Blogul s-a mutat!

Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată. 

Pe mine mă găsiți povestind despre cărți și pe: Instagram, YouTube, Goodreads.

Blogosfera SF&F: Câinii Diavolului de Cătălina Fometici

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că voi citi cartea asta fără probleme, eu care nu voiam să aud măcar despre genul horror, nu l-aș fi crezut. Acum, însă, nu numai că am reușit să apreciez povestirile gotice ale Cătălinei fără să mă trezesc în miezul nopții după un vis cu un lup imens, dar am și recunoscut câteva motive specifice genului pe care le-am mai întâlnit în astfel de povestiri, așa că am încheiat lectura mândră de faptul că acum genul horror are un loc binevenit pe rafturile bibliotecii mele.

Povestea:
Sunt trei povești, fiecare având loc în Franța secolului 18 și fiecare prezentând lupta dintre omenire și forțele Răului, prezentate sub forma unor lupi uriași care bântuie pădurile și ucid animalele, copiii și oamenii nevinovați, lăsând în urmă cadavre mutilate grotesc și multă, multă, frică.

Însă niciunul dintre animale nu este ceea ce pare, lupii fiind, de fapt, oameni blestemați, ale căror povești le vom afla pe parcursul cărții, deoarece cele trei nuvele nu sunt independente, ci spun povestea Răului și a modului în care el poate schimba destine.

Părerea mea:
N-am citit foarte multe povești „de groază” pentru că sunt o persoană ușor influențabilă, care se teme în continuare de întuneric și de necunoscut. Totuși, întâmplător, majoritatea romanelor și nuvelelor horror cu care m-am întâlnit au avut în prin plan vârcolaci. Și deși abordările diferă, majoritatea au fost povestiri gotice, așa că am început să identific elementele comune, dar și să știu la ce să mă aștept. Așa că, în timp, mi-a fost mai ușor să citesc fără să mă sperii.

Până la urmă, nuvelele din Câinii diavolului nu mi s-au părut că vor să mă sperie, ci că vor să mă pună pe gânduri cu privire la ce înseamnă Răul. Toate cele trei pun în prim plan ideea de Rău, de forță exterioară care te atrage cu voluptate de partea greșită, te seduce și te folosește, transformând oameni mai buni sau mai răi în bestii, întunecându-le judecata într-un mod care e simultan descurajant - pentru că nu poate fi oprit, pentru că strivește voința într-un mod definitiv - dar și fascinant, atractiv într-un fel murdar - pentru că unele persoane sunt atât de vrăjite încât încep să iubească noua lor viață.

Deși personajele nu mi s-au părut neapărat ieșite din tiparele genului într-un fel memorabil, totuși sunt elementul central al poveștilor, sunt cele care atrag atenția pentru că fiecare reacționează în propriul mod la ceea ce li se întâmplă. Nu mă refer doar la lupi, ci toate personajele urmează niște linii clare, dar acest lucru este chiar factorul care permite cititorului să poată să disece cu adevărat ceea ce li se întâmplă, modul în care fiecare om reacționează diferit la Rău. Unii rămân neschimbați, păstrându-și chiar naivitatea care le permite să lupte cu adevărat. Alții se lasă seduși și cad în păcat. Alții reușesc să meargă o vreme pe linia de demarcație, înainte să fie răpuși de efort.

Mi-a plăcut și faptul că nuvelele au fost interconectate, că au spus împreună o poveste, deși mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre castelul din prima poveste. Totuși, modul în care prezicerile regelui se adeveresc, felul în care Răul nu pierde, de fapt, niciodată, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la carte. Nici acesta nu e neapărat o ieșire din tipar, fiind deja cunoscut finalul deschis al unei povești horror în care devine evident faptul că Binele nu a învins, însă mi-a plăcut modul în care Cătălina a lăsat să se înțeleagă faptul că Lupii nu pier, apoi a demonstrat și cum se întâmplă acest lucru.

Mi-aș fi dorit, însă, mai multă tensiune, mai multe răsturnări de situație. Îmi place să fiu luată prin surprindere măcar puțin indiferent ce gen aș citi, însă de data asta, am reușit să ghicesc din timp care va fi deznodământul. Însă cred că tocmai de aceea, acest volum ar putea fi apreciat de cei nefamiliarizați cu goticul, deoarece sintetizează majoritatea elementelor caracteristice genului. Așa că lor le recomand în primul rând să citească volumul Câinii diavolului.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Câinii diavolului, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Nantan Lupan
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota

Pe 9 august vom scrie despre Cine doarme și visează de Cezarina Anghilac. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Blogosfera SF&F: Epoca inocenței (Terra XXI #1) de Adrian Mihălțianu

Deși din exterior, SF-ul este perceput ca fiind un tip de literatură simpluț, de divertisment, cu teme banale și eroi de paie, cu lupte intergalactice și omuleți verzi. Ocazional, e văzut și ca un gen dificil, cu știință multă pe care dacă nu reușești să o înțelegi până la ultima ecuație, nu te poți bucura de lectură. În realitate, însă, SF-ul are multe nuanțe. Există, desigur, și romanele simpluțe cu eroi de paie care împușcă omuleți verzi cu pistoale laser. Rareori, există și romane care abundă în știință, care nu sunt pe placul tuturor.

Dar, de cele mai multe ori, romanele SF nu fac decât să construiască un posibil viitor, concentrându-se pe societate, pe tehnologie, pe civilizații stranii întâlnite prin spațiu, pe zborul între lumi. Și construiesc acest viitor pentru a vorbi despre noi, despre oameni, așa că este deseori un gen ușor de înțeles și de iubit pentru cei dispuși să-i dea o șansă.

Din când în când, destul de rar, printre aceste romane se numără și unele care au loc în viitorul apropiat, cum e Epoca inocenței, care începe peste doar patru ani, dar e scrisă într-un stil atât de viu și de cinematic încât te face să simți că ai călătorit în timp.

Povestea:
În 2021, un detectiv privat american este plătit să urmărească un om de știință chinez, dar descoperă că nu este singurul care se află pe urmele asiaticului. Cineva i-a sechestrat fiica cercetătorului și o folosește ca monedă de schimb pentru a obține o serie de rezultate ale cercetărilor sale, rezultate pe care americanii se chinuie să le suprime, deoarece au potențialul de a schimba lumea.

Un obiect ceresc care este în mod clar artificial se îndreaptă spre sistemul solar. Va dura câteva decenii să ajungă la noi, însă omenirea ar putea încerca să se pregătească pentru întâlnirea cu o altă specie... dacă ar știi ceea ce o așteaptă. Însă, în ciuda tuturor încercărilor, secretul iese la iveală exact acolo unde trebuie: în rândul oamenilor suficient de influenți pentru a face ceva. Și în timp ce mersul firesc al lucrurilor și avansul tehnologic schimbă fața planetei, în umbre se țes planuri pentru a asigura viitorul speciei și după ce obiectul străin va ajunge în sistemul solar.

Părerea mea:
Imaginați-vă Fundația lui Asimov combinată cu vreo duzină de romane distopice, amestecată cu puțin optimism și cu o tonă de stupiditate umană și ați putea obține ceva asemănător romanului Epoca inocenței. În primul rând, mi se pare un gest foarte curajos să încerci să scrii despre un viitor atât de apropiat: în doar patru ani s-ar putea infirma sau confirma tot ce ai scris... Probabil rezultatul va fi o combinație a celor două (și, cu puțin noroc, se vor îndeplini predicțiile optimiste, iar de cele pesimiste se va alege praful... deși după cum stau lucrurile, tind să cred că va fi exact pe dos).

Pe de altă parte, pentru cititori e captivant de văzut cum lucruri minore care se întâmplă azi ar putea avea un impact enorm în curând sau, dimpotrivă, ar putea fi uitate în doar câțiva ani. La fel cum e extrem de plăcut să ignori partea socio-politică și să speri că tehnologia va arăta exact atât de provocator (mașini care se conduc singure la fiecare pas, microdrone, Hive? Oh, yes), la fel cum poți să te deprimi ignorând tehnologia și văzând cum ar putea evolua țările spre ultranaționalism și xenofobie, spre sărăcie și suprimarea drepturilor într-un fel în care China viitorului să poată părea o opțiune viabilă (meritocrația bate dictatura sau cleptocrația, după părerea mea).

Menționasem Fundația lui Asimov; paralela între cele două romane e destul de la îndemână pentru că și Mihălțianu sare prin timp, păstrând doar câteva personaje de la o perioadă la alta. În cazul acesta, „salturile” mi s-au părut alegerea logică, pentru că a fost mult mai ușor de observat evoluția (sau involuția) omenirii, dar și impactul știrii despre obiectul ceresc asupra noastră. Totuși, pentru că salturile temporale nu au fost foarte mari, personajele principale au avut loc să crească, să devină mai mult decât niște simpli suporți ai acțiunii. Nu pot spune că m-a impresionat vreun personaj în mod deosebit, însă. Personajele sunt prezente, dar nu memorabile, poate cu excepția miliardarului-fără-nume (*cough* Elon Musk *cough*).

În schimb, memorabilă este scena cu planeta Marte, scenă despre care nu vreau să vă spun prea multe, dar care e scrisă ge-ni-al. Am simțit că privesc totul, am simțit tensiune cu adevărat, mai mult decât în orice alt roman citit în ultimele luni. Am fost pur și simplu *oau* zile în șir, am fost entuziasmată ca și cum ar fi fost adevărat. Nici măcar nu țineam cu cineva anume (o să înțelegeți despre ce e vorba când o să ajungeți la scena respectivă, vă garantez), pur și simplu citeam ca să văd ce se va întâmpla. Și de parcă paginile acelea n-ar fi fost de-ajuns ca să mă facă să recomand cartea oricărei persoane vag pasionată de SF, urmările acelui moment și modul în care se rezolvă lucrurile e minunat și înduioșător și mi-a redat încrederea în omenire...

... pentru ca omenirea să-și bată joc de ea înapoi pe Terra. Contrapunctul superbității de lângă Marte este o scenă oribilă din Orientul Mijlociu care îți face scârbă de ființele cu care împarți specia. De fapt, așa e tot romanul, o combinație dulce-amară de inventivitate umană și de compasiune, alături de inconștiență, ignoranță, prostie... E o oglindă atât de reușită încât ți-ai dori să se înșele, deși arată și o serie de calități incontestabile.

Tocmai de aceea nu cred că e o carte pentru toată lumea, ci recomand Epoca inocenței visătorilor care nu se tem să fie sinceri, pasionaților de tehnologie care nu se tem de fațetele ei neplăcute, ci înțeleg necesitatea acestora, celor care nu așteaptă inteligență și viziune de la masele de oameni, dar care știu că progresul nu poate fi oprit, doar încetinit... și celor care speră să nu trăiască în niște vremuri care îl vor încetini.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Epoca inocenței, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota
   •  Assasin CG
   •  Everything and anything

Pe 12 iulie vom scrie despre Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Carte vs Film: Contact

Miercurea trecută, editura Nemira a organizat o seară de film pe iarba verde a celor din Epic Bar, unde am văzut Contact, ecranizarea romanului cu același nume al lui Carl Sagan. Deși văzusem filmul cu ani în urmă, nu am citit niciodată cartea, așa că am decis că acum e momentul și am terminat romanul cu o zi înainte de a vedea filmul. Și pentru că nu m-am putut hotărî dacă să scriu o recenzie a cărții sau un articol despre film, am decis să le combin și să le compar pe cele două.

Povestea:
Ellie Arroway a fost pasionată de științele exacte încă din copilărie, fiind mereu fascinată de lumea înconjurătoare și de regulile după care funcționează aceasta. Tatăl ei i-a fost alături, ajutând-o să înțeleagă fenomenele din jurul ei, însă el a murit când ea era încă un copil. Mai târziu, deși a avut de luptat cu prejudecățile celor care considerau că e nepotrivit sau ciudat să accepte o femeie în cercurile lor, Ellie a reușit să obține un post important în cadrul programului SETI (Search for Extra Terestrial Inteligence - un program care se ocupă de căutare vieții inteligente în spațiu, ascultând diverse frecvențe în căutarea unei transmisiuni radio artificiale).

Totuși, interesul pentru acest domeniu de cercetare scade, până când Contactul se produce și omenirea primește un semnal din stele. Mai întâi, e detectat un șir de semnale care reprezintă șirul numerelor prime, apoi se descoperă că semnalul purta și un mesaj video, care reprezintă discursul lui Hitler de la deschiderea Jocurilor Olimpice din 1936, primul semnal radio suficient de puternic încât să poată fi recepționat din afara atmosferei Pământului. Însă și acest mesaj ascunde un altul, un set secundar de imagini intercalate cu cele ale filmulețului.

Aceste imagini sunt adevăratul Mesaj, constituind planuri foarte exacte pentru construirea unei Mașini, mașină care ar putea face orice, de la a transporta pe cineva către stele la a distruge planeta. Însă indiferent de scopul mașinii, însăși existența unui Contact schimbă complet Pământul și comportamentul tuturor oamenilor. De la oameni care își descoperă credința și donează tot ce au pentru a-și ușura sufletul și a-și asigura un loc în Rai la modul cum noi ramuri ale științei se dezvoltă înfloritor, lucrurile se schimbă.

Părerea mea:
N-am intrat în prea mult detalii pentru că sunt destule mici diferențe între carte și film: în carte, Ellie e pasionată de știință în general, pe când în film, hobby-ul ei din copilărie ține doar de domeniul radio. În carte, mama lui Ellie se recăsătorește după ce tatăl ei moare, pe când în film, mama ei moare înaintea tatălui, lăsând-o singură. În carte, sunt cinci persoane care folosesc Mașina, în film e una singură. Și nu în ultimul rând, în carte Mesajul și Mașina au un impact global, bine explicat, în timp ce în film, totul se concentrează pe America și chiar și aici lucrurile sunt mult mai vagi, accentul căzând pe impactul Contactului asupra lui Ellie. Pe scurt, filmul spune o poveste despre credință, cu toate fațetele ei, de la extremism la convertire, de la scepticism la acceptare, în timp ce cartea spune o poveste despre Contact și impactul lui, cu toate fațetele sale.

Totuși, deși mi-a plăcut mult mai mult romanul, îmi dădeam seama în timp ce citeam că s-ar putea să nu fie pe gustul tuturor. E dens și lent, acțiunea înaintând pas cu pas, presărată de multe pasaje cu un ritm deloc alert. Fie se insistă pe anumite aspecte ale acțiunii, explicate bine, fie sunt disecate anumite filozofii și perspective asupra unei varietăți de subiecte. De la credință la valori la viziunea asupra unei civilizații despre care există mult mai multe întrebări decât răspunsuri, multe pasaje sunt mai degrabă contemplative decât încărcate de acțiune. Ba chiar pe alocuri, pentru că am văzut filmul înainte, așa că știam, în linii mari, ce urmează să se întâmple, mi-aș fi dorit ca lucrurile să se miște mai repede, ca Mașina să fie gata mai devreme, pentru ca mai multe pagini din carte să se poată concentra pe urmările construcției ei, pe acțiunea absolut fascinantă care are loc după ce Mașina e gata. Dar, de asemenea, citind și cufundându-mă în lumea descrisă de Sagan, atât de asemănătoare și totuși atât de profund schimbată, m-am îndrăgostit de stilul lui de a scrie, de acel sense of wonder care m-a atras inițial spre literatura SF. Redescoperindu-l în acest roman, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit, cât de greu se găsește în literatura prezentului, care se concentrează deseori pe teme mai triste decât simpla bucurie dată de contemplarea Universului.

Atunci când am terminat de citit romanul, mi se părea că filmul i-a făcut cinste. Îmi aminteam prea puține ca să pot să le compar cu adevărat, așa că m-am bucurat de ocazia de a-l revedea. Și e atât de diferit... Are și el propriile momente în care redă acel sense of wonder (serios, când o să găsească cineva un termen care să traducă sintagma asta o să fiu prima care să-l folosească, dar uimire sau fascinație sunt prea puțin), dar totul e la o scară atât de mică, parcă n-a fost suficient timp pentru contemplație. Unde romanul mi s-a părut lent, filmul mi s-a părut rapid. Ah, și povestea de dragoste din film e forțată. Și mi s-a părut incredibil de trist modul în care echipajul Mașinii a fost redus la o singură persoană, e atât de frumos modul cum se desfășoară lucrurile în roman, cum cei cinci trec împreună prin aceeași experiență și fiecare reacționează în felul lui, unii cerebral, alții emoțional... E diferit, e mai bogat, e fascinant. Nu că filmul n-ar fi și el fascinant, dar după ce am citit romanul, ecranizarea mi s-a părut mult mai săracă.

Deja cred că încep să mă repet. Deși a trecut aproape o săptămână, sunt încă sub influența sentimentelor date de roman. Filmul e incredibil de privit chiar și la o revedere, e o meditație profundă despre credință și merită văzut, însă romanul e pur și simplu altceva... E o fereastră spre o lume în care poți crede din nou că oamenii au capacitatea să facă lucruri minunate. E o senzație de unitate și de dorință de mai mult și mai bine pe care, ridicând ochii din carte și privind în jur pur și simplu n-o pot simți. Citind, mi-am regăsit încrederea în umanitate, în acea omenire care poate fi demnă de un mesaj din stele, care poate lucra împreună pentru a ajunge în viitorul pe care ni-l dorim. Acea omenire despre care nu simți că e copleșită de propriul avans, că s-a speriat și că dă înapoi. Acea omenire dominată de curiozitate, nu de teamă. Acea omenire temerară, nu lașă. Acea omenire care își ajută semenii să evolueze, nu se lasă trasă de ei înapoi în trecut. E o lectură de care, din când în când, avem nevoie ca să ne reamintim cine suntem și cine vrem să fim.

În plus, faptul că Sagan a ajutat, de-a lungul carierei, la popularizarea științei e foarte benefic, romanul fiind digerabil, conceptele științifice fiind bine explicate, pe înțelesul tuturor. Da, se simte că militează pentru știință, dar se simte și că are o viziune proprie despre ceea ce unii numesc Dumnezeu și că deși neagă faptul că ne-ar putea influența viețile în modul activ, predicat de preoți, nici nu se află la extrema cealaltă, a unui Univers dominat de Șansă, de Noroc, de Întâmplare, ci că există ordine, că știința relevă acea ordine, că acesta este scopul ei, să descopere și să releve Ordinea lucrurilor. Sau așa am perceput eu romanul.

În concluzie, mi-ar plăcea ca orice persoană de pe glob să citească acest roman măcar o dată în viață, să vadă pentru o clipă tot acel potențial al omenirii, să-și reîncarce rezervele de încredere și de optimism, dar și să-și deschidă mintea în fața Logicii și a Rațiunii. Cred că asta ar face lumea mai bună. Și mai cred că e foarte naiv din partea mea să cred că acest roman ar putea schimba pe toată lumea, așa că dacă asta nu vă determină să-l citiți, atunci ar mai fi de spus că m-a surprins și prin tușele ușoare de feminism, prin modul în care egalitatea sexelor în lumea științifică e promovată, dar nu în modul extremist, absolut, ci este promovată ideea meritocrației, indiferent de sex. Ceea ce mi se pare, din nou, că e ceva la care toți ar trebui să medităm, măcar din când în când, măcar la finalul lecturii acestui roman.

Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu

Fantasy-ul a început să-și facă din ce în ce mai des simțită influența în literatură, amestecându-se cu alte genuri: de la poveștile de dragoste cu creaturi supranaturale până la istoriile alternative în care dragonii și-au băgat coada în războaiele oamenilor. Acum a venit momentul în care vrăjitoarele, demonii și alte ființe fantastice să devină protagoniștii unui roman polițist în adevăratul sens al cuvântului.

Povestea:
Alex Anghel este un detectiv particular care lucrează pentru locuitorii Lumii Tenebrelor, o lume paralelă celei umane, Alex fiind un om care poate vedea dincolo de iluziile magice. A avut o perioadă liniștită în ultima vreme, așa că situația financiară îl determină să accepte orice caz. Mai ales când cea care îl angajează este Laura, o femeie fatală... și o moartă-vie, care are nevoie ca Alex să-i găsească stăpânii, altfel va muri.

Așa începe o investigație ca la carte desfășurată pe străzile Timișoarei, însă nu pe cele pe care le cunoaștem, ci pe aleile misterioase din Lumea Tenebrelor, unde vom întâlni personaje prietenoase, cum ar fi satirul Otis, dar și periculoase, precum demonița Elza Poisonfever. Alături ele, Alex va descoperi unele din secretele supranaturalilor, dar și o parte a propriului trecut, care a fost un mister și pentru el însuși.

Părerea mea:
Romanul acesta începe atât de surprinzător, cu una dintre cele mai clișeice scene ale romanelor polițiste: detectivul-aproape-alcoolic aflat într-o perioadă mai săracă în cazuri, în biroul căruia intră o femeie fatală și bogată care îi face o ofertă pe care n-o poate refuza. E o scenă de impact prin familiaritate, dar și prin întorsătura de situație care dă tușa originală a romanului: femeia fatală e o moartă-vie, un corp reînviat care devine un servitor nemuritor și loial celui care l-a readus la viață.

De fapt, întregul roman e presărat de creaturi supranaturale care mai de care mai fascinante. Preferatele mele sunt de departe surioarele Priscilla, echivalentul urban al nimfelor pădurii. Mai exact, sunt niște ființe care arată altfel pentru orice privitor, acesta văzându-le ca pe niște femei seducătoare indiferent de gusturi. Pe locul al doilea e doamna „Dr Jekyll și Hyde”, pe care vă las s-o descoperiți singuri.

Atmosfera mi s-a părut și ea caracteristică unui roman polițist clasic, deși tușele de mister și de pericol constant la adresa singurului om din Lumea Tenebrelor i-au dat un aer întunecat și apăsător. În plus, modul în care Lumea Oamenilor și cea a Tenebrelor se suprapun și se amesteca lăsând la iveală când pe una, când pe cealaltă e captivant și în ciuda faptului că nu e o idee bună se te plimbi neînsoțit în lumea supranaturalilor, Daniel Timariu o descrie într-un mod în care te face să-ți dorești s-o vizitezi.

Acțiunea e destul de fragmentată, cu multe episoade în care Alex își reamintește cazuri mai vechi sau învățături deprinse de la Otis, însă acest lucru ajută mult cititorul să înțeleagă regulile Lumii Tenebrelor. Există câteva momente în care tocmai aceste reguli necunoscute salvează situația, momente care ar părea forțate dacă n-ar fi fost menționat de la început trecutul misterios al detectivului. Totuși, momentul revelației de la final mi s-a părut grăbit, l-aș fi vrut mai bine explicat. Comparativ cu restul romanului, viteza crește mult prea mult și prea brusc, așa că am rămas puțin debusolată.

Totuși, vă recomand Tenebre. Cazul Laura pentru că e un amestec surprinzător și fascinant între Fantasy și policier, cu personaje captivante și surprinzătoare și cu un deznodământ cel puțin neașteptat. În plus, faptul că se petrece chiar în România e întotdeauna un plus și mie una mi-a făcut poftă de vizitat Timișoara.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Tenebre. Cazul Laura, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota

Luna asta, în premieră, vom recenza două romane, așa că pentru 21 iunie, vom scrie despre Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, iar pentru 12 iulie vom citi Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Jurnal: Gata!

Am lipsit aproape o lună din mediul online (offline am reușit să particip la destule evenimente faine în ultima lună), dar a meritat fiecare clipă. Pentru că am terminat! În sfârșit, am scăpat de facultate! Nu complet, mai am de scris și prezentat licența, dar am scăpat de examene. De toate examenele. Pentru totdeauna. E o senzație incredibilă să știi că nu o să mai trebuiască niciodată să-ți pierzi weekend-urile pe teme pe care le faci în silă, doar ca să strângi niște puncte ca să intri într-un nenorocit de examen. S-a terminat și cu zilele de căutat febril materiale și modele de examene, bârfe despre stilul de notare și despre subiecte „preferate”. Gata cu toate astea.


Bine, s-a terminat și cu cursurile faine, la care abia așteptam să ajung ca să mai învăț câte ceva interesant. O să ajung să-mi pară rău și de ele. Dar am făcut o mică statistică în minte și, după 4 ani, aproximativ 45 de materii ținute de 35-40 de profesori, mie mi-au plăcut fix 4 dintre ei. Patru. P-a-t-r-u. Dintre care pe vreo doi i-am apreciat doar pentru stilul de predare, nu neapărat pentru lecțiile de viață sau mostrele de înțelepciune, n-am avut standarde prea înalte, altfel era mai rău. Bine, dacă aș număra și asistenții, dar și profesorii pe care i-am cunoscut, dar care nu mi-au predat nimic niciodată în cadrul facultății, statistica ar fi mai bună. O să ajung să privesc lucrurile și din perspectiva asta.

Acum, însă, prefer să mă bucur de libertate comparând bucuria de a fi terminat cu toate momentele în care simțeam că sunt la doi pași de o cădere nervoasă, cu toate lacrimile de frustrare, cu toate zâmbetele false aruncate pe la cursurile cu prezența obligatorie. Cu toate momentele când mi-am dorit să renunț. Nu vreau să mă uit în urmă cu nostalgie sau tristețe, vreau să privesc cei 16 ani de sistem de învățământ și să trag concluzia că cei 4 de facultate au fost cei mai răi. Acolo am cunoscut cei mai nedrepți profesori, cele mai deconectate de realitate cerințe, cea mai „lasă-mă să te las” atitudine, cele mai evidente pile pe care le-ai putea visa. Am cunoscut și reversul medaliei, după cum spuneam mai sus, au fost și profi ok. Patru. Și dacă e ceva ce am învățat în Poli e că 4 nu e o notă de trecere.

Ar mai fi multe de spus, dar voi da afară totul cu timpul. Nu te poți curăța de patru ani în patru minute. Dar s-a terminat. Mai e o lună în care pe lângă muncă, voi avea de lucrat și la licență, ceea ce îmi va lua din timpul pentru citit și pentru blog, dar apoi vine vara, când lucrez doar part-time, așa că o să am o căruță de timp liber și probabil literalmente o căruță de cărți necitite. Și vreau să scriu, vreau să scriu mult. Am o serie de proiecte pe care vreau să le continui, altele pe care vreau să le demarez cât de curând. În plus, am adunat în acești patru ani de participare pe la evenimente literare o grămadă de concluzii pe care vreau să vi le împărtășesc. Luna asta e de încălzire, vreau să-mi reintru în ritm, iar vara asta vreau să fie începutul unei perioade superbe, în care obligațiile sunt puține și visele mari. Și în care teancul de „to read” se micșorează (săptămâna asta am citit deja două romane și m-am apucat de al treilea, deci lăsați cărțile să vină la mine).

N-am s-o mai lungesc mult, nu voiam decât să marchez cumva momentul, să rămână undeva senzația de eliberare pentru că, peste ani, probabil nu voi mai privi lucrurile așa, probabil mi se va părea că n-a fost chiar atât de rău, că finalul n-a fost chiar așa mare brânză. Azi cred că e. Azi cred că e totul.

Blogosfera SF&F: Inima Dragonului (Nlithia #1) de Mircea M. Țara

Povestea:
Nisal, Cetatea zăpezilor, se află pe înălțimile unor munți greu de escaladat, biciuiți de vânturi înghețate și bântuiți de un frig tăios. Există o singură cale de acces, un pod de gheață suspendat peste abis cu ajutorul magiei, aceeași magie care ține la distanță iarna veșnică de străzile Orașului Magiei și Artei. Aici, fiecare clădire e o operă de artă, fiecare fațadă e o încântare pentru ochi, fiecare cântec auzit pe străzi sau în taverne e o dovadă de măiestrie a celui care și-a folosit instrumentul sau vocea pentru a-și vrăji auditoriul.

În această cetate se întoarce Lied, un liandrin (o ființă asemănătoare oamenilor, dar care trăiește sute de ani) care a venit să-și demonstreze talentul de bard în cadrul carnavalului anual. Însă sub înfățișarea de cântăreț, Lied este și un hoț priceput, care deseori a profitat de talentul său de a vrăji masele pentru a le oferi complicilor săi ocazia să ușureze pungile celor prezenți. De data asta, vrea să facă o poznă mult mai mare și să-l adoarmă chiar pe rege.

Însă vraja care ar trebui să-i permită să adoarmă și să trezească pe oricine dorește funcționează doar pe jumătate, regele rămânând adormit. Și de parcă acest lucru n-ar fi de-ajuns ca să-i asigure o moarte rapidă, Lied descoperă că „gluma” sa este pârghia care declanșează o serie de comploturi care au ca scop deturnarea puterii Inimii de Gheață, artefactul care alimentează magia de care Nisal are nevoie pentru a rezista frigului.

Așa începe o poveste plină de creaturi desprinse din legende, urmăriri prin subteranele misterioase ale orașului, dar și despre prietenie și sacrificiu.

Părerea mea:
Încă de la primele rânduri, romanul m-a „prins” chiar prin felul cum e scris. Nu pare deloc primul volum al unui debutant, pentru că sună exact așa cum trebuie să sune o poveste high fantasy. Cuvintele sunt așezate exact așa cum trebuie, dialogurile sună natural, descrierile se împletesc frumos cu narațiunea, termenii lumii respective, fie ei clasici sau inventați, dau o notă aparte fără să încarce textul sau să îndepărteze cititorul. De fapt, întregul volum e ușor de citit. În plus, poemele incluse în poveste îi oferă acesteia o tușă suplimentară de veridicitate, iar legendele Nlithiei sunt pur și simplu minunate.

De fapt, întreaga lume în sine e la fel de frumos și de detaliat construită precum Cetatea Zăpezilor, captivând pe oricine îi trece pragul folosind romanul drept cale de acces. De la mâncărurile servite prin tavernele de la suprafață la ierarhia ființelor ascunse în subteran, de la banii oferiți în jurul vrăjilor croite la comandă până la compasiunea unui popor uitat, toate detaliile, dar și tușele largi conturează o lume nu numai credibilă, dar și frumoasă, pe care în vremuri mai puțin tulburi decât cele din roman, ai vrea s-o vizitezi.

Personajele, însă, n-au prea avut timp să se contureze la fel e clar, fiind mereu pe fugă. Desigur, despre Lied am aflat destule, dar restul prietenilor lui pălesc prin comparație, ceea ce, în cazul poveștii acesteia nu e un minus, pentru că nu era timpul sau locul potrivit pentru ca și despre trecutul lor să aflăm mai multe, dar dacă vor apărea și în volumele viitoare, mi-ar plăcea să știu mai multe despre Mira și Val. Totuși, citind Inima Dragonului, m-am îndrăgostit pe loc de Blu (Bristle), un pui de dragon pe care nu pot să mi-l imaginez decât cu ochii mari și adorabili ai animalelor din filmele Disney (un fel de Pascal din Tangled cu mai mulți solzi și cu aripi), deși poate deveni rapid un adversar redutabil. O să vă cucerească imediat și o să vă doriți și voi un astfel de partener de nădejde.

Am pomenit mai sus de faptul că personajele sunt veșnic pe fugă: așa e construită acțiunea, o luptă contra cronometru pentru supraviețuire, apoi pentru repararea stricăciunilor provocate din aroganță și neștiință. Totuși, scenele intense sunt bine dozate, având destule momente de respiro sau schimbări de cadre între ele, astfel încât să nu devină obositoare. În rest, povestea e construită pe modelul luptei dintre Bine și Rău. N-o să intru prea mult în detalii, ca să nu dau spoilere, dar sunt destule surprize și răsturnări de situație cât să te facă să dai pagină după pagină, deși sunt o idee cam multe... să le zicem reapariții neașteptate pentru gustul meu.

În concluzie, Inima Dragonului e un roman fantasy între paginile căruia veți descoperi o lume superbă, în care un personaj ce mi-a amintit pe alocuri de Dr. Who (pentru că are un trecut de care se rușinează, e impulsiv uneori, dar e mereu generos cu viețile celor din jur și luptă fără îndoială de partea Binelui) are parte de o aventură care merită transpusă într-o baladă la fel de frumoasă precum cele din vechime pe care le cântă el prin tavernele întâlnite în drumurile sale. De asemenea, e un prim volum extrem de promițător, care nu lasă urmă de îndoială în legătură cu faptul că ne dorim cu toții un volum doi în care să revenim pe tărâmurile Nlithiei.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Inima Dragonului, le găsiți pe blogurile:

   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  Everything and Anything
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota
   •  Nantan Lupan

Pentru 7 iunie, vom citi Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu și, dacă tot a trecut jumătate de an de la începutul proiectului, vom mai citi și Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, recenziile urmând să apară pe data de 14 iunie. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Fragment: Visează androizii oi electrice?

În doar câteva ore începe East European Comic Con, ceea ce înseamnă că Romexpo se va transforma într-o lume plină de culoare și de oameni faini care vor petrece trei zile de poveste printre călători în timp, mutanți, elfi, Jedi, monștri, luptători neînfricați și creaturi nepământene. Printre standuri, o să descoperiți benzi desenate, cărți, figurine, dar și cărțile care au stat deseori la baza serialelor sau filmelor pe care le iubim.

Printre ele, se numără și standul editurii Nemira, care vă așteaptă cu o nouă ediție a romanului Visează androizii oi electrice, care a stat la baza filmului Blade Runner, a cărui continuare, Blade Runner 2049, se va lansa în cinematografe în această toamnă. Mai jos găsiți un fragment de roman, ca să vă convingeți că volumul lui Phillip K. Dick nu poate lipsi din biblioteca unui geek.

Un impuls electric, scurt şi rapid, generat de alarma automată a orgii de senzaţii, amplasate lângă pat, îl deşteptă din somn pe Rick Deckard. Surprins – întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaşteptate –, se dădu jos din aşternut şi se întinse să-şi dezmorţească mădularele, îmbrăcat aşa cum era, în pijamaua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, deschise nişte ochi cenuşii şi trişti, clipi, apoi mormăi ceva şi-i închise la loc.

– Ţi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să ţi-o reglez eu, ai să te trezeşti şi…

– Ia mâna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un şuierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!

Aşezându-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:

– Dacă-ţi vei regla impulsul la o intensitate suficient de ridicată, atunci ai să fii mulţumită că te trezeşti; asta-i toată chestiunea. O bătu uşurel pe umărul gol, lipsit de culoare.

– Saltă-ţi labele de poliţai de pe mine! se răsti Iran.

– Nu sunt poliţai! Rick simţea crescând în el iritarea, deşi nu formase nicio comandă în acest sens.

– Eşti mai rău de-atât, rosti nevastă-sa, continuând să ţină ochii închişi. Eşti un asasin plătit de poliţişti!

– N-am ucis în viaţa mea o făptură omenească! Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate făţişă.

– Cu excepţia nenorociţilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.

– Observ, în schimb, că tu n-ai avut nicio ezitare să cheltuieşti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiţi drept recompensă! Se ridică în picioare şi, cu paşi mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaţii, continuând: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra şi noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaţia electrică de pe acoperiş… un animal fals, pentru care am dat întregul meu câştig obţinut prin trudă de-a lungul anilor!

Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor talamic (destinat să-i suprime mânia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de acelaşi fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încât să iasă învingător din discuţie).

– Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschişi şi atenţia la pândă, atunci am să fac şi eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum şi să vezi bătaie! Certurile de până acuma au fost o nimica toată… Pune-mă, numai, la încercare şi-o să te convingi!

Dintr-un salt fu lângă consola propriei sale orgi de senzaţii unde rămase în picioare, uitându-se la el şi aşteptând. Bărbatul oftă, învins de ameninţare.

– Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Examinându- şi agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să procedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci şi tu la fel?

Rămase în aşteptare, suficient de isteţ ca să nu se oblige la nimic până când nevastă-sa nu-şi dădea, la rândul ei, acordul.

– Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată cu un complex de vinovăţie, pe durata a şase ore, zise Iran.

– Poftim?! Cum aşa? Opţiunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaţii. Nici n-am ştiut că poţi forma una ca asta! rosti, sumbru.

– Şedeam aici într-o după-amiază, începu Iran să povestească, şi ca de obicei mă uitam la televizor, la Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouţ, pe care urmează să-l înceapă curând, când deodată a apărut iar reclama aia îangrozitoare, pe care-o urăsc atât de mult; ştii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank… Aşa că pentru câteva clipe am închis sonorul. Şi-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta… Am auzit…

Se întrerupse, gesticulând.

– …apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, când ar fi trebuit să doarmă, le auzea şi el. Şi totuşi, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziţie privilegiată în schema densităţii populaţiei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai găsi o mulţime de construcţii nelocuite. Cel puţin aşa auzise… iar pentru el, ştirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngrijise s-o verifice direct.

– În momentul acela, îşi continuă Iran relatarea, abia formasem starea 382. Cu toate că, pe cale raţională, realizam pustiul ce mă înconjura, de simţit, nu-l simţeam. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una de recunoştinţă pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaţii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cât de nesănătoasă era lipsa de reacţie în faţa absenţei vieţii, nu numai în această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi… Situaţia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenţa afectului adecvat“. Drept urmare, am închis televizorul, m-am aşezat în faţa orgii şi-am început să caut. Am găsit, în final, o combinaţie pentru disperare.

Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacţia, ca şi cum ar fi obţinut un bun de preţ:

– Mi-am programat-o, aşadar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gândesc că e un interval rezonabil ca să resimt lipsa de speranţă în general, dar mai ales pe aceea legată de rămânerea noastră pe Pământ, după ce toţi tipii cât de cât deştepţi au emigrat, nu crezi?

– Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.

– Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. Conştientizarea variatelor posibilităţi pe care ţi le oferă viitorul. Speranţa reînnoită că…

– Ştiu şi eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenumărate ori combinaţia respectivă, considerând-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aşezându-se şi trăgând-o de mână, lângă el, pe pat, chiar şi cu întrerupere automată este periculos să experimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta şi eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine formăm amândoi starea 104. După aceea tu n-ai decât să ţi-o păstrezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obicei în afaceri. În felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acoperiş, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aş fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenţa televizorului.

Dădu drumul degetelor ei lungi şi subţiri, traversă apartamentul spaţios, până în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al ţigărilor din ziua precedentă şi deschise aparatul TV.

Din dormitor, vocea lui Iran îl urmă:

– Închide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!

– Formează 888, spuse Rick, aşteptând să se încălzească circuitele. Dorinţa de a urmări programele de televiziune, indiferent de conţinut!

– În clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.

– Bine, atunci formează 3.

– Dar ţi-am mai spus, nu pot să formez o comandă care-mi stimulează cortexul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atât mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aş vrea să formez, şi a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putinţă în clipa de faţă! Tot ce-mi doresc e să stau întinsă pe pat şi să mă uit în tavan.

Glasul îi deveni ascuţit, cu nuanţe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheţă şi ea încetă să se mai mişte, ca şi cum o greutate imensă, instinctivă şi omniprezentă, semn al unei inerţii aproape absolute, o luase în stăpânire.

Bărbatul învârti butonul de sunet al televizorului şi vocea tunătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:

– …hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prognoza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaţiile radioactive vor fi mai pronunţate în special către ora prânzului, după care vor slăbi în intensitate, aşa încât aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior…

Apărută pe neaşteptate lângă el, cu lunga-i cămaşă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.

– Foarte bine, renunţ! Am să formez combinaţia pe care-o vrei. Am să formez orice
combinaţie – minunata exaltare sexuală sau… Mă simt atât de rău, încât aş îndura chiar şi-aşa ceva. La dracu’! Cu ce schimbă asta lucrurile?

– Am să formez atunci eu, pentru amândoi – spuse Rick şi o conduse înapoi în dormitor. Acolo acţionă pentru ea starea 594: recunoaşterea de bunăvoie a înţelepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaţia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, faţă de slujba pe care-o îndeplinea. Deşi nu prea era nevoie: Şi fără o orgă de senzaţii marca Penfield, această atitudine constituia modul său obişnuit de a aborda lucrurile.

Evenimente: Întâlnirile B3 #4

A trecut mai mult de o săptămână de la întâlnirea din aprilie a bloggerilor de carte, dar pentru mine a fost o săptămâna haotică, în care n-am reușit să găsesc răgazul necesar să pun pe hârtia virtuală o serie de păreri și concluzii despre eveniment. Care a fost unul de care sunt mândră! De data asta, l-am avut alături de noi pe Șerban Andrei Mazilu, scriitor și co-proprietar Crux Publishing, așa că întâlnirea noastră a fost un fel de interviu cu vreo 13 reporteri și un singur invitat :)) O să menționez rapid bloggerii care au participat, cărora le mulțumesc că au venit: Max, Alex, Iulia, Ștefan, Maria (Beauty Blogger), Leontina, Catrina, Cătălin și Mihaela.


Alături de ei, am discutat despre cărțile lui Andrei (Anotimpul Pumnalelor, Jocul Necromanților și seria Crux), moment în care am aflat că romanul Crux va fi republicat pe piața din România, dar tot în limba engleză. Decizia vine în urma regretelor pe care Andrei le are în legătură cu modul în care editura străină i-a tratat cartea, care n-a beneficiat de niciun fel de editare sau corectură. Eu sunt foarte curioasă cum va fi primit un volum în engleză pe piața de la noi, dar sunt și mai nerăbdătoare să-l citesc, pentru că pe lângă recenziile entuziaste ale Leontinei, toată discuția despre lumea cărții m-a făcut curioasă.

Primele întrebări din public au fost legate de modul de a scrie. Andrei e genul de autor care nu are un plan bine pus la punct înainte să se apuce efectiv de a scrie un roman. Are o idee despre cum se va desfășura acțiunea până pe la jumătatea poveștii, timp suficient pentru ca personajele să înceapă să evolueze până la punctul la care au propria personalitate bine definită și atunci, în funcție de asta, povestea continuă natural și apare și ideea finalului. De asemenea, îl ajută faptul că are oameni care să-i mai atragă atenția asupra unor aspecte care ar trebui schimbate pe parcursul procesului de creație, deși uneori îl încurcă, atunci când se simte inspirat. Tocmai de aceea, în general scrie pe vapor în timpul voiajelor sale.

Am mai discutat și despre diferența dintre om și autor, și despre cum uneori îți place un om și atunci îți dorești să-i citești romanele, dar și cum uneori poți trage concluzia că nu-ți place o persoană, așa că refuzi să-l citești, ceea ce nu e tocmai corect. Sunt exemple celebre în literatura internațională despre oameni cu păreri deloc populare, dar care au scris lucruri foarte îndrăgite. Și sunt situații în care ai descoperit mai întâi volumul cuiva care te cucerește prin scris, iar apoi persoana te dezamăgește. Tocmai de aceea, eu personal caut să citesc ceea ce scriu oameni pe care îi cunosc, indiferent dacă îmi plac sau nu, tocmai pentru că sunt curioasă cât de mult se potrivește persoana-autor cu personalitatea sa de toate zilele. Și mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu surprinsă (așa că vă recomand cărțile lui Andrei, indiferent dacă vă e simpatic sau nu).

De asemenea, am aflat câteva idei despre următorul său proiect, o poveste cu o atmosferă asemănătoare celei din Londra lui Jack the Reaper, plasată într-o societate care nu crede în niciun fel de zei. Protagoniștii vor fi un jurnalist și un demon care a venit în această lume tocmai pentru a trăi liniștit. Cei doi vor deveni un fel de Sherlock și dr. Watson, investigând mai multe cazuri pe parcursul volumului. De asemenea, există șansa ca seria Cronici din Voss să nu fie numai o trilogie, ci mai mult de trei volume, dar rămâne de văzut, pentru că idei sunt din plin, dar timpul necesar pentru a le pune pe hârtie nu e la fel de generos.

Oricum, în toate lucrările lui Andrei vom avem parte de personaje supranaturale care vor fi portretizate așa cum merită. Nu vom avea vampiri sclipicioși sau diverse creaturi care nu-și vor atinge potențialul, ci fiecare abilitate a unui personaj va fi folosită așa cum trebuie tocmai pentru că deseori, modul cum au fost folosite diverse rase nu l-a mulțumit, așa că a încercat să le portretizeze așa cum merită. De asemenea, în cărțile lui se simte și faptul că jocurile video i-au influențat stilul, mai ales că e un gamer pasionat încă din copilărie.

Tot vorbind despre scris, am aflat și că părerile și recenziile cititorilor sunt foarte importante pentru un autor chiar dacă sunt negative, pentru că observațiile, inclusiv cele nu foarte bine argumentate, sunt luate în seamă la cărțile viitoare. Așadar, dacă aveți ceva de spus, nu vă sfiiți să fiți sinceri, e cea mai importantă calitate a unui blogger de carte. Totuși, e la fel de important și procesul invers: chiar dacă vi se pare că un autor/editor sau chiar un alt blogger vă critică articolele pe nedrept, încercați să priviți dincolo de sentimente și să luați în seamă observațiile lor. Dacă vi se pare că ar avea dreptate, încercați să le aplicați sfaturile, chiar dacă în comentariile articolelor voastre toți cititorii vă laudă. Nu întotdeauna un cititor este și o persoană care înțelege cum ar trebui să arate o recenzie bună și deseori, nu toți cititorii pot diferenția între un articol reușit și unul mai slab calitativ. Ascultând sfaturile primite de la oameni avizați puteți crește, v-o zice o persoană care acum 5 ani publica doar comunicate de presă cu copy-paste, dar care acum scrie articole care au impact în comunitate (nu că n-ar mai fi și pentru mine loc de muuuult mai bine).

Am discutat destul de mult despre cum sunt văzuți bloggeri de carte de către scriitorii și editorii români și sunt câteva lucruri pe care cred că ar fi important să le știm cu toții:
1. Nu scrie un doar rezumat al cărții. E nevoie și de părerea ta, nu doar de o relatare a ceea ce s-a întâmplat în roman. La fel cum nu e în regulă nici să umpli un articol de citate și, per total, conținutul scris de tine să fie mai scurt decât fragmentele din volum la un loc.
2. Nu dezvălui totul. Dacă tu povestești tot romanul, de ce ar mai cumpăra cineva cartea? Mai ales că majoritatea oamenilor detestă spoilerele, haide să nu divulgăm nici noi surprizele unui roman.
3. Scrie pentru publicul tău. Dacă majoritatea cititorilor tăi sunt pasionați de romane de dragoste, nu-ți concentra recenzia pe luptele sângeroase din cartea despre care vorbești, altfel vei primi doar comentarii asemănătoare cu: „Sună bine, dar nu pare genul meu”.
4. Informează-te înainte să scrii. Sau scrie cu atenție. Dacă în carte apar pitici, nu le spune gnomi, există diferențe. Cum există și între o inteligență artificială și un robot, o navă spațială și un ozn, un cyborg și un android și așa mai departe. Așa că ori citești puțin despre formele de viață pe care nu le cunoști, ori ai grijă să folosești aceiași termeni din carte. Vor face diferența dintre un amator care a scris doar ca să fie și un blogger profi, cu care se pot face colaborări și parteneriate.
5. Nu-ți fie teamă să scrii o recenzie negativă. Încearcă să fii sincer (nu obiectiv, nu există obiectivitate cu adevărat atunci când este vorba despre cărți) și să explici de ce nu ți-a plăcut cartea. Atenție! Nu te lega de autor, atunci nu mai e o recenzie, ci un atac la persoană. Orice editură care caută parteneri preferă oameni sinceri, nu persoane care scriu de bine despre orice, mai ales când se simte că o recenzie pozitivă e „chinuită”. Așa că nu-ți fie teamă că vei pierde o colaborare pentru că ai scris o recenzie negativă. Ai șanse mai mari să pierzi colaborarea dacă vinzi cartea după ce ai primit-o gratuit. Nu toți sunt deranjați de asta, dar n-ar fi mai corect s-o oferi în cadrul unui concurs, dacă n-o mai vrei în bibliotecă?

În concluzie, a fost o întâlnire din care sper că fiecare dintre cei prezenți a obținut câteva informații și sfaturi utile, dar și mai multe detalii despre Andrei și munca lui. Din punctul meu de vedere, a fost o întâlnire inedită, mi se pare că proiectul Book Bloggers of Bucharest a crescut mai repede decât mă așteptam. Eu îl pornisem mai mult ca pe un fel de „hai să vedem ce iese” și rezultatul e că s-a format deja nucleul unui comunități și cred că nu sunt singura care observă asta. Tocmai de aceea, întâlnirea viitoare vom fi doar noi, bloggerii, ca să vedem ce ne dorim de la acest proiect și cum îl vom aborda mai departe. Până atunci, vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru întrebările faine, îi mulțumesc lui Andrei pentru că mi-a acceptat invitația și, desigur, mii de mulțumiri Mirunei & oamenilor de la Epic Bar pentru că ne găzduiesc lună de lună. Ne vedem în mai!

Notă: dacă vreți să vă alăturați găștii noastre, avem un grup pe facebook unde ne organizăm și unde orice blogger de carte e binevenit.

Recenzie dublă: Jocul coroanei vs Trei coroane întunecate

Am terminat Jocul coroanei acum câteva săptămâni și m-a lăsat puțin confuză cu privire la propriile sentimente, așa că am decis să las să mai treacă o vreme până să pot scrie un articol mai coerent decât rant-ul de pe Goodreads. Apoi, citind Trei coroane întunecate, am început să văd câteva elemente tratate similar, dar și aceeași idee abordată diametral opus, așa că m-am gândit că un articol în care să pun cele două povești una lângă alta ar putea fi interesant. Să vedem dacă și iese :)

Poveștile:
Jocul coroanei e un concurs la fel de vechi ca magia Rusiei, al cărui Țar trebuie să aibă mereu alături un Mag. Când acesta moare, se naște un copil care poate mânui toată magia străveche a țării. Însă există și situații în care se nasc doi astfel de copii, dar, pentru că izvorul magic e limitat, nu poate exista decât un singur Mag. Prin urmare, atunci când există mai multe persoane cu har, Țarul inițiază Jocul Coroanei, o înfruntare magică pe care o poate câștiga unul singur, învinsul fiind condamnat la moarte.

Vika și Nikolai sunt doi tineri care pot mânui acel izvor străvechi, așa că sunt condamnați să se lupte până la moarte. Înfruntarea lor îi va obliga să se cunoască mai bine, însă cum poți să mai omori singura persoană care e la fel ca tine, când abia ai început să o descoperi? Totuși, ce șansă are prietenia lor atunci când unul dintre ei va muri curând? Și cum ar putea vreunul dintre ei să câștige, știind că asta ar însemna uciderea celuilalt?

Trei regine magice se nasc în fiecare generație de conducători ai insulei Fenbrin, însă doar una poate deveni conducătoare. Primii ani și-i petrec împreună, ca niște surori bune. Apoi sunt despărțite, fiecare fiind dată în grijă familiei care are același dar: controlul asupra elementelor, rezistența la otravă sau controlul asupra plantelor și animalelor. Până la 16 ani, fiecare încearcă să devină cât mai puternică, apoi au un an la dispoziție ca să-și asasineze celelalte surori. La final, una singură poate fi regină.

De două generații, insula a fost condusă de o regină toxică, astfel încât familia Arron a căpătat tot mai multă putere. Însă se pare că au ajuns la capătul domniei lor, deoarece regina Katharina abia rezistă la cele mai ușoare otrăvuri, în ciuda încercărilor repetate ale Arronilor de a-i întări imunitatea. În schimb, favorita pare a fi regina Mirabela, o elementală care stârnește furtuni și dansează cu focul, care are și susținerea fățișă a bisericii. La coada „clasamentului” se află regina Arsinoe, care nu poate face o floare să înflorească oricât de mult ar încerca.

Însă o dată cu apropierea ceremoniei de Beltane, care marchează 16 ani de la nașterea reginelor, prietenii și susținătorii celor trei fete încep să pună la cale diverse planuri prin care să răstoarne balanța puterii în favoarea propriei regine.

Părerea mea:
Acum cred că e mai ușor de ghicit de ce mi s-au părut similare: ambele romane au la mijloc lupta până la moarte pentru a câștiga putere, sub o formă sau alta. De asemenea, ambele sunt primele volume ale seriilor din care fac parte și ambele prezintă niște personaje pe care le vei îndrăgi, care sunt condamnate. Inițial, chiar mi-am dorit ca unul din protagoniștii Jocului coroanei să moară, pentru că povestea se concentra atât de mult pe a te face să-ți placă și Vika și Nicolai, încât puteam să jur că vor supraviețui amândoi miraculos. Și asta n-ar fi fost o poveste prea bună (știu, sunt un monstru. Serios, m-am simțit oribil când am conștientizat că îmi doream ca unul din cei doi să moară. Nici măcar nu-mi păsa care. Mon-stru!).

A doua oară am fost mai pregătită pentru atașament emoțional, așa că am empatizat mai repede cu cele trei surori, deși mi s-au părut mai bine construiți Nikolai și Vika. Totuși, Katharina, Mirabela și Arsinoe sunt până la urmă niște regine, așa că poate a fost intenționat faptul că stârnesc în primul rând respect. Citind Trei coroane întunecate, am avut, totuși, o preferată care chiar credeam că va triumfa, dar finalul a aruncat toată povestea în aer, așa că habar n-am ce să cred sau ce șanse mai are regina pe care mi-o doresc eu pe tron.

Apropo de final, e unul din lucrurile care au fost abordate diferit: la finalul Jocului coroanei chiar aflăm deznodământul jocului, pe când în romanul Trei coroane întunecate, competiția abia începe, lucru care m-a deranjat neașteptat de tare. În ultimul timp, mi se pare că autorii de serii au început să-și gândească fiecare volum ca pe o piesă dintr-un puzzle, dar o piesă cu o poveste proprie, cu un deznodământ măcar parțial, ceea ce mi se pare logic. Altfel, pe parcursul întregului volumul se construiește o tensiune care în final nu e rezolvată, ceea ce e frustrant. Și înțeleg că acesta e scopul, dar părerea mea e că nu vrei ca potențialii cititori să asocieze volumul tău cu un sentiment negativ. O mică rezolvare a unei părți a tensiunii mi s-ar fi părut o idee bună. O alegere curajoasă, precum deznodământul din Jocul coroanei mi s-ar fi părut și mai bună.

Însă un capitol la care Trei coroane întunecate stă mult mai bine este abordarea jocurilor politice. În Jocul coroanei, accentul cade mai mult pe magie, pe când Trei coroane întunecate ne arată culisele puterii, modul în care cei din spatele liderilor încearcă să fie niște păpușari mai buni decât ceilalți și cum uneori, rezultatele sunt spectaculoase... sau eșuează spectaculos.

Și ca să închei într-o notă pozitivă, ambele volume construiesc o atmosferă de poveste. Jocul coroanei m-a făcut să simt că am vizitat cu adevărat Rusia țaristă, cu toate locurile ei încărcate de istorie, dar și de o magie străveche. Trei coroane întunecate m-a purtat într-un ținut ascuns în ceață în care orice e posibil, în care o pumă ar putea fi cel mai bun prieten al unei fete, iar cele mai periculoase otrăvuri ar putea fi cele mai gustoase condimente.

În concluzie, cred că o să vă placă ambele volume. Amândouă ridică miza prin construirea unor personaje care vor fi sacrificate. Totuși, fiecare dintre cele două serii tratează această miză altfel, unul concentrându-se pe latura umană și emoțională, celălalt pe latura politică și pe manipulările din culisele puterii. Ambele o să vă facă să vă pierdeți prin lumi fantastice și ambele o să vă ajute să vedeți că e mai greu să-ți dorești să ai și tu puteri magice atunci când acestea vin cu prețul unei vieți, dar și că binele și răul nu mai sunt atât de clar delimitate în literatura contemporană. Și asta, din punctul meu de vedere, e minunat.

Leapșa: Cărți contemporane românești

De câteva zile m-am hotărât să scriu un articol chiar de Paște, dar tot oscilam între o recenzie ceva mai ieșită din comun (pe care o păstrez pentru săptămâna viitoare, sper să vă placă) sau un articol tip-jurnal despre ce înseamnă această sărbătoare pentru mine. Însă aseară am avut o experiență generală destul de neplăcută, pentru că slujba de Înviere în orașele mari nu cred că va fi vreodată liniștită, având în vedere multitudinea de oameni care vine „ca să fie”, nu ca să asculte.

Din fericire, fix când aveam nevoie de ceva inspirație, am descoperit leapșa aceasta care a început să circule prin blogosfera de carte de la noi, așa că am preluat-o de la Dumitrița de pe World of Books. Sper că am ales bine și, cine știe, poate o să descoperiți câteva cărți care o să vă placă.


1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Teoretic, undeva pe la 13-14 ani am citit REM, de Mircea Cărtărescu, deoarece ne-a recomandat-o diriga și mi-am zis să încerc. N-am înțeles nimic din ea, așa că de fapt, prima cartea a unui autor român contemporan care m-a ajutat să-mi doresc să-i descopăr pe scriitorii noștri geniali a fost Crimă la timpul trecut, de Adina Speteanu.

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?
Flavius Ardelean este lider la acest capitol, cu șase cărți citite și vreo trei recitite. Vi-l recomand dacă puteți să vă scufundați în macabrul lui ca să descoperiți adevărurile ascunse dedesubt. Și dacă aveți curajul să priviți adânc înăuntrul vostru, ca să descoperiți unde se ascunde, de fapt, întunericul de care ne e atât de frică.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Erig și Emily din Sub steaua infraroșie. Pentru că sunt atât de aproape de a avea totul, apoi sacrifică totul de dragul umanității și al cunoașterii, apoi fiecare își sacrifică visul pentru celălalt... Nu e cea mai frumoasă poveste de dragoste, dar mi se pare cea mai profundă.

4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Aendo Assermore din seria Cronicile din Voss de Șerban Andrei Mazilu. Pentru că ar putea învinge fără probleme orice alt erou de pe la noi.. și nu numai.

5. Fantasy sau romance românesc?
SF :)) Bine, dacă e să aleg, aleg Fantasy-ul, pentru că majoritatea conțin oricum o poveste de dragoste și pentru că rareori am găsit o carte romance-pur care să-mi placă.

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Depinde. Dacă acțiunea are loc în România și nu există un motiv bun să aibă nume ciudate (motiv bun fiind faptul că în viitor vorbim alte limbi sau că personajul e străin), atunci e nevoie de nume românești. Dacă nu, atunci autorul alege, poate să-i cheme oricum.

7. Eroina preferată?
Alina Marinescu din seria cu același nume a Monicăi Ramirez. Nu cred că e nevoie să-mi motivez alegerea, tipa e badass pur și simplu, dar păstrându-și feminitatea.

8. Ultima carte românească citită?
Arhitecții speranței de Alexandru Lamba, pe care am terminat-o săptămâna trecută.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
Chiar acum citesc primul volum al romanului Frontiera, de Lucian Dragoș Bogdan, după care intenționez să citesc și volumul al doilea.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
De scris, scrieți la fel de bine ca autorii străini, ba uneori chiar mai bine. Însă aveți o mare problemă cu sistemul nostru de învățământ, care ne îndepărtează de lectură în general și de români în special. Nu cădeți în capcana orgoliilor și nu vă izolați în turnuri de fildeș: e nevoie să fiți printre noi, să ne cunoașteți și să ne lăsați să vă cunoaștem, pentru că descoperindu-vă ca oameni, vom descoperi și operele voastre și așa veți câștiga noi cititori.


Dau mai departe leapșa găștii din Blogosfera SF&F (Silviu, Liviu, Silvia, Ileana, Ștefan, Iulia) și unor bloggeri faini pe care i-am cunoscut/revăzut la Întâlnirile B3: Leontina, Andreea, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Raluca. Și vă urez sărbători fericite tuturor!

Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței de Alexandru Lamba

La debutul său de anul trecut, Alexandru Lamba m-a surprins cu un roman în care o poveste de dragoste se împletea strâns cu o intrigă din sfera SF-ului, amândouă fiind la fel de necesare cărții sale. De data asta, deși credeam că sunt mai pregătită, m-a surprins din nou cu povestea unei obsesii, împletită cu o intrigă despre călătorii în timp și paradoxuri. Dar printre rânduri, ambele vorbesc de fapt despre dorințele noastre ascunse și modul în care suntem dispuși să ne mințim și pe noi și pe alții doar ca să întreținem speranțe deșarte.

Povestea:
Teoretizată și demonstrată practic la finalul secolului al 23-lea, călătoria în timp a devenit o realitate. Monopolul asupra mijloacelor de transport temporal îl are Agenția, o companie care organizează vizite în trecut și în viitor, totul fiind atent controlat astfel încât interferențele să fie minime. Altfel, efectele unei schimbări ar fi incalculabile, riscurile pentru lume, dar și pentru călători fiind enorme.

De aceea, Agenția are o serie de angajați numiți Spioni al căror scop este analiza de la distanță a unor puncte de interes, astfel încât să descopere „buzunare”, locuri suficient de mari pentru mai multe persoane pe care nu le privește niciun trecător, nici măcar o fracțiune de secundă, astfel încât vizitatorii din alt timp să nu fie observați. Greg este un astfel de spion, care asistă într-una dintre misiuni la explozia bombei de la Hiroshima.

Evenimentul îl va marca profund, mai ales când descoperă în înregistrări o femeie superbă care piere înghițită de flăcările exploziei.

Părerea mea:
Primul capitol prezintă o serie de personaje care și-au pierdut amintirile, rămânând doar cu cunoștințele lor generale. Exact asta mi-aș fi dorit și eu să mi se întâmple atunci când am terminat Arhitecții speranței, ca să-l pot reciti fără să-l cunosc și să fiu surprinsă iar de aceleași răsturnări de situație. Sunt atâtea aspecte care mi-au plăcut, de la ideea principală la detaliile de finețe, de la răsturnările de situație și dezvăluirile de la final la însăși felul în care a fost construit finalul. Așa că le voi lua pe rând.

Ideea centrală, după părerea mea, e realizată prin împletirea a două elemente, la fel ca în volumul precedent, cele două fiind povestea obsesiei lui Greg și mecanismele și regulile călătoriei în timp. Drama lui Greg este partea umană a poveștii, cea în care mi-a fost ușor să mă regăsesc. Nu neapărat în obsesia lui pentru o asiatică ☺. Am rezonat cu modul lui de a se arunca imediat asupra unei idei care sună corect, aproape orbindu-se singur ca să nu vadă potențialele defecte. Cu felul în care încerca să-și găsească scuze și justificări în ciuda faptul că știe că face ceva greșit... Toată abordarea lui mi se pare profund umană. Iar acțiunile celorlalți, încercările lor de a-l opri, toate sunt atât de evident greșite încât ar putea părea provocări mascate, dacă n-aș fi trecut și eu prin situații în care prietenii care voiau să mă convingă să renunț la ceva mai rău mă întărâtau. Și cred că am trecut cu toții prin asta.

Iar călătoria în timp în sine, mecanismele prin care poate avea loc, totul a fost un adevărat roller-coaster. Mi-a plăcut modul în care explicațiile au fost inserate natural în text, fără să-l încarce și fără să pară puse special de dragul cititorilor. Mi s-a părut superbă reprezentarea timpului, schemele și poveștile făcute parcă pentru a ajuta toți oamenii de rând să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Totul e foarte simplu, aproape ca o poveste în sine, ca și cum fizicianul care a pus bazele teoriei care permite deplasarea temporală s-a concentrat mai mult pe a explica lucrurile pe înțelesul tuturor, nu numai al colegilor de breaslă. Iar motivul pentru care totul este descris atât de frumos și de ușor de înțeles e fenomenal, surprinzător și m-a lăsat cu gura căscată. În plus, se leagă foarte frumos cu morala obsesiei lui Greg.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut detaliile. De la motivul pentru care personajele drăcuie deși religia pare absentă din viața lor până la toate amănuntele suspecte, care ridică semne de întrebare, totul e plasat cu multă migală, construind piesă cu piesă concluzia finală. Și, cireașa de pe tort, sunt câteva fragmente din gândurile personajelor care sunt acele mici adevăruri pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care scriitorii care sunt aproape de sufletele noastre le pot pune perfect în cuvinte. Încă de la prima pagină, m-a bântuit fraza asta: „Speranța e doar în infinitul posibilităților”. Mai e și visul lui Greg, atât de frumos povestit, atât de dureros de citit... N-am reușit să fiu de acord cu obsesia lui, dar asta nu m-a împiedicat să-i simt frustrarea și neputința.

Mi se pare potrivit să închei cu finalul, sau mai bine zis finalurile. Sunt trei momente în care povestea s-ar putea încheia, frumos marcate, lăsându-te pe tine să alegi dacă povestea ar trebui sau nu să continue. Fiecare dintre cele trei funcționează perfect ca un punct, diferența făcând-o doar curiozitatea cititorului. Eu le-am citit pe toate fără ezitare și deși nu regret lucrurile pe care le-am aflat, mi-aș fi dorit să las ceva mai mult timp să se scurgă între momentele de lectură, să le „diger” mai mult înainte să trec mai departe.

De fapt, mi-aș dori să fi citit cartea mai încet, să mă bucur mai mult de ea. Am devorat-o pur și simplu, m-am pierdut de tot și în timpul celor câteva ore cât am citit Arhitecții speranței, nu mi-am dorit decât să dau pagină după pagină după pagină, să aflu mai mult și mai mult. Cred că e deja clar că recomand romanul oricui, indiferent de gusturi, pentru că veți descoperi o poveste despre oameni și felul lor de a fi, dar și o speculație despre timp și modul cum ar putea el funcționa. Pentru cei care evită SF-ul, dacă v-ați dorit vreodată să vizitați vreun moment din trecut, veți iubi acest roman. Pentru cei care citesc SF pe pâine, dacă puteți depista un paradox temporal de la cinci kilometri, fără ochelarii de citit, veți iubi acest roman. Și pentru cei care vor pur și simplu o poveste bună, în care să vă pierdeți, dar și care să vă pună mintea la lucru, veți iubi acest roman.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Arhitecții speranței, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  iuliaalbota.ro

Pentru 10 mai, vom citi Inima Dragonului de M. M. Țara. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.