includă și pe noi în așa fel încât să simțim că am ieșit cu prietenii în oraș ca să le ascultăm poveștile despre pasiunile lor. Și acest lucru nu se vede neapărat în interacțiunea cu publicul, românii sunt mai timizi de fel și nu prea se bagă în seamă în timpul lansărilor, deși la finalul unui eveniment abia așteaptă să schimbe un cuvânt sau două singuri cu un scriitor. Însă se vede privind pur și simplu publicul prezent: suntem din ce în ce mai mulți cu fiecare ocazie și nu suntem mereu același grup de oameni. Există un nucleu fidel, desigur, însă chiar și noi am avut ocazia să descoperim autori noi, pe care poate altfel nu i-am fi citit.

De fapt, e și în organizarea de evenimente o artă. E complicat să aduci oamenii potriviți pe scenă, astfel încât fiecare autor invitat să aducă fanii lui, care să-i descopere și pe ceilalți autori prezenți. E complicat pentru că și discuția trebuie să fie suficient de animată și de interesantă încât niciunul dintre acei fani să nu se plictisească. E și mai complicat să faci în așa fel încât mereu să ai o serie de autori și în public, pentru că, de fapt, asta e și mai important. Se transmite un mesaj puternic pentru că oamenii respectivi n-au fost obligați în niciun fel să fie acolo, ci au venit ca simpli fani, ca să-i susțină pe cei de pe scenă. Asta e într-adevăr mare lucru, e o dovadă majoră de susținere reciprocă.

Și iar am revenit la acea coeziune a grupului despre care vorbeam. E ceva ce sper să se răspândească printre toți autorii români, indiferent de editura la care publică, de genul în care scriu și așa mai departe. E dureros de evident că au nevoie să fie uniți dacă vor cu adevărat să schimbe ceva pe piața de carte din România...

Dar ca să încheiem într-o notă mai optimistă, acum că a venit toamna, urmează mult mai multe evenimente marca Tritonic, inclusiv o serie semnificativă de lansări prin țară. Urmăriți-le pagina de facebook și participați cât de des puteți, nu doar la evenimentele lor, ci și la cele ale altor edituri care au și ele destule de oferit :)

Recenzie: Nume de cod: Arkon (Sergiu Manta #1)

O să încep cu o paranteză care n-are legătură cu romanul: ca blogger, am tot auzit despre momente de „reading slump” (zile, săptămâni sau chiar perioade mai lungi când pur și simplu n-ai niciun chef să citești, deși ai o grămadă de cărți faine care te așteaptă și deși fiecare zi fără lectură te face să te detești din ce în ce mai tare). Totuși, n-am auzit niciodată prin comunitate nimic despre un „blogging slump”, însă am experimentat unul în ultimele săptămâni și nu e fun deloc. Am avut în sfârșit timp liber, fără muncă sau facultate, am citit o grămadă și am participat pe la câteva evenimente, aveam chiar și lepșe mai vechi la care aș fi putut răspunde... Dar pur și simplu mi se golea creierul numai la gândul de a mă apropia de tastatura laptop-ului... Totuși, acum că a început octombrie (și facultatea), am decis să-mi dau cu niște apă rece imaginară pe față și să revin la minimul de 2 articole pe săptămână pe care mi-l doresc de la începutul anului. Wish me luck! :)


Povestea:
O crimă extrem de brutală îi aduce împreună pe sublocotenentul Cristian Herra de la poliția militară și pe inspectorul-șef Andrei Cruceanu de la IPJ Brașov. Cei doi trebuie să lucreze împreună în ciuda faptului că provin din instituții diferite. Mai mult, amândoi înțeleg că nu sunt personalități compatibile atunci când fac cunoștință cu Sergiu Manta, administratorul unei tabere de antrenament pentru tineri care vor deveni militari.

Sergiu devine repede principalul suspect și deși Cruceanu nu se îndoiește de vinovăția lui, Herra crede că la mijloc e o neînțelegere și că noul său prieten e nevinovat. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce trecutul lui Manta iese la iveală și serviciile secrete intră în scenă.

Părerea mea:
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest volum, cuvântul ar fi naturalețe. Nu mă refer doar la modul cum „curge” povestea, care se citește extrem de ușor și de plăcut, ci mai ales la personaje, la relațiile dintre ele. Momentul care m-a impresionat cel mai mult este, de departe, cel în care Anamaria a reușit să redea perfect modul acela atât de firesc în care se înfiripă camaraderia dintre doi bărbați. O bere, o discuție, un drum cu motorul la un concert, cunoașterea familiei, totul crește încet, aproape din nimic și brusc, fiecare e în stare să riște totul pentru celălalt.

Pentru mine, e în același timp de neînțeles și totuși natural, e frumos, dar pare în același timp și suprarealist, și firesc. Poate pentru că sunt eu tipă sau poate pentru că sunt și mai timidă și mai suspicioasă de fel, dar am devenit foarte repede geloasă pe relația dintre cele două personaje... E uimitor câtă încredere poate avea un polițist într-un suspect după ce această „chimie” a avut loc.

Pe lângă personaje, și povestea are un punct de cotitură extrem de interesant, o plasă întinsă în care nu am căzut, ci în care am sărit de-a dreptul. Gândind retrospectiv, ar fi trebuit să mi se pară evidentă capcana și s-o evit, dar pe moment, a fost ușor de crezut. N-o să intru în detalii pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba, cert e că după ce m-am înșelat o dată, aș fi vrut ca același lucru să fie valabil și mai încolo în volum... Întotdeauna pierderea unui personaj e grea, dar aici e de-a dreptul revoltătoare.

După cum spuneam la începutul recenziei, sunt și servicii secrete implicate în poveste, deși aceasta are loc în România. Înainte să citesc Arkon, dacă încercam să-mi imaginez James Bonzi români, mi se părea puțin hilar, dar acum mi se pare foarte veridică ideea că și pe plaiurile mioritice poate exista o lume a asasinatelor orchestrate din umbră, iar lumea asta nu e vreo chestie roz. E sumbră, dură și al naibii de tristă pentru că e plină de situații care te revoltă până în adâncul ființei tale. Acceptând că această lume există, brusc ideea de victimă colaterală e la fel de reală ca aceea de a fi pur și simplu la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Destine schimbate brusc, alegeri dure, adevăruri care trebuie înghițite „fără apă”, o poveste de viață cutremurătoare, toate condimentate cu dialoguri foarte românești, așa poate fi rezumat primul volum al seriei Sergiu Manta. Vi-l recomand cu drag, la fel cum vă recomand și să participați la lansarea volumului 2 al seriei, care va avea loc miercuri, 5 octombrie, la Casa Radio. Eu abia aștept!


(click pe imagine pentru a o mări)

Recenzie: Stăpânul castelului de Teodora Matei

Povestea:
Dominic, noul paznic de la închisoare, încearcă să învețe să se poarte în preajma unor oameni închiși pe viață, oameni care nu mai au nimic de pierdut. Primul sfat pe care îl primește este că în astfel de situații nu trebuie să se atașeze emoțional sau chiar să asculte prea mult poveștile condamnaților, însă îi este imposibil să nu fie fascinat de Baron, un deținut atipic, care a fost acuzat de uciderea tuturor prietenilor pe care îi invitase la castelul său.

Dar cazul nu a fost unul foarte ușor de rezolvat, deoarece toate presupusele victime au dispărut fără urmă, așa că procurorii nu au avut niciun fel de cadavre pe care să-și bazeze acuzațiile. Totuși, Baronul nu se folosește de asta pentru a stârni simpatie sau milă, nici respect din partea celorlalți deținuți, ci își duce zilele calm, în liniște, scriind povestiri scurte despre trecutul său și aproape făcând abstracție de tot ce-l înconjoară.

Nikos este un băiețel care își petrece verile la castelul familiei sale, bucurându-se când i se permite să călărească sau să se plimbe prin crângul din apropiere și detestând momentele pe care trebuie să le petreacă în preajma Domnișoarei, care este responsabilă de educația lui. Însă viața lui va deveni mult mai interesantă atunci când o va cunoaște pe Rita, o fată care pare să știe mult mai multe despre lume decât restul oamenilor.

Pe măsură ce Dominic află mai multe despre Baron și Nikos ne povestește mai multe despre copilăria și tinerețea lui, cele două povești se îmbină, scoțând la iveală piesele lipsă ale puzzle-ului și purtându-ne într-o lume fantastică, plină de farmece și de blesteme vechi, dar și de zile senine, cu aventuri de neuitat.

Părerea mea:
Înainte să-l citesc la rândul meu, am tot auzit despre romanul Teodorei Matei cum că ar fi un basm pentru adulți. Are într-adevăr fragmente care descriu de o lume de basm: zile însorite, idilice, petrecute de un copil la propriul său castel, zile în care el descoperă încet-încet lumea și misterele ei cu o fascinație naivă, dar frumoasă prin inocența ei. La fel, modul în care Nikos și Rita își împletesc viețile e atât de simplu și de natural încât la un moment dat devine din ce în ce mai greu de crezut că viitorul nu va fi de partea lor.

Însă partea luminioasă este doar o fațetă a romanului, care ascunde o serie de fragmente desprinse din cele mai negre coșmaruri. Sunt scene vii, reci, care îți ridică părul pe ceafă, sunt scene scurte, dar intense, care pot fi rezumate scurt: de groază. M-a impresionat precizia lor, țintind drept în miezul temerilor care te fac să te ascunzi sub pătură noaptea: plante care se încolăcesc în jurul tău, lucruri care se agață de tine din spate, creaturi supranaturale care te înconjoară, gheare, colți, frig... un întreg univers care este împotriva ta.

Poate sunt eu ușor de impresionat, recunosc asta despre mine, dar chiar și așa, primul lucru pe care mi-l voi aminti mereu despre Stăpânul castelului este constrastul fascinant și aproape dureros dintre lumină și întuneric, dintre idilic și terifiant, dintre simplitatea unei prietenii dintre doi copii și complicațiile unei relații între doi tineri. De asemenea, mi-a plăcut faptul că nu toate trecerile dintre cele două stări au fost bruște, a existat și o stare intermediară, cotidiană, relaxantă în felul ei. Pe scurt, mi-a plăcut modul cum a fost dozat acest contrast.

La capitolul minusuri, aș avea o singură obiecție: m-a deranjat atitudinea Ritei, pe care n-am înțeles-o. Poate pentru că povestea s-a concentrat mai mult pe Nikos sau poate pentru că Rita fusese deja inițiată în ceva ce eu n-aș putea înțelege, cert e că mi s-a părut mult prea resemnată. Poate dacă aș fi privit lumea din punctul ei de vedere, aș fi înțeles mai ușor de ce nu a încercat măcar să-și schimbe destinul, poate încercările ei ar fi făcut mai mult rău și finalul ar fi venit doar mai devreme, dar cert e că mi s-a părut că a renunțat prea ușor la ceea ce avea, mi s-a părut că a avut avantajul extraordinar de a ști ce urmează să se întâmple și nu a făcut nimic pentru a opri dezastrul... Poate existau legi străvechi, mai puternice decât ea care au împiedicat-o să acționeze, poate a încercat tot ce a putut, dar ferită de ochii lui Nikos, și, prin urmare, de ochii noștri, dar cert e că mie mi s-a părut că a renunțat fără luptă și, pe de-o parte, asta mi s-a părut incorect și față de Nikos... (bine, el a greșit oricum, nu pot și nu voi putea vreodată să accept vreo justificare pentru fapta lui)

Bun, deja intru prea mult în detalii și mi-e teamă să nu-mi scape vreun spoiler, așa că închei spunându-vă că Stăpânul castelului e o carte care trebuie citită pentru că reușește să creeze o atmosferă de basm în mijlocul unei lumi moderne, pentru constrastul minunat dintre povestea plină de lumină a unui băiețel-prinț care se îndrăgostește de o fată aparent săracă, dar care ascunde puteri nebănuite și povestea cu iz horror a unui castel bântuit de suflete neliniștite, dar și de regrete vechi... E o carte pentru cei care iubesc o poveste despre destin, magie și castele plasată cu mult talent în zilele noastre, dar care o să vă ajute să evadați din cotidian!

La o cafea, o carte bună și... un unicorn roz

Sâmbăta trecută am paticipat la a 3-a întâlnire organizată de editura Tritonic în grădina celor de la The Coffee Factory. Totuși, scriu la atâtea zile după eveniment pentru că acesta a fost foarte diferit de lansările cu care eram obișnuită și am încercat să-mi iau răgazul necesar ca să înțeleg ceva din ceea ce s-a întâmplat.

Pe scurt, la ora 17:03, atunci când am ajuns eu (a doua oară în acea zi, pentru că inițial am ajuns pe la 11, când știam eu că ar trebui să aibă loc lansările... ca să descopăr grădina goală și să învăț să verific și orele evenimentelor, nu doar ziua și locul...), grădina era plină cu oameni. Și nu plină, la modul că nu mai erau locuri, ci efectiv era o mulțime incredibilă de oameni. Lansarea trebuia să înceapă la 17:00. Mulțimea era acolo de mult mai devreme, conform celor ajunși acolo înaintea mea. Și deja nu se mai stătea la coadă la cărți, pentru că tirajul fusese epuizat. Se stătea la coadă pentru a fi trecut pe o listă de așteptare. Pentru cei care n-au fost niciodată la o lansare de carte în România, așa ceva nu se întâmplă. E un unicorn. Și s-a întâmplat la lansarea unui autor român de SF&F aflat la debut. Unicorn roz. Uitați-vă bine la poza asta. Așa ceva nu se întâmplă.


Click pe fotografie pentru a o mări
Și totuși s-a întâmplat. Evenimentul cuprindea 3 lansări și o prezentare de carte. Însă mulțimea de mai sus venise acolo pentru un singur titlu: Obsesie, primul volum al seriei Iubiri periculoase, de Georgiana Sandu. Deși se află la debut, e vorba doar de debutul pe hârtie, pentru că povestea ei a apărut pe wattpad (desigur, varianta publicată este una îmbunătățită, revizuită și adăugită, cu scene care vor schimba povestea, după cum spune autoarea), unde avea deja 5,7 milioane de citiri.

Pe scurt, wattpad e ca un fel de twitter + blog, mai mult sau mai puțin. Practic, în loc de cele 140 de caractere de pe twitter, aici o postare este un capitol dintr-o poveste. Am comparat platforma oarecum cu un blog pentru că poți scrie orice îți poftește inima, iar lumea poate comenta, exact ca pe blog. Cât despre asemănarea cu twitter, dacă îți place vreun autor, îl poți urmări, ca să fii mereu la curent cu cele mai noi capitole.

Revenind la eveniment, cei câțiva oameni care participăm frecvent la lansări ne-am strâns deoparte, încercând să înțelegem ce se întâmplă, ce anume a adus sute de oameni, unii dintre ei venind din alte orașe, la o lansare. Bine, nu tocmai o lansare, pentru că autoarea n-a apucat să spună nimic la început, iar la final, după cele peste 2 ore de autografe, majoritatea fanilor plecase. Însă oamenii fuseseră acolo, marea de tinere (și câțiva tineri) existase, se manifestate... și chiar și acum, nimeni n-ar ști să spună de ce. Am încercat să avansăm întrebări și teorii... O fi fost cartea? O fi fost autoarea? O fi fost ideea că o carte publicată pe wattpad a ajuns pe hârtie? O fi fost faptul că publicul acela pe care noi nu-l cunoaștem, dar autoarea da, poate nu știe că există autori români contemporani sau nu știe cât de bine scriu sau nu știe că scriu și pentru ei?

Și totuși, publicul ăsta există. L-am văzut, l-am cântărit, l-am judecat... Dar sute de oameni au stat la coadă, s-au trecut pe liste de așteptare, au plecat cu o carte acasă. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe acum, cred eu, nu e ce i-a adus acolo, ci cum ajungem la ei, cum îi prezentăm lor pe ceilalți autori care și-ar dori un loc lângă Obsesia Georgianei.

Recenzie: Filiera grecească de Bogdan Hrib

Povestea:
Stelian Munteanu este purtătorul de cuvânt al poliției române, aflat temporar în vacanță la Paralia. Și deși n-a mai avut parte de un concediu de mult prea mult timp, nici de data asta nu se poate bucura de el, deoarece în aceeași localitate are loc o crimă, iar principalul suspect este un cetățean român.

Astfel, pentru că este singurul membru al poliției aflat deja în Grecia, Munteanu ajunge implicat într-un caz internațional de trafic de bunuri, încercând să ajute poliția din Paralia să descopere întreaga rețea de traficanți, care nu se întinde doar în România și Grecia, ci și în țări precum Rusia, Austria sau Franța. În plus, pe lângă o serie de infractori parveniți, tinere naive și avocați dubioși, detectivul de ocazie se va confrunta și cu un spion în care va trebuie să decidă dacă are sau nu încredere.

Părerea mea:
A trecut prea mult timp de când am luat o pauză de la SF&F ca să mă bucur de un roman Mystery & Thriller sau Romance, așa că am decis că e momentul să mă las prinsă de aventurile unui aproape-detectiv român. Și a fost exact ceea ce aveam nevoie, pentru că Filiera grecească m-a ajutat să intru în atmosfera de vacanță, m-a ținut cu sufletul la gură și mi-a amintit senzația de a fi atât de absorbită de o carte încât să nu o las din mână până n-o termin (și se citește repede, eu am terminat-o într-o singură zi).

E genul de carte polițistă care are de toate: o crimă misterioasă, care e doar punctul de start al unui caz complicat, femei fatale, spioni, călătorii prin toată lumea... E aproape un film cu James Bond, doar că are și niște aspecte foarte românești, cum ar fi atitudinea și comportamentul familiei Popescu, dar și critica subtilă la adresa dotărilor poliției române... E un Mystery & Thriller ușor de comparat cu un roman din același gen al unui autor anglo-saxon, dar are în plus și un anumit aer de autenticitate românească, care îl ajută să iasă în evidență.

În plus, mi-a plăcut stilul lui Bogdan Hrib, proza lui e cursivă și ușor de citit, astfel încât să poți devora paginile una după alta până la deznodământul mult așteptat. Totuși, narațiunea nu e liniară, a fost cel puțin o răsturnare de situație la care nu mă așteptam, dar pe care vă las s-o descoperiți singuri. Însă cel mai reușit aspect al poveștii a fost, din punctul meu de vedere, naturalețea dialogurilor. Deseori, dialogurile dintr-un text sună cumva forțat, la limita pierderii credibilității, sunt genul de replici care te fac să te întrerupi ca să exclami faptul că oamenii nu vorbesc cu adevărat așa. Aici n-a fost cazul, replicile au fost exact așa cum trebuie încât să-mi păcălească mintea cum că totul se petrece cu adevărat și eu sunt doar un martor discret.

Și personajele au fost interesante, deși cam la limita stereotipiei, în special personajele care aveau doar un rol episodic în economia cazului. Totuși, nu m-a deranjat acest aspect pentru că au fost bine folosite, au avut un rol clar și necesar în poveste, n-au fost folosite nici sub formă de decor redundant, ca atunci când vrei să bifezi o listă de lucruri „necesare” într-un roman dintr-un anume gen, nici pentru a îndeplini o serie de acțiuni previzibile, așa că au funcționat bine alături de celelalte elemente ale romanului. A fost o îmbinare suprinzătoare de clișee care a avut ca rezultat ceva suprinzător.

Ba mai mult, deși e un personaj trecut prin viață, având parte de dezamăgirile aferente vârstei, fiind puțin obosit de tot și de toate, dar încă suficient de ager la minte încât să fie util, Stelian Munteanu mi-a părut o persoană care mai are ceva suprize de arătat când vine vorba de personalitatea sa, așa că abia aștept să-l reîntâlnesc în celelalte romane ale seriei care îi poartă numele.

Între timp, însă, vă recomand Filiera grecească, mai ales dacă sunteți la rândul vostru în concediu într-un loc călduros. Totuși, așezați-vă la umbră când vă apucați de citit, pentru că e genul de roman care te prinde atât de tare încât, fără șă-ți dai seama, o să te prindă destul de bine și soarele până la finalul poveștii.

Recenzie: Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba

Povestea:
Erig și Emily au o legătură unică: indiferent unde s-ar afla, cei doi pot comunica mental instantaneu. Prin urmare, atunci când omenirea descoperă o stea care emite căldură, dar nu și lumină, Emily face cunoscută abilitatea lor, astfel încât cei doi să poată micșora timpul de comunicare între Pământ și echipajul trimit să cerceteze steaua infraroșie.

Așa ajunge Erig pe nava care va descoperi existența unei sfere Dyson. Însă tânărul n-a reușit niciodată să se împace cu modul în care relația lor a devenit o unealtă în mâna oamenilor, lucru pe care îl mărturisește într-o lungă scrisoare către Emily, scrisoare care a devenit acest roman.

Părerea mea:
Am terminat cartea ieri și de atunci nu reușesc să mă gândesc la altceva, așa că recenzia mea e un fel de încercare de exorcizare. Romanul de debut al lui Alexandru Lamba e o poveste de dragoste într-un cadru hard SF, e un roman despre sacrificiu și despre resemnare, despre frig și despre spațiu. Și despre iubire, mai ales despre asta.

Cel mai acut resimt acum partea despre resemnare, care e din ce în ce mai evidentă cu cât te apropii de finalul romanului, final inevitabil, dar dureros oricum, final care te lasă cu un sentiment de goliciune interioară, de pustiire. Ce rămâne atunci când nu mai ai nimic? Răspunsul se găsește tot la final: nebunia. Ultima pagină cred că a fost cea mai intensă din tot romanul și una dintre cele mai marcante...

Însă romanul nu e bun doar la final: încă de la început, știi că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie, sămânța dezastrului a fost plantată încă de pe Pământ. Dar e uitată repede în favoarea fascinației expediției: primii oameni care vor avea contact cu o tehnologie incredibil de avansată, fiorii dați de faptul că nimeni n-a mai ajuns așa departe, viața pe o navă care permite schimbări instantanee de decor... totul a fost incredibil pentru mine, destul de incredibil cât să ignor norul durerii lui Erig. Cel puțin la început...

El era un om fericit. Cred că asta e cel mai dureros, faptul că era mulțumit cu viața lui și că nu și-a dorit niciodată să facă parte din acea expediție. Pentru mine, a fost greu de înțeles la început, când m-am regăsit ușor în mentalitatea lui Emily, în dorința ei de a avea parte de un strop de magie în viața ei și, ulterior, de a călători mai departe ca oricine. Însă, încet-încet, durerea lui Erig acaparează totul și e atât de multă și atât de bine explicată încât nu ai cum să nu fii de acord cu el. Și asta doare în sine, pentru că dorințele lui sunt egoiste și totuși atât de logice. De ce să vrei „mai binele” când ai deja tot ce ți-ai dorit?

Cred că n-am să uit niciodată pasajul despre prima întâlnire dintre Erig și Emily, momentul în care ea îl salvează... A fost, cred, momentul în care i-am înțeles pe amândoi simultan. Sunt atât de multe sentimente acolo, e un moment atât de profund și de intim, atât de puternic... E ceva ce rămâne cu tine.

Dar romanul e în același timp mai mult decât o poveste de dragoste, e un roman hard SF în care acest cadru e esențial pentru ca povestea dintre protagoniști să se desfășoare așa cum o face. De la corpuri Dyson la viteze relativiste, de la memorii de calculator la convertoare energie-masă, lucrurile sunt foarte atent studiate și foarte bine inserate în poveste astfel încât să nu pară nici didactice, nici plictisitoare, ci necesare. Pentru mine, explicațiile au fost suficiente cât să înțeleg ce nu știam și să-mi amintesc ce uitasem, dar și suficient de puține încâ să nu devină punctul central al cărții. Practic, au fost exact cât trebuie ca să fiu convinsă că partea științifică nu scârțâie. Ceea ce e suficient pentru un roman SF care nu se vrea un tratat despre viteze relative.

De asemenea, deși am spus de la început că finalul mi s-a părut inevitabil, nu înseamnă că romanul a fost previzibil. Există cel puțin un detaliu legat de realitatea virtuală care mi-a scăpat complet și care a devenit repede o mare răsturnare de situație pentru mine. Plus alte lucruri neașteptate, cum ar fi spinii pe pe elipsoid și ceea ce conțin ei (nu, n-am să dau spoilere. Read the book!).

Trăgând linie, a fost un roman extraordinar și deși nu e primul text al lui Alex pe care îl citesc, tot am fost suprinsă de cât de bun e. Nu ca și cum nu m-aș fi așteptat la asta din partea lui, ci pur și simplu nu m-am așteptat vreodată la o poveste de dragoste SF atât de bună. Și e și povestită foarte bine, în special prin modul în care prezentul e alternat cu amintirile trecutului, astfel încât lucrurile se degradează încet-încet pe două planuri...

În mod evident, vă recomand tuturor Sub steaua infraroșie, e genul de roman care își lasă amprenta asupra ta indiferent ce gen de cititor ești sau ce gen de cărți citești de obicei. E un roman despre sentimente profund umane, despre o relație între două persoane și asta e ceva cu care putem rezona cu toții.

În plus, dacă sunteți în Brașov mâine, îl găsiți (cu Alex cu tot) la cele 3 evenimente la care va participa autorul. Eu zic să profitați și să-i luați un autograf. Și să-i spuneți că nu-i frumos să se joace așa cu sentimentele cititorilor lui (ba da, ba da, e minunat, abia aștept s-o faci din nou!)


(Click pe imagini pentru a le mări)

De citit: Lansările Final Frontier

Peste 2 săptămâni, în weekend-ul 2-3 aprilie, toți fanii și iubitorii de SF&F, benzi deseate, figurine sau pur și simplu iubitorii de geek stuff se vor strânge în Connect Hub (Bulevardul Dacia 99) ca să se bucure de a 5-a ediția Final Frontier, un târg de carte special pentru noi.


Eu am participat prima dată la ediția cu numărul 3 și cred că a fost prima mea interacțiune adevărată cu fandomul românesc din zona SF&F. M-am îndrăgostit din prima clipă, pentru că am simțit că, deși nu cunoșteam pe nimeni, făceam parte dintr-un grup. Între a treia și a patra ediție, am mai participat la alte evenimente care reuneau aceiași oameni și am ajuns să-i cunosc, așa că FF #4 a fost ca o revedere cu toți oamenii dragi, dar și o ocazie să cunosc alți fani.

Prin urmare, de când am aflat că urmează ediția cu numărul 5, am stat cu antenuțele bine întinse, ca să prind toate știrile legate de târg și să vi le pot da mai departe centralizat, așa că, pe lângă un link la program, aș vrea să vă povestesc despre toate cărțile faine care se vor lansa la târg și pe care abia aștept să le aduc în bibliotecă (mai ales că ziua mea e weekend-ul acesta, așa că o să am o scuză să cer kile de cărți drept cadou :P ).

Bun, vă avertizez că urmează un articol destul de lung, pentru că majoritatea editurilor ne-au pregătit multe lucruri faine, așa că eu o să mă pot revanșa pentru perioada lungă care s-a scurs de când v-am recomandat o carte înainte să apară. De asemenea, o să iau editurile participante în ordine alfabetică, ca să nu se supere nimeni :)


• Crux Publishing - Prezentă de un an de zile pe piața de carte românească, editura Crux Publishing rămâne fidelă misiunii sale de a aduce în atenția publicului autori români contemporani de o inestimabilă valoare și de a îmbogăți cultura actuală prin traducerea operelor unor autori străini clasici care au pus bazele literaturii fantastice de calitate. Sâmbătă, 2 aprilie, începând cu ora 15.00, Crux Publishing vă invită la evenimentul intitulat De la Conan Barbarul la distopie și stele, care va cuprinde lansarea a trei volume esențiale pentru literatura de gen:

Conan Barbarul: O vrăjitoare se va naște de Robert E. Howard Primul titlu din proiectul Integrala Robert E. Howard reprezintă o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali surprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Insula Diavolului (Predestinare genetică #2) de Ciprian Mitoceanu Urmând volumului În sângele tatălui, romanul Insula Diavolului este cel de-al doilea titlu din seria Predestinare genetică semnată de cunoscutul scriitor român Ciprian Mitoceanu. Deseori comparat cu Stephen King ca forță a scriiturii și a suspansului creat, autorul ne introduce de această dată într-un univers distopic, foarte apropiat de cel al zilelor noastre. Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității. Dar ce ne facem când politica și genetica scapă de sub control? În cel de-al doilea volum al seriei, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1) de Ana Maria Negrilă Supranumită „Regina neagră a cyberpunk-ului românesc”, Ana-Maria Negrilă revine pe piața de carte cu un roman science-fiction a cărui complexitate și dinamism sunt comparabile cu marile opere de gen precum seria Dune, Primăvara Helliconiei sau Seria Culturii. Cititorii vor avea parte de o poveste în care știința, religia, spionajul și conspirațiile se împletesc, se confruntă și dau naștere unei aventuri ce va ține toți cititorii cu sufletul la gură. Primul volum dintr-o saga space opera (Stelarium), Regatul sufletelor pierdute vine însoțit, în premieră în ultimii ani în România, de un trailer și de un cod QR care, odată scanat, le oferă cititorilor acces la un conținut multimedia bonus și la nenumărate surprize. Trailer-ul cărții aici -> [link] (must see!!)

• HAC!BD - oamenii care l-au transformat pe Harap-Alb în super-erou de bandă desenată s-au extins, publicând și diverse albume de gen, două dintre ele având lansarea sâmbătă, la ora 11:45. Însă evenimentul pe care abia îl aștept este lansarea volumului Haiganu. Fluviul șoaptelor, roman pe care l-am citit și pe care îl recomand cu drag. Și deși l-am citit, motivul pentru care ard de nerăbdare să particip la lansarea de sâmbătă de la ora 14:00 este faptul că Marian Coman ne va citi un fragmentul din următorul volum!!

Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba! Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase. Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

Dealu Turcesii, Paradigme de Dodo Niță Prozele lui Dodo Niţă scrise cu aplombul care nu ocoleşte sonorităţile argotice, au finaluri şocante, fie în cheie comică, efect al jocului ironic, fie în registrul atroce tragic. Autorul apelează la un întreg patrimoniu de fantasme obsesive (excelent valorizate în poves­tirea „Nopţile albe ale Leningradului”, pusă sub semnul tutelar al lui Mihail Bulgakov), vise, situaţii recurente proprii rememorării copilăriei („Dealu Turcesii”), unde recuperarea fondului ancestral-folcloric atinge notabile intensităţi lirice. Fără să răstoarne raporturile între realitate şi ficţiune, proza lui Dodo Niţă, onestă şi pregnantă, garanţie a unei lecturi agreabile, se încăpăţânează să conserve o anume ingenuitate a actului literar.

Ioniță Tunsu. Un haiduc de București Ioniță Tunsu a fost ultimul haiduc care a băgat spaima în târgoveții și boierii Bucureștiul secolului al XIX-lea. Jafuri la drumul mare, spargeri în toiul nopții și aventuri prin catacombele uitate ale Bucureștilor, ba chiar incursiuni în Revoluția de la 1821, fapte intrate în legendă și reînviate acum, cu deosebită măiestrie de pensula maestrului Puiu Manu.

• Millennium Books - Prima lansare la care am asistat în 2013 la FF a fost lansarea unui volum de Ioana Vișan, așa că mă bucur că și anul acesta, autoarea mai lansează un volum. Iar pe Lucian Dragoș Bogdan l-am îndrăgit de la primul capitol din Vraciul de pe norul interior, așa că sper să ne vedem în număr cât mai mare duminică, de la 12:30:

Povestiri fantastice de Lucian Dragoș Bogdan După mai multe romane, a venit vremea unor volume de povestiri. Dacă ÎNTÂMPLĂRI DIN OCEANELE TIMPULUI conţine texte din perioada 2013-2014 şi va apărea doar în format electronic, pe 3 aprilie vă aştept la Final Frontier cu o carte pentru care unii dintre voi şi-au exprimat interesul în ultima jumătate de an. POVESTIRI FANTASTICE va apărea la editura Millennium, "păstorită" de Horia Nicola Ursu - acelaşi care, la vechea sa editură Omnibooks, îmi tipărea primele două volume de povestiri, cele cu care am ieşit în lume în anul 2004. Citind toate detaliile acestea, poate că unii dintre voi au înţeles unde bat - noul volum adună laolaltă cele mai bune povestiri din "Trilogie" şi "Zeul Kvun".

Secvență de zbor de Ioana Vișan După EFECTUL DE NAUTIL, iată cea de-a doua culegere de povestiri ce poartă semnătura Ioanei Vişan, una dintre vocile cele mai proaspete şi mai puternice din noua generaţie de autori de literatură fantasy şi science fiction din România. SECVENŢĂ DE ZBOR reuneşte povestiri apărute anterior în antologii şi diverse publicaţii, alături de altele inedite.

• Nemira - editura care nu mai are nevoie de vreo prezentare vine cu două evenimente, dar cu mult mai multe cărți. Sâmbătă, de la ora 15:30 are loc o lansare de carte străină, iar duminică de la ora 14 are loc lansarea volumelor semnate de autorul bicefal Dănuț Ungureanu - Marian Truță:

Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Mai povesteau oamenii, in serile cand se-adunau la cate unul, sa stea de taina, ca mosneagul se ivea, cel mai adesea in noptile cu luna plina, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, sovaind, parca neindraznind sa se-ntoarca la el acasa. Trupul ii era tot strapuns, iar prin gaurile in care nu ramasesera panusi se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe teasta si-n varfurile degetelor ii crescusera mii de fire de matasea porumbului, care frematau la cea mai mica adiere. Din picioare inmugureau frunze si cu toate astea se misca aproape ca un om, gemand de ti se facea pielea de gaina. Dar din gavanele ochilor nu curgea nicio lacrima, caci erau pline cu graunte, printre care se furisau gandaci marunti...”

Mineral de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Oamenii stelelor vor adora nestingheriti, eliberati de povara carnii, stralucirea intregii Creatii...” Nemurirea? Sublimarea sufletului? O umanitate absolvita de pacate? Sunt promisiunile unei tehnologii revolutionare, pe care eroii romanului Mineral le urmeaza ca pe singurele sperante ce le-au mai ramas intr-o societate impotmolita la limita neputintelor sale. Ceva se intampla insa pe calea catre contopirea cu perfectiunea universului, amenintand sa spulbere ultimele sanse de supravietuire a speciei. Si, pas cu pas, personajele din Mineral inteleg ca oamenii trebuie sa gaseasca mai intai in sine solutiile pentru a merge mai departe...

Noutăți Nemira

• Paladin - Cred că Paladin e printre puținele edituri de la care am chiar toate titlurile din colecția SF&F în bibliotecă și chiar dacă nu le-am citit pe toate, vreau să le aduc cărților mele câteva surioare noi. În plus, sâmbătă la 16:15 se lansează și Trezirea leviatanului, carte pe care o aștept cu nerăbdare de mult, mult timp :)

Trezirea leviatanului de James Corey Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi? Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă. Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.

Elantris de Brandon Sanderson Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Furia roșie de Pierce Brown În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

• Rao - E primul an în care editura participă la FF, așa că sper sincer că asta înseamnă că vor reînvia colecția lor de SF :)

Bărbați sub arme de Terry Pratchett Caporalul Morcove a fost avansat! Acum conduce recruţii din Garda Oraşului Ankh-Morpork, cel mai mare oraş din Lumea Disc, pentru a-l apără de hoarde barbare, războinici tribali, armate banditeşti... lucruri de-astea. Dar o slujbă şi mai importantă îl aşteaptă. Un document vechi tocmai a dezvăluit că oraşul Ankh-Morpork, cundus de decenii de de crima dezorganizată, are un suveran secret! Iar numele lui e Morcove... Şi astfel începe cea mai mare uimitoare aventură a tuturor timpurilor, sau măcar a întregii după-amiezi, în care soarta oraşului - a universului însuşi! - depinde de curajul unui tânăr, de o veche sabie magică şi de un căţel.

Moștenitoarea focului de Sarah Maas Celaena Sardothien şi-a negat harul magic vreme de zece ani. Acum, singura ei dorinţă este să răzbune moartea prietenei ei Nehemia, iar regele din Adarlan este principalul vinovat. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, Celaena, moştenitoarea de foc a unui regat distrus, va călători în Wendlyn, un ţinut îndepărtat în care magia încă mai dăinuieşte. Va reuşi oare temuta asasină să îşi accepte moştenirea nemuritoare, învingându-şi teama de necunoscut? Până unde va fi ea dispusă să meargă pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută Nehemiei?

Simfonia itinerantă de Emily St. John Mandel "Simfonia itinerantă" este un roman complex, ciudat, despre anii de dinainte şi de după o pandemie care ucide majoritatea populaţiei de pe Terra, având în centru destinele unei trupe de actori supravieţuitori. Planurile temporale se împletesc în mod armonios. Frumos scris, bine construit, nu este, cum s-ar putea crede, doar un roman postapocaliptic sumbru, ci ne oferă o viziune inedită despre un viitor distopic.

Regatul umbrelor de Josephine Angelini "Regatul umbrelor" este cel de-al doilea volum din seria Predestinaţi. Cartea continuă povestea lui Helen Hamilton, o tânără timidă care locuieşte în Nantucket şi a cărei viaţă este cuprinsă de haos atunci când descoperă că este singurul scion, descendentă directă a zeilor greci, care poate coborî în Lumea de Dincolo. Helen este hotărâtă să-şi folosească talentul pentru a pune capăt războiului împotriva zeilor şi, de asemenea, să-şi schimbe destinul. În cruciada pe care o declanşează, un lucru se dovedeşte dificil: să-l uite pe Lucas Delos. Fără el, Helen simte că nu poate înfrunta Lumea de Dincolo şi este pe punctul de a ceda. Chiar atunci, un alt scion misterios, neînfricat îşi face apariţia şi îi oferă eroinei ocrotirea sa. Volumul doi din această saga aduce cu sine o poveste romantică încărcată de dinamism, în care se înfiripă un triunghi amoros de neuitat.

• Tritonic - Cred că e unul dintre cele nostalgice articole pe care le-am scris, dar FF chiar a însemnat și înseamnă mult pentru mine, așa că-mi tot amintesc întâmplări de pe la începutul incursiunilor mele printre oamenii cărților. Întâmplător sau nu, editura Tritonic a fost sursa de la care am aflat despre târg prima dată, așa că mă bucur să-i revăd, mai ales că duminică, la ora 13:15, lansează volumul lui Alex Lamba, care cred că va fi prima carte pe care o citesc după târg. În plus, deși nu e pe lista lansărilor, n-am să plec de la FF fără volumul 9 și 1/2 elegii al lui Michael Haulică.

Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba Un Space Opera / romance, o încercare de a satisface pretențiile fanilor de hard SF și ale amatorilor de povești de dragoste deopotrivă. O incursiune imaginativă în viitorul în care iubirea pentru spațiu va invada spațiul iubirii.

Galaxia sudică de Aurel Cărășel Galaxia sudică adună în paginile sale cîteva nuvele publicate, bine primite de cititori și lăudate de cei care scriu despre proza scurtă (una dintre ele, „Gravitație 0.7ˮ, a fost chiar nominalizată la premiile Romcon 2015, categoria nuvelă), dar și una inedită, cea mai întinsă dintre ele. Însă vestea cu adevărat bună în legătură cu acest volum este că el reprezintă debutul unuia dintre cele mai interesante proiecte din literatura SF românească. Galaxia sudică va fi o saga spațială, o istorie a lumii așa cum numai Motocentauri pe acoperișul lumii, antologia din 1995, își propusese.

Cam atât despre cărțile editurilor invitate pe care vi le recomand cu mare, mare drag. Totuși, nu sunt singurele lansări, deoarece câteva edituri care nu vor avea stand vor fi prezente prin autorii SF&F pe care îi lansează. Așadar, dacă nu v-am plictisit încă, vă mai recomand câteva cărți care se vor lansa la târg:

Din ştreang de Aurelia Chircu - editura Bookmasters - lansare duminică, 11:15 Debutul Aureliei Chircu aduce în prim plan îmbinarea unei estetici tipic scandinave în materie de thriller cu elemente fantastice, menite să reproducă o atmosferă de suspans ancorată într-un mediu autohton. Miza cărții o constituie însă posibilitatea de a fi lecturată ca roman mainstream, roman thriller sau roman de ficțiune speculativă.

Exit, povestiri de dincolo - antologie editată de Marian Truță - editura Eagle - duminică, 11:45 Opt autori explorează pragurile lumii de dincolo, într-o călătorie captivantă, uneori sumbră, alteori amuzantă, alteori plină de tristeţe şi însingurare. Opt istorii inedite despre ceea ce poate fi hotarul dintre AICI şi DINCOLO, opt viziuni ale aceluiaşi lucru, pe cât de fascinante, pe atât de diferite.

Căldura ghețarilor de Nic Dobre - - sâmbătă, 12:30 Cartea lui Nic Dobre vorbește, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenești, despre dorul de casă (dacă această sintagmă nu s-a prăbușit deja în desuetudine, sub presiunea implacabilă a unui alt «ghețar» – globalizarea), despre eternul balans între nerăbdarea marilor explorări și revenirea perpetuă la insula de baștină.

• Opere complete de Mihail Grămescu, vol 4 - Tracus Arte - duminică, 11:00

Doamne, ce de cărți s-au strâns....Habar n-am unde o să le pun, habar n-am când o să am timp să le citesc pe toate, dar serios că le vreau. Și portofelul meu e bine burdușit, așa că, dacă totul merge bine, o să pot să vin cu toate acasă. Semnate *evil grin*.

Și dacă tot m-am apucat de luat la puricat programul, vă mai spun că dacă veniți la târg, o să mai aveți parte de nenumărate suprize, printre care și un eveniment al Secției 14, pentru care autorii se pregătesc temeinic, așa că mă aștept la ceva fain de tot, o zona de boardgames, quiz-uri și dueluri de la Club Star Wars România și multe, multe alte surprize!!

Așadar, ne vedem cu toții pe 2-3 aprilie la Final Frontier! Eu voi fi acolo tot weekendul, așa că sper să ne strângem din nou în număr cât mai mare!