Jurnal: Gata!

Am lipsit aproape o lună din mediul online (offline am reușit să particip la destule evenimente faine în ultima lună), dar a meritat fiecare clipă. Pentru că am terminat! În sfârșit, am scăpat de facultate! Nu complet, mai am de scris și prezentat licența, dar am scăpat de examene. De toate examenele. Pentru totdeauna. E o senzație incredibilă să știi că nu o să mai trebuiască niciodată să-ți pierzi weekend-urile pe teme pe care le faci în silă, doar ca să strângi niște puncte ca să intri într-un nenorocit de examen. S-a terminat și cu zilele de căutat febril materiale și modele de examene, bârfe despre stilul de notare și despre subiecte „preferate”. Gata cu toate astea.


Bine, s-a terminat și cu cursurile faine, la care abia așteptam să ajung ca să mai învăț câte ceva interesant. O să ajung să-mi pară rău și de ele. Dar am făcut o mică statistică în minte și, după 4 ani, aproximativ 45 de materii ținute de 35-40 de profesori, mie mi-au plăcut fix 4 dintre ei. Patru. P-a-t-r-u. Dintre care pe vreo doi i-am apreciat doar pentru stilul de predare, nu neapărat pentru lecțiile de viață sau mostrele de înțelepciune, n-am avut standarde prea înalte, altfel era mai rău. Bine, dacă aș număra și asistenții, dar și profesorii pe care i-am cunoscut, dar care nu mi-au predat nimic niciodată în cadrul facultății, statistica ar fi mai bună. O să ajung să privesc lucrurile și din perspectiva asta.

Acum, însă, prefer să mă bucur de libertate comparând bucuria de a fi terminat cu toate momentele în care simțeam că sunt la doi pași de o cădere nervoasă, cu toate lacrimile de frustrare, cu toate zâmbetele false aruncate pe la cursurile cu prezența obligatorie. Cu toate momentele când mi-am dorit să renunț. Nu vreau să mă uit în urmă cu nostalgie sau tristețe, vreau să privesc cei 16 ani de sistem de învățământ și să trag concluzia că cei 4 de facultate au fost cei mai răi. Acolo am cunoscut cei mai nedrepți profesori, cele mai deconectate de realitate cerințe, cea mai „lasă-mă să te las” atitudine, cele mai evidente pile pe care le-ai putea visa. Am cunoscut și reversul medaliei, după cum spuneam mai sus, au fost și profi ok. Patru. Și dacă e ceva ce am învățat în Poli e că 4 nu e o notă de trecere.

Ar mai fi multe de spus, dar voi da afară totul cu timpul. Nu te poți curăța de patru ani în patru minute. Dar s-a terminat. Mai e o lună în care pe lângă muncă, voi avea de lucrat și la licență, ceea ce îmi va lua din timpul pentru citit și pentru blog, dar apoi vine vara, când lucrez doar part-time, așa că o să am o căruță de timp liber și probabil literalmente o căruță de cărți necitite. Și vreau să scriu, vreau să scriu mult. Am o serie de proiecte pe care vreau să le continui, altele pe care vreau să le demarez cât de curând. În plus, am adunat în acești patru ani de participare pe la evenimente literare o grămadă de concluzii pe care vreau să vi le împărtășesc. Luna asta e de încălzire, vreau să-mi reintru în ritm, iar vara asta vreau să fie începutul unei perioade superbe, în care obligațiile sunt puține și visele mari. Și în care teancul de „to read” se micșorează (săptămâna asta am citit deja două romane și m-am apucat de al treilea, deci lăsați cărțile să vină la mine).

N-am s-o mai lungesc mult, nu voiam decât să marchez cumva momentul, să rămână undeva senzația de eliberare pentru că, peste ani, probabil nu voi mai privi lucrurile așa, probabil mi se va părea că n-a fost chiar atât de rău, că finalul n-a fost chiar așa mare brânză. Azi cred că e. Azi cred că e totul.

Jurnal: Inovatorii sunt morți

Ieri s-a terminat în sfârșit sesiunea, penultima din viața mea. Comparativ cu prima, cea de acum patru ani, aproape că n-am simțit-o. N-a fost neapărat mai ușoară, cât mai puțin stresantă, mai ales pentru că m-am obișnuit cu atmosfera, cu zilele în care vrei doar să dormi, dar trebuie să bagi informații cu forța în memoria de scurtă durată, sau, dimpotrivă, să-ți reamintești un concept care te-a ajutat să înțelegi mai bine cum funcționează grămada de circuite care, miraculos, transformă o înșiruire de 0 și 1 aflate pe un server de pe alt continent în litere drăguțe pe care creierul tău le transformă mai apoi în idei.


Și semestrul a fost cam tot așa, cu bune și cu rele, dar, per total, cu mai puține emoții extreme. Mi-a amintit cumva de clasa a 12-a, când știam deja cum merg lucrurile în liceu și ne puteam relaxa, fentând materiile care nu ne interesau și concentrându-ne pe cele faine (stresul pentru bac și admitere a venit mai târziu, spre vară). Totuși, la facultate sunt mult mai puține materii care trebuie fentate, din simplul motiv că majoritatea lucrurilor îți vor fi utile, deși nu există instituție de învățământ în care cea mai interesantă materie din lume să nu poată fi făcută terci de o persoană nepotrivită aflată la catedră.

Totuși, semestrul acesta a mai avut un element care mi-a amintit de liceu: am avut de scris un eseu. Mai exact, un position paper în care, plecând de la articolul The Computer for the 21st Century scris de Mark Weiser, să ne scriem propria părere, argumentată desigur. Mi-am amintit simultan de toate dățile când a trebuit să scriu o „părere” care era, de fapt, un rezumat al unei sinteze a unei păreri a unui critic cu care mai mult de jumătate dintre noi nu era de acord din simplul motiv că glorifica bombastic niște idei care nouă ni se păreau mediocre, dar și de toți profesorii minunați de literatură română sau engleză pe care i-am avut de-a lungul timpului, care m-au învățat că poți să scrii orice părere într-un eseu, atâta timp cât o argumentezi cum trebuie. Mi-am amintit de toți oamenii care ne-au învățat cum să ne structurăm ideile în scris, astfel încât să rămână ale noastre. Și mi-am amintit ce fain e să scrii ceva pentru școală, atunci când ai libertatea de a-ți exprima propriile idei.

Așa că am scris un eseu numit Inovatorii sunt morți, am luat nota maximă pe el, mai târziu am trecut materia, ultima, din păcate, unde l-am avut profesor pe unul din cei patru oameni de la catedră pe care i-am admirat în acești 4 ani și continui să-i admir și acum. Și vreau să-l împart cu voi, sperând că, indiferent dacă mai sunteți sau nu parte din învățământul românesc, aveți sau ați avut în fața voastră un om care v-a învățat mai mult decât informațiile seci pe care îi cerea curicula să vi le transmită:

Inovatorii sunt morți
de Georgiana Vlădulescu
Inovația a devenit un cuvânt aflat pe buzele tuturor în ultimii ani, însă privind în urmă, e ușor de descoperit că ideile prezentate astăzi ca fiind noi au fost deja imaginate mult înainte ca societatea să aibă capacitatea tehnologică să le pună în practică.

Citind 2001: Odiseea spațială în perioada adolescenței, am trăit un sentiment straniu descoperind descrierea unui dispozitiv extrem de similar unei tablete sau chiar al unui e-reader modern, romanul fiind scris cu aproape 50 de ani în urmă. Similar, citind astăzi Fahrenheit 451 semnat de Ray Bradbury (roman publicat în anul 1953) și aruncând o privire fugară la emisiunile televizate, senzația de similitudine este cel puțin tulburătoare.

Sunt multe cărți, filme și alte forme de exprimare artistică de anticipație care par să fi intuit modul în care arată astăzi lumea, însă pentru fiecare astfel de operă, există o multitudine care nu sunt nici pe departe exacte sau care prezintă mici inadvertențe (Isaac Asimov scria despre depozite polițienești pline de filmele nedevelopate ale cazurilor care n-au fost analizate încă, totul într-o lume populată de roboți [1], în care omenirea a cucerit deja spațiul sau Phillip K. Dick a imaginat un android care avea software-ul scris pe cartele perforate [2]) și unele despre care doar viitorul ne poate spune dacă autorii lor au anticipat corect (de la clasica „Mașină a timpului” a lui H.G Wells până la recent publicata trilogie „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, numeroase titluri prezintă o posibilă versiune a viitorului).

Însă, îndepărtându-ne de zona Science Fictionului și apropiindu-ne de lumea pur științifică, intuițiile corecte sau foarte apropiate de adevăr devin mai puțin niște intuiții și mai mult niște simple concluzii, bazate pe extrapolarea informațiilor existente sau chiar pe rezultatele propriilor studii. Un astfel de exemplu este articolul The Computer for the 21 Century scris de Mark Weiser, cercetător la Xerox PARC. Articolul a fost publicat în 1991 și explică termenul ubiquitous computing, care se referă la ideea că mici dispozitive cu o putere de procesare relativ mică, dar interconectate și prezente peste tot ne vor influența în asemenea măsură viața, încât faptul că sunt omniprezente ne va determina să le considerăm parte din fundalul vieților noastre.

Sună cunoscut? Astăzi, același concept este denumit Internet of Things (IoT) și este prezentat drept un domeniu inovativ, care ne va schimba viețile… deoarece mici dispozitive conectate la Internet se vor regăsi peste tot în jurul nostru, ușurându-ne viața de zi cu zi și devenind gradual o parte a fundalului cotidian.

Bineînțeles, există câteva diferențe între cercetarea efectivă prezentată de Mark Weiser și ceea ce se încearcă astăzi în domeniul IoT, dar nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că între ubiquitous computing și IoT nu se poate pune semnul egal. Weiser vorbește despre trei tipuri de dispozitive, diferențiate prin mărime, generale și interschimbabile, pe când în dezvoltarea unor dispozitive IoT se caută specificitatea, fiecare astfel de aparat având un rol bine stabilit.

Să luăm exemplul cel mai des folosit: conceptul de Smart House. O astfel de casă inteligentă este o locuință în care au fost integrate dispozitive conectate la internet, fiecare având propriul rol. Unde Weiser vedea tab-uri plasate pe fiecare element, care ar putea, spre exemplu, să anunțe sonor unde se găsește un obiect pierdut, astăzi se folosesc becuri inteligente, care se diminuează automat, pe măsură ce lumina exterioară se intensifică, sau frigidere care pot afișa ce alimente s-au stricat sau au fost consumate, creând o listă de cumpărături care se sincronizează automat cu telefonul mobil (care nu mai e de mult un telefon, ci un centru de comandă al unui număr în creștere de activități zilnice).

Așadar, indiferent dacă vorbim despre ubiquitous computing sau despre Internet of Things, concluzia este aceeași: mici procesoare cu scopuri bine definite ne vor umple treptat apartamentele, mașinile, orașele, atât de mult încât vor deveni doar obiecte de fundal, rareori conștientizate. Astfel, viitorul prezentat de Mark Weiser devine pe zi ce trece prezentul nostru. Asta, desigur, dacă nu cumva cercetătorii care se ocupă de dezvoltarea realității virtuale se vor mișca mai repede, iar viețile noastre vor semăna mai mult cu previziunile lui Vernor Vinge din La capătul curcubeului [3] și mai puțin cu orașele imaginate în filmul Minority Report în care panourile publicitare ți se adresau pe nume.

De fapt, asemenea cercetări, ipoteze și aparente previziuni care devin realitate nu sunt o raritate. Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitățile nesfârșite pe care le aduce ziua de mâine, iar creatorii de Science Fiction, sub toate formele lui, iubesc să-și imagineze nu numai tehnologia pe care o vom avea în viitor, dar și modul cum aceasta ne va influența modul de gândire sau chiar ne va schimba din temelii felul de a fi.

Tocmai de aceea, adevărații inovatori, cei care și-au imaginat ceva complet neașteptat sau chiar inimaginabil la vremea respectivă, cei care au creionat atunci un viitor pe care astăzi e ușor să-l numim prezent, ei rareori apucă să-și vadă predicțiile împlinite.

Influența lor rămâne însă, iar tinerii visători de ieri care citeau romane pe sub bancă devin ceea ce astăzi numim, poate pe nedrept, inovatori.

Referințe:
[1] I. Asimov, Caverne de Oțel, Ed. Univers, București, 1992.
[2] P. K. Dick, Furnica electrică ed. 2, trad. Ion Doru Brana , Ed. Nemira, București, 2015.
[3] V. Vinge, La capătul curcubeului, trad. Maria Drăguț, Ed. Nemira, București, 2012.

Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

Jurnal: Tabere și vorbă lungă

În ultimul timp a fost liniște deplină pe blog, așa că am de gând să compensez scriind o mega-giga postare astăzi despre toate experiențele acumulate în ultimul timp. Și am adunat câteva în tot acest timp. De fapt, motivul pentru praful virtual depus peste colțișorul meu de Internet este faptul că am părăsit Bucureștiul pentru două săptămâni lungi și frumoase și am plecat spre Tîrgu Mureș, unde am predat un curs la școala de vară de care m-a îndrăgostit anul trecut, când am participat ca studentă.

Paranteză pentru cei pasionați de IT: școala de vară se numește IP Workshop, are cursuri pentru toate nivelurile de cunoștințe, se adresează și elevilor și studenților, are un preț super-decent (între 750 și 1050 ron, depinde când plătiți, iar prețul include 14 zile de cazare și masă, cu două excursii cuprinse în program) și vă oferă ocazia să cunoașteți niște oameni extra-super-faini cu care să petreceți două săptămâni despre care o să aveți ce povesti un an întreg. Serios, după al doilea an, de-abia aștept anul viitor! Gata paranteza :)

Cursul pe care l-am predat se numea Internet of Things, deci în mod evident am avut Internet din plin, însă n-am scris pe blog pentru că am preferat să las puțin de-o parte lumea virtuală și să petrec mai mult timp alături de oamenii pe care i-am cunoscut sau cu care m-am reîntâlnit acolo. În principal, în ultimul timp mi-am petrecut excesiv de mult timp cu doar o mână de oameni, așa că am avut senzația că abilitățile mele sociale, și așa puține și vai de ele, ruginiseră de tot. Binențeles, n-am devenit sufletul petrecerii, nici nu e genul meu, însă a fost plăcut să petrec multe ore cu oameni noi.

Rezultatul? Nopți cu „gustări” de la KFC, cidru și două victorii consecutive la Cards Against Humanity (nu știu dacă asta e bine sau rău, dar jocul e fun, mai ales când lumea e atât de obosită încât și glumele mai nesărate se lasă cu râsete), zile petrecute lucrând la proiecte care mai de care mai interesante, promisiuni de revedere prin București cu o parte din organizatorii de care m-am atașat mult, inclusiv un cuplu de oameni frumoși cu care chiar sper să avem niște double-date-uri anul care vine, o prietenie cu o tipă super, cu care mă știam vag de anul trecut, dar amândouă ne-am judecat aiurea una pe alta și a trebuit un an și mulți „Hai, Gigicăăă*!” pentru a schimba primele impresii greșite... Pe scurt, rezultatul a fost un set bogat de amintiri de neuitat!

*Gigică este apelativul pe care l-am folosit cu fiecare program, plăcuță, led, buton, senzor, telefon, proiector, laptop, mouse și orice altă piesă vag electronică în momementul în care piesa refuza să facă ceea ce ne așteptam noi să se întâmple. Normal că greșeala era la noi, însă tind să personific orice bucată de cod, ca și cum asta l-ar face mai prietenos sau mai cooperant...


Mergi, Gigicăă, mergi!
Mi-a plăcut mult să predau, se împlinesc aproape doi ani de când am început să fac asta, însă cu fiecare nou grup de cursanți, experiența se schimbă. Cea de acum a fost una dintre cele mai prietenoase, pentru că fiind puțini (șapte oameni fără să mă număr pe mine) și având mult timp la dispoziție (4-5 ore pe zi), am ajuns să ne cunoaștem între noi destul de bine, am avut multe ocazii să vorbim pur și simplu, nu doar despre curs și s-a construit o legătură frumoasă între noi toți. Per total, atmosfera a fost foate destinsă, chestie nouă și foarte plăcută pentru mine (după două semestru cu peste 25 de oameni/clasă, cred și eu că în 7 a fost altfel...) Și așa e la toate cursurile din tabără, de asta îmi și place atât de mult aici, atmosfera generală e foarte relaxată, ziua poți să înveți ceva de la profesorul tău, iar seara poți să-l bați măr la Counter Strike.

Pe lângă oameni, am apucat și să revăd orașul, în special Palatul Culturii, care e neașteptat de colorat și de frumos, cu niște vitralii care te lasă cu gura căscată, lângă care sunt baladele populare care le-au inspirat și pe care am reușit în sfârșit să le citesc (și le dau cam 3 steluțe din 5... glumesc! Sunt interesante, îmi place mult cum încep, dar finalurile mi s-au părut grăbite, poate poveștile scurte în versuri nu sunt chiar genul meu...) și cu o orgă imensă pe care am avut norocul s-o și aud anul acesta, pentru că aveau loc niște repetiții pentru un spectacol.

Tot pe lista locurilor care m-au cucerit am bifat încă o dată grădina zoologică, care a reușit anul trecut să nu-mi provoace sentimente contradictorii. De obicei e ciudat, pentru că iubesc animalele, așa că pe de-o parte mă bucur să le văd, pe de altă parte, faptul că sunt închise e deprimant... dar aici păreau relativ fericite. Bine, n-am vizitat prea multe astfel de grădini și oricum toate au fost în România, așa că am puțini termeni de comparație. Totuși, aici a fost primul loc în care animalele nu mi s-au părut furioase sau agitate... spre deosebire de niște oameni aflați în vizită, în special o familie care s-a trezit să strige la niște maimuțe care oscilau între un comportament de apărare și o ignoranță rece... Pe scurt, a fost genul de întâmplare care te face să-l crezi pe Darwin, cu mica mențiune că unele specimene de „oameni” n-au evoluat chiar până la „sapiens sapiens”.

Totuși, m-am simțit bine, mai ales că anul acesta am descoperit un animal despre care habar n-aveam că există... A fost un sentiment extrem de ciudat, mai întâi nu mi-a venit să cred minute bune faptul că mara chiar există, pare un hibrid ciudat între o căprioară, un iepure, și un măgar... apoi am simțit doar o bucurie copilăroasă în fața unei descoperiri așa neaștptate, pentru ca în final să povestesc despre asta cu tot cu dovezi fotografice tuturor oamenilor cu care se întâmpla să discut, ca și cum eu descoperisem specia, nu îmi fusese prezentată de-a gata la Zoo.


Faceți cunoștință cu mara!
Bineînțeles, n-am putut să mă abțin de la a fi blogger timp de două săptămâni întregi și am chiulit vreo oră-două din tabără ca să particip la o serie de lansări din cadrul Festivalului Internațional Mystery & Thriller care avea loc chiar în Tîrgu Mureș. I-am ascultat pe Quentin Bates, Teodora Matei și Daniel Timariu lansându-și cărțile proaspăt ieșite din tipar și pe Petru Berteanu și, din nou, Teodora Matei prezentându-și cărțile care s-au lansat la începutul verii la București, totul coordonat de Bogdan Hrib și punctat pe alocuri de comentariile lui Lucian Dragoș Bogdan. Am plecat cu 3 cărți mai bogată (dintre care una cadou, mersi mult Daniel!), confirmând faptul că nu pot să plec nicăieri fără să revin cu mai multe cărți decât aveam în bagaj cand am ajuns acolo ;)


N-au fost numai zile cu soare și voie bună, ci și câteva momente pline de adrenalină. Am fost în excursie la Praid și n-am putut rezista să nu mă sui și eu pe sforile din Aventura Parc-ul din salină. Din păcate, după un traseu galben (simplu, adică) la care mi-au tremurat genunchii, dar m-am descurcat, am încercat un traseu roșu care s-a terminat mai devreme decât trebuia, pentru că drăgălașul meu creier a decis că el nu mai poate și a refuzat efectiv să-mi mai propulseze corpul înainte, așa că am așteptat cuminte să fiu scoasă de pe traseu... ca să merg imediat pe tiroliană, pentru că pot! În continuare, toate situațiile în care sunt undeva sus, suspendată deasupra unui gol, înseamnă o luptă constantă între corp și minte, sunt momentele în care simt fizic scindarea dintre cele două, se lasă cu tremurat de genunchi și cu propulsie generată numai de voință pură... corpul meu pur și simplu nu vrea să se miște, dar eu vreau, deci mă mișc... Încet, uneori dureros de încet (e al naibii de nașpa când mă mișc ca melcul pe o sfoară la 10 metri deasupra solului, pentru că vreau doar să se termine mai repede, dar e o luptă pentru fiecare milimetru)... problema e că e epuizant, iar de data asta am forțat mai mult și a ajuns și mintea să zică „pas”, așa că a trebuit să cobor...

Totuși, îmi place la nebunie, îmi place senzația aceea de scindare, mă face foarte conștientă de faptul că suntem doar piloți care controlăm o mașinărie din mușchi și oase care are și ea, uneori, propriile nevoi care se întâmplă să fie contrare dorințelor noastre. Iubesc momentele când sunt deasupra golului și încerc să mă lupt cu mine însămi, când sunt conștientă de fiecare mușchi și de fiecare bătaie de inimă, când lumea mea înseamnă doar următorul pas, următorul milimetru și nimic altceva nu mai există și nu mai contează și nu mă pot gândi la nimic... E fascinant! Bine, nimic din ce-am zis nu se aplică la tiroliană, aia e doar fun, stau în ham ca-n scaun, nu e niciun efort la mijloc.

Din păcate, toate lucrurile bune se termină, așa că acum sunt iar în București, unde încerc să recuperez somnul pierdut. Iar dorm mult și prost, sper să-mi revin săptămâna viitoare, eram așa mândră de mine când mă trezeam odihnită la 7, acum abia reușesc să mă rostogolesc afară din pat pe la 10... Daaar cu puțin antrenament, ar trebui să-mi revin, mai ales dacă mă reapuc de înot, ca să am un motiv bun să mă dau jos din pat dimineața. Așadar, a fost o vară plină, însă până la începutul facultății mai e destul timp să-mi reîncarc bateriile.

Voi ce faceți? Cum a fost vara asta pentru voi? Și ce părere aveți despre tabere, ați fost vreodată, vă plac?

Jurnal: Al treilea e cu noroc

Al treilea an al blogului, adică. A fost un an incredibl, frustrant pe alocuri, ciudat uneori, cu câteva momente absolut minunate, ultimele datorate numai şi numai vouă.

A fost un an în care am scris puțin, rar şi haotic, un an în care am scris câteva articole atât de proaste încât nu numai că nu le-am publicat, dar am crezut că mi-am ieşit prea tare din mână (ocazie cu care le mulțumesc cititorilor mei beta pentru ajutor, sfaturi, încurajări şi corecturi. Ar fi multe „ascoieri” „suprinzătoare” pe blog dacă ei nu existau).

Însă vreau să mă concentrez pe părțile pozitive ale ultimelor 366 de zile (a fost an bisect). Au fost aşa multe momentele în care credeam că n-o să mă mai citească nimeni pentru că scriu aşa rar încât articolele mele se vor pierde în marea de bloguri care scriu mult şi des, însă voi ați fost mereu aici, umplându-mi statisticile de vizualizări, comentând pe blog sau dând like şi share pe facebook. Şi pentru asta n-o să vă pot mulțumi niciodată îndeajuns!

Apropo de facebook, nu de mult am trecut de pragul de 2000 de like-uri. Încă nu-mi vine să cred că peste 2000 de oameni au apăsat un butonaş albastru pentru că le-a plăcut ce au găsit în micul meu colțişor de internet. Vă mulțumesc din suflet!


Iar am dat-o în mulțumiri de discurs de Oscar, dar adevărul e că fără cititori, blogul acesta ar fi degeaba. Şi fără blog.... nu ştiu, chiar nu vreau să mă gândesc. Poate că l-am neglijat mai mult ca oricând, dar nu m-am gândit nicio clipă să renunț. E o parte importantă din mine, „blogger” e unul din cuvintele pe care le folosesc mereu ca să mă descriu, alături de „cititoare”, desigur. Aşa că o să mai dau din taste mult şi bine de-acum înainte!

Şi pentru că la aniversarea cuiva, prietenii primesc prăjituri sau tort, aş vrea să vă ofer tuturor ceva bun, însă dulciurile n-ar fi o idee prea bună în mijlocul verii... însă vă pot oferi cărți, aşa că voi lansa un concurs in câteva ore. Stați cu ochii pe pagina de facebook a blogului şi... la mulți ani colțişorului meu de Internet :)

Jurnal: Cititor full-time

De la ultima postare și până acum a trecut mai mult timp decât mi-aș fi dorit. De fapt, nu știu dacă s-a văzut, dar în ultimele luni am încercat să scriu de vreo două ori pe săptămână, aproximativ marți și sâmbătă. Nu mi-a ieșit, normal, eu și programele fixe când vine vorba de citit și scris despre asta nu prea ne înțelegem, dar oricât de ocupată aș fi, încerc să nu las să se aștearnă praful pe-aici.

Însă partea care m-a întristat e că absența mea nu a fost din cauză că n-aș fi avut despre ce să scriu ci a fost, din nou, din cauză că am avut un program mult prea încărcat, care mi-a tăiat orice timp (sau elan) de dat în taste. Am preferat, sincer vă spun, să dorm. Cât de trist sună asta?! Să n-ai timp de tot ce vrei să faci pentru că trebuie să dormi... Bleah! Bine, o mare parte din timp mi-a mâncat facultatea, cu presesiunea veșnic aglomerată de încercările mele de a strânge punctaje pentru intrat în examene la unele materii, însă au fost și câteva zile pline de evenimente literare.

Primul a fost, paradoxal, ultima întâlnire Young Fiction Connection de anul acesta școlar, întâlnirile urmând să fie reluate la toamnă, când se întorc elevii din vacanță. Mi-a plăcut faptul că de data asta s-a discutat puțin cu cei prezenți înainte de videoconferință, am aflat puțin mai multe despre tinerii pasionați de YA și în afara interacțiunii lor cu un autor. Dar mi-a displăcut renunțarea la partea de traducere. Personal, n-am probleme cu engleza și inițial mi s-a părut o idee bună, pentru că m-am gândit că s-ar câștiga timp în plus pentru discuțiile cu invitatul. Totuși, niște elevi din spatele meu au renunțat complet să mai fie atenți și au început să șușotească mai tare decât era cazul și, per total, a fost mai multă rumoare ca de obicei. Se poate să nu fi fost lipsa traducerii de vină, deși dățile trecute n-am avut astfel de probleme... Oricum, dorința greu stăpânită de a mă întoarce și a cere liniște m-a făcut să mă simt puțin prea peste media de vârstă, a fost ciudat...

Partea de Q&A cu Stephen Chbosky, însă, a fost la fel de faină ca de obicei, o să povestesc mai pe larg în recenzia romanului Jurnalul unui adolescent timid pe care sper s-o scriu și public cât de curând. Totuși, nu pot să nu vă spun că a anunțat că lucrează la un nou roman, unul horror de data asta, deoarece iubește cărțile lui Stephen King.

Weekend-ul acesta mi-am scos iar năsucul la un eveniment, de data asta dedicat mai mult geek-ilor în general, nu neapărat cititorilor: am fost la East European Comic Con, cea mai faină adunare a fanilor universurilor fantastice în care se poate evada, fie că e vorba de benzi desenate, jocuri, filme... sau chiar cărți, pentru că printre expozanți s-au numărat și editurile Nemira și Arthur, dar și autorul Lucian Dragoș Bogdan, cătuia îi mulțumesc pentru că datorită lui am reușit să mă întorc acasă cu o carte de la Comic Con, performanță la care nu m-aș fi așteptat, având în vedere că plănuiam să-mi cumpăr doar tricouri, accesorii și, desigur, benzi desenate.

Și despre Comic Con vreau să scriu mai pe larg într-un alt articol, pentru că e genul de experiență care merită mai mult de 1-2 paragrafe, însă în cazul în care nu mai apuc să-l scriu vreodată, vreau să menționez albumul de benzi desenate Următorul Cadru care s-a lansat la con (și va avea și un eveniment dedicat și vineri, 3 iunie la Cărturești Fandom, de la 19:00). Conceptul e foarte fain, realizarea e ireproșabilă, să vezi cadre ale unor ilustratori diferiți unul lângă altul e interesant și suprinzător... la scenariu mai era ceva de lucru, dar a fost foarte fun, per total, așa că merită să aruncați o privire.

Săptămâna asta a început și ea în forță, cu o nouă întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată unei alte cărți pe care am vrut s-o recenzez și n-am apucat: Pământul Lung. A fost drăguț faptul că am căzut cu toții de acord că e o carte bună, ușor de citit, tehnic scrisă bine, dar nu neapărat sclipitoare, însă parcă e mai interesant când avem păreri mai diferite și ne „certăm” puțin între noi. Totuși, la final a reieșit că recomandăm cartea și altora, așa că nu mi-am luat înjurături pentru că am propus cartea pentru luna asta :)

Bineînțeles, n-aveam cum să închei lista de evenimente fără să menționez Bookfest, târgul care a început astăzi și m-a prins cu portofelul mai gol decât speram (damn you, awesome Comic Con T-shirts), dar având în vedere că n-am apucat să-mi fac o listă cu titlurile pe care mi le doresc, sunt încă optimistă că o să mă încadrez, cumva, în buget. Între timp, însă, experimentez puțin viața de dincolo de cortina unui astfel de târg, pentru că astăzi sunt voluntar la standul editurii Nemira (dacă sunteți pe la târg și vreți o recomandare, știți unde să mă găsiți. Și nu, nu am chiulit de la datorie ca să scriu articolul, l-am scris noaptea și l-am programat să apară acum *wink*). Aș fi vrut să fac asta mai multe zile, din păcate vineri am examen și trebuie să și învăț pentru el, așa că o să mă mulțumesc cu o zi de voluntariat și, desigur, cu deja clasica sâmbătă plină de lansări SF&F.

Așadar, sper că urmează ceva zile libere în care să pot să scriu toate articolele promise. Între timp, însă, ne vedem la Bookfest!

Jurnal: Detoxifiere

Una din activitățile mele preferare când sunt în sesiune e să încep să-mi imaginez ce voi scrie despre semestrul care a trecut. Nu scriu efectiv nimic în timpul sesiunii din superstiție, nu vreau să fiu prea optimistă în ciorne, pentru ca apoi să pic ceva, nici să fiu pesimistă și să am dreptate (Sesiunea e perioada în care studenții cred în noroc, ritualuri și spiritualitate. Serios, Politehnica are chiar o biserică în campus, e poreclită Sfântu Cinci). Și a fost o plăcere deosebită să-mi imaginez acest articol, pentru că aveam de gând să-mi plâng de milă.

M-am răzgândit între timp, dar adevărul e că fost un semestru nașpa. Nu el în sine, comparativ cu mult-temutul semestru 2 din anul 2, a fost mic copil. Doar că mi-a pierit mie orice chef. A fost primul semestru în care nu am mai călcat aproape deloc pe la cursuri (cu o excepție notabilă, dar m-am mutat la altă serie pentru că voiam cursul ăla, era aiurea să nu mă duc), în care nu mi-am făcut nicio temă până în ianuarie (și nu cred că mai fac prostia asta vreodată, presesiunea asta mi-am mâncat nervii, timpul și orele de somn ca să obțin totuși punctajele de intrare în examen) și în care la toate examenele, fără excepție, am învățat maxim o zi. Sictirul meu s-a simit și în notele finale, dar nu excesiv, am trecut tot, sunt destul de mulțumită (tot cu o excepție, a fost o materie la care credeam că o să iau 9-10 și am luat 7, pentru că la o problemă de 2 puncte din examen am făcut o greșeala de grădiniță. Nici acum nu înțeleg cum naiba am putut să fac o confuzie așa de stupidă, dar whatever, a trecut, am trecut, nu-mi mai pasă).

Totuși, acum că s-a terminat, parcă nu mai am așa mult chef să mă plâng. Da, a fost nașpa, dar s-a terminat, am o vacanță binemeritată acum, mi-am primit deja orarul pentru semestrul viitor și în mod miraculos, o să pot să ajung la bazin în 3 dimineți pe săptămână, așa că azi mi-am reînoit abonamentul. Am înotat, încă pot să simt un iz de clor pe piele (ceea ce îmi place, asociez mirosul cu relaxarea), simt o căldură plăcută în muschi... parcă a avut un efect detoxifiant, am lăsat în urmă tot sictirul, toată furia și frustarea (am avut iar niște materii și niște profi care parcă se chinuiau să fie cât mai plictisitori și inutili), vreau doar să mă bucur de vacanță, să citesc, să scriu, să înot și să uit de toate rahaturile.

Și când începe semestrul, vreau să-mi continui detoxifierea și să scap de niște chestii care au ajuns să nu mai fie oportunități, ci obstacole, vreau să-mi caut lucruri în care să merite să-mi investesc timpul... și vreau să mă apuc de căutat ceva de lucru pentru la vară, pentru că unul din lucrurile faine pe care le face facultatea asta e că ne obligă să ne angajăm în vara dintre anul 3 și 4, dar ne și ajută să găsim posturi unde putem să vedem pe pielea noastră cum e să lucrezi în lumea reală.

Vreau multe chestii nu? Hai, încă una de final: vreau să vă recomand 2 evenimente faine: primul începe azi la 19:00 la Cărturești Carusel, o punere în scenă a poveștii Chestiune de preț din volumul Witcher: Ultima dorință, iar al doilea are loc mâine, de la 16:00 la Red Goblin, și este lansarea volumului Delirul încapsulat de Florin Pîtea. Sper să ne vedem pe-acolo, eu abia aștept să merg pentru că mi se pare cea mai faină metodă să-mi încep vacanța.

Jurnal: Vineri 13 e ziua mea norocoasă

Încă de când eram mică, mama mi-a spus că ei, numărul 13 îi poartă noroc. Mi s-a părut fascinant, ceva ce pe toată lumea speria într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru mama era ceva pozitiv. Am vrut și eu, așa că am decis, cu puterea unui copil de câțiva ani, că și mie 13 îmi poartă noroc.

Am mai crescut, am început să nu mai cred în noroc și ghinion și forțe externe, ci în propriile forțe, una dintre ele fiind forța de a schimba perspectiva. Și vorbind cu mama despre asta, am aflat că și ea, la fel ca mine, a decis să nu se sperie aiurea de un număr, ba chiar să-l transforme în ceva pozitiv, anunțând că ei îi poartă noroc.

Timpul a trecut și singurele dăți când mă gândeam la 13 și la discuțiile cu mama erau zilele în care cineva atrăgea atenția asupra ideii de ghinion. Singura mea reacție a fost mereu un zâmbet interior, pentru că lumea nu știa secretul meu, decizia mea de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă, una care să transforme teama irațională într-o mică victorie împotriva tiparelor mentale ale majorității. Ieri nu a fost una din acele zile, ieri nu m-am ciocnit de nimeni care să trâmbițeze în glumă sau în serios, că suntem cu toții condamnați la 24 de ore de ghinion.

Asta până când, intrând pe facebook-ul blogului, am descoperit că acel contor care se blocase de o vreme la 998 de susținători sărise deja de 1000. Și deși sunt la fel de recunoscătoare fiecărei persoane care a decis că vrea să mă primească în newsfeed, adevărul e că îmi plac numerele, atunci când am văzut un număr așa frumos și rotund, m-am bucurat mai mult ca de obicei. Și am vrut să consemnez data... ca să descopăr, surprinsă, că până la urmă, 13 chiar mi-a purtat norocul pe care îl doream în copilărie.

Totuși, am mai crescut de-atunci, așa că știu că nu e meritul vreunui număr magic, prin urmare vă mulțumesc vouă, celor care mă citiți și mă promovați, mă încurajați fiind acolo, citind ceea ce scriu, asigurându-vă că nu sunt vorbe în vânt. Voi sunteți cei care dați greutate articolelor mele cu fiecare citire, cu fiecare like, share sau comentariu, cu fiecare discuție despre blogul meu, cu fiecare recomandare către un prieten sau o editură, cu fiecare carte pe care o aduceți în viața mea.

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere și sper să mă urmăriți cu aceeași plăcere peste încă 1000 de like-uri! Și vă promit că o să pregătesc un concurs ca să sărbătorim împreună!

Jurnal: Urăsc să fac bagaje

Anotimpul meu preferat e vara. A fost dintotdeauna. Pe lângă faptul că iubesc căldura, vara înseamnă vacanță și vacanța înseamnă nu doar timp liber, dar și călătorit. Și îmi place mult să mai și plec de-acasă din când în când.

Însă există un dezavantaj major la plecatul de-acasă: bagajul. Mai exact, făcutul bagajului. Mai exact, alegerea cărților care vor ajunge în bagaj. Haine, periuțe de dinți, încărcătoare de telefon, cu astea n-am probleme. Cărțile, în schimb... E tortură adevărată. Și înainte să săriți pe mine, da, am un kindle. Degeaba. În primul rând, prefer cărțile tipărite. Îmi iubesc kindle-uțul, citesc pe el, dar între o carte tipărită și aceeași carte în variantă electronică, o s-o aleg pe prima. Nu știu de ce. Mintea mea analitică nu poate veni cu argumente, pur și simplu prefer cărțile tipărite. Așa că iau cărți tipărite cu mine.

Bun, deci trebuie să iau cărți cu mine. Întrebarea de o mie de puncte e „ce cărți?”. În primul rând, dacă merg cu prietenii sau dacă scopul excursiei nu e leneveala, atunci cititul cam iese din discuție. Prin urmare, iau doar una-două cărți. Selecția în general e destul de simpluță: trebuie să decid cam ce cred că o să citesc, așa că de obicei e vorba de o lectură din care mă pot întrerupe des, ceva care să nu mă prindă prea tare, eventual ceva povestiri scurte. Însă chiar și așa, intervine o altă problemă: dacă timp de cufundat în lectură nu cred că o să am, oare o să pot găsi timp pentru scris? Dacă da, cât de mult? Pentru că am început să citesc mai mult decât am timp să scriu, așa că simt nevoia să iau cu mine câteva cărți terminate, ca să le pot scrie recenzia dacă prind o oră-două libere de obligații.

Rezultatul? 5-6 cărți în bagaj, din care voi citi maxim una, voi recenza maxim una și mă voi simți foarte foarte vinovată față de celelalte. Bun venit în purgatoriu. Pentru că se poate și mai rău. Mai sunt și concediile cu familia.

Imaginați-vă una-două săptămâni dedicate în întregime lenevelii. Zăcut pe plajă, zăcut în pat și, între ele, mers leneș între plajă și pat. (Ca să nu fiu înțeleasă greșit, vacanța cu familia e preferata mea. Iubesc să stăm degeaba împreună și nu există nimic pe lume care să îmi încarce bateriile mai repede ca o duzină de zile de lenevit cu familia). Asta înseamnă destul timp de citit pentru toți. Așa că e cazul să iau cărți destule, pentru că în scenariul cel mai fericit, citesc cam o carte pe zi. Totuși, dacă plecăm o săptămână, nu pot să iau 7 cărți. Dacă n-o să mai am chef de una anume? Dacă într-o zi mă mișc atât de bine încât o să citesc două cărți? Dacă, dacă, dacă? Nu, pur și simplu nu pot lua doar 7 cărți.

Știți senzația aceea de la metrou, când ați lăsat cartea pe care o citeați pe noptieră pentru că vă grăbeați și nu aveți nimic de citit și, de parcă tortura nu ar fi de-ajuns, toată lumea din jur pare că citește? Ei, multiplicați senzația de 1000 de ori și o să începeți să înțelegeți senzația de a fi în concediu de leneveală fără nimic de citit. Și unde mergem noi la mare nu sunt librării care pot salva situația. Sunt librării care pot doar să pună sare pe rană pentru că au ceva cărți, dar nimic din ce aș vrea cu adevărat să citesc.

Cea mai bună soluție ar fi să pot să-mi iau secțiunea „Necitite” din bibliotecă în bagaj. Problema e că secțiunea e măricică. Ok, mare. Atât de mare încât oricât de mult mă iubesc, ar mei m-ar interna probabil într-un loc capitonat, unde pacienții poartă cămăși de forță. Așa că trebuie să fac o selecție. Și o fac, serios. Aleg câteva cărți, le așez frumos pe mărimi și le prezint la inspecție. Nu sunt multe, jur. Dar par multe. Așa că mi se cere să mai las acasă din ele. Mă întristez, mă încrunt, mă uit la ele minute bune, cântăresc... pun una înapoi și privesc din nou încrezătoare spre comisie. „Juriul” mă privește ca și cum aș face mișto de ei. Repet procesul, mai pun o carte la loc. O aud cum plânge, dar sunt tare. Nici acum nu e de-ajuns. Oftez, triez, oftez, triez... Ajung la un turnuleț considerat rezonabil. Toată lumea - mai puțin cărțile lăsate acasă - e fericită.

Bun, simt starea de bine din aer așa că e timpul să prezint și celălalt teanc, cele 5 sau 6 cărți deja citite care trebuie recenzate. „Juriul” mă privește curios. „Ce-i cu alea?”, zic ei. Le explic. Jurații schimbă priviri prin care să-și confirme unul altuia că nebuna sunt eu, nu ei. Pare că se pun de acord, eu sunt aia dusă. Dar mă iubesc. Se negociază, se fac compromisuri, biblioteca mea o să se înece de atâta plâns. Se ajunge la un armistițiu. Ce e mai greu a trecut...

... dar tortura continuă. Urmează împachetatul cărților în așa fel încât să nu pățească nimic la transport. *Sigh* Uneori, poate persoanele care nu citesc chiar au o viață mai ușoară...

2 ani (întârziați) de jurnal

Acum un an de zile, povesteam despre primele 365 de zile de viață ale blogului. Anul acesta plănuiam să vă vorbesc despre cele 365 de zile care au trecut de-atunci, dar pentru că socoteala de acasă se potrivește din ce în ce mai rar cu cea din viața reală, au trecut 7 zile de la aniversarea blogului (27 iulie), deci 372 de zile de la ultima mea postare aniversară.

Totuși, deși n-am reușit să scriu efectiv ceva, am sărbătorit momentul și în pauza de prânz de lunea trecută am primit din nou o prăjitură care să marcheze cei doi anișori. Și deși brioșa a fost delicioasă, am simțit un gust destul de amar pentru că n-am reușit să împărtășesc momentul cu voi. De fapt, în ultima vreme, orice gând legat de blog a avut și o latură amăruie pentru că am reușit performanța de a-mi organiza timpul într-un mod incredibil de prost, fără să-mi dau seama că implicându-mă în proiect după proiect și proiect peste proiect o să-mi omor de tot timpul liber.

De fapt, dacă stau să mă gândesc la ultimul an, tot ce-mi vine în minte sunt ultimele 3 luni, când n-am reușit să postez aproape deloc. Și ce e grav e că n-a fost din lipsă de voință, inspirație sau de material (am reușit totuși să citesc prin metrou și printe picături am terminat câteva romane faine în ultimul timp), ci pur și simplu din lipsă de timp.

Dar pentru că e o postare aniversară, nu vreau s-o umplu de regrete, nostalgii sau pur și simplu de plâns de milă. Am nevoie de ceva optimism și pentru că în sfârșit e august și în sfârșit programul meu începe să arate decent, vreau să sper că în următoarele zile o să fac ce am vrut la începutul verii: să-mi revin. Știu că începe să sune ca povestea băiatului care a văzut lupul, că tot spun că mă reapuc în mod serios și constant de blogărit și n-o fac, dar e doar a doua oară, așa că încă pot să sper că o să mă credeți. Pentru că de data asta vorbesc serios. Cititul, blogul, evenimentele legate de cărți, toate chestiile astea sunt o parte foarte importantă din mine și n-am de gând să las lumea mare și rea să mă împiedice să mă bucur ce ceea ce sunt.

Bun, regretele și visele fiind zise, vreau să vă mulțumesc încă o dată pentru că mă citiți. Chiar și după atâta timp de activitate slăbuță și inconstantă, faptul că intru pe blog și văd că numărul de vizualizări și de comentarii crește sau că deși n-am mai postat nici acolo de secole, încă primesc constant like-uri pe pagina de facebook a blogului... înseamnă enorm. Mă ajută să mă ancorez mai bine faptul că indiferent ce s-ar întâmpla, întotdeauna o să am acest colțișor de internet unde să mă pot descărca, unde să pot împărtăși impresii legate de cărți și de evenimente... unde personalitatea mea livrească să se poată dezlănțui, liberă de constrângeri sau prejudecăți.

Așa că vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc. Din tot sufletul meu. La mulți ani, dragă jurnalule, la mulți mulți ani plini de cărți faine și de oameni frumoși!

Jurnal: Punct. Și de la capăt.

A trecut fix o lună de zile de când am scris ultima dată pe blog și aproape două luni de când n-am mai „bloguit” serios. Motivul presupun că nu surprinde pe nimeni, am fost, desigur, ocupată cu facultatea. La fel, cred că nu e surprinzător nici motivul revenirii - care sper eu să fie în forță - și anume finalul sesiunii. Și acum că s-a terminat anul II, o să aberez puțin pe tema ultimului semestru, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, ca să pot să-mi fac curat prin căpșor și să pot să mă concentrez la ce urmează.

Scriam la finalul semestrului I că atunci când lumea reală e nasoală „e aproape înfricoșător de ușor să nu-ți pese”. Doamne, habar n-aveam câtă dreptate aveam. Există un mit la Calculatoare cum că semestrul II din anul II e horror. Pentru mine chiar a fost, dar nu pentru că a fost greu sau mult de lucru sau prea așa și pe dincolo. Nu, problema a fost la mine, fix în căpșorul meu, pentru că deși am început semestrul simțind că viața mea ajunsese într-un punct incredibil de bun și deși mental eram în al nouălea cer, în câteva săptămâni, fără să-mi dau seama cum sau de ce, ajunsesem foarte foarte jos mental, în sensul că nu-mi mai păsa de nimic legat de facultate. De absolut nimic.


Când am începul facultatea, am început-o cu un avânt teribil, după 2 săptămâni voiam să sparg munții, simțeam că îmi găsisem locul și sentimentul ăsta s-a amplificat cu timpul... până când a încetat să se amplifice și toate chestiile nasoale care se întâmplau (profi miserupiști, materii făcute doar ca să fie sau chiar deloc, asistenți inutili, teme stupide și stupid administrate etc) au început să-și lase amprenta asupra mea și avântul a început să-mi scadă. Și aparent semestrul ăsta, avântul meu s-a oprit de tot. Pierdusem din vedere imaginea de ansamblu și puținul pe care îl făceam îl făceam dintr-o inerție căpătată în 12 ani de sistem educațional preuniversitar (care n-a fost chiar atât de rău, dar care, printre altele, m-a învățat să fac lucruri doar pentru că „trebuie”). Pe scurt, mă duceam la facultate ca să am de unde să vin, am învățat extrem de puține în intervalul meu de „low” și am lucrat și mai puțin (la noi accentul e pus pe teme, cel puțin în timpul semestrului, pentru că ideea e să învățăm lucrând, ceea ce e awesome).

Însă cea mai înfricoșătoare parte din întreaga experiență n-a fost faptul că nu-mi păsa (și nu-mi păsa „targetat”, adică singura mea problemă erau cursurile de la facultate, orice altă activitate extracuriculară și/sau legată de pasiunile mele n-a avut deloc de suferit și mă făcea să mă simt la fel de bine ca întotdeauna) sau faptul că aveam o voce mică în cap care urla literlamente la mine să fac ceva și eu o ignoram și mă uitam la filmulețe random pe youtube, ci cel mai scarry a fost faptul că am reușit să ascund excelent starea mea. Indiferent cine mă întreba orice, de la ce mai fac la o idee de implementare pentru o temă, răspunsurile mele erau întotdeauna suficient de bune încât nimeni nu n-a ghicit ce se întâmpla de fapt cu mine. Cât timp eu n-am vrut să știe nimeni nimic, nimeni n-a știut. Creepy, mai ales că n-am mințit niciodată pe nimeni, poate doar prin omisiune, dar nimeni n-a insistat. E o stare destul de ciudată... de fapt, rectific, am mințit pe cineva: pe mine însămi. Mă mințeam că nu e chiar așa rău că nu fac nimic pentru că dacă nimeni nu zice nimic, înseamna că sunt ok. Și, paradoxal, nu vorbeam cu nimeni despre problema mea pentru că știam că reacțiile vor fi de dădăceală și nu voiam asta.

Ca să fie clar, nu așteptam ca vreun prof sau asistent să zică ceva legat de prestația mea academică. Serios, după 2 ani știu că nu e treaba lor să ne dădăcească și nici n-ar trebui să fie. Suntem adulți, ce naiba. Nu, mă așteptam la reacții de la prieteni. Totuși, acum, privind retrospectiv, adevărul e că nu e ca și cum cineva putea ghici ce se întâmpla în mintea mea; dacă rolurile ar fi fost inversate aș fi fost la fel de „oarbă” pentru că eu nu le ziceam nimic... și fără comunicare, doi oameni sunt două insule într-un ocean de ceață, fără faruri care să-i ghideze. Și eu nu comunicam nimic cu nimeni.

Totuși, din fericire, a fost o persoană față de care am recunoscut că lucrurile nu erau roz. Atunci nu știam de ce m-am simțit suficient de confortabil încât să pot fi complet deschisă, dar acum știu că e pentru că știam că n-aș fi primit nici cuvinte goale, nici o porție de dădăceală ca reacție la problema mea. Și deși nu mi-am dat seama conștient că ăsta a fost motivul, am avut dreptate și întâmplarea face că într-o discuție ulterioară, omul mi-a zis complet random o părere despre mine de care ulterior m-am agățat cu ghearele și cu dinții ca să ies din starea mea.

Bun, depășind momentul în care mi-am plâns de milă și încetând să vă plictisesc cu gărgăunii mei din cap, am reușit să-mi regăsesc echilibrul pierdut, am ieșit din starea stupidă la timp ca să pot recupera timpul pierdut, am acumulat puntaj ca să intru în toate examenele și am încheiat semestrul cu o singură restanță (pe care mi-am luat-o pentru că m-am numărat printre fraierii care au încercat să învețe pe bune în loc să copieze, doar că n-am putut să tocesc formule, așa că o să le tocesc pentru la toamnă. I'm not even mad, am luat toate materiile de anul ăsta la care o restanță ar fi fost ceva nasol, asta prin comparație e frecție). Și acum abia aștept să înceapă vara asta, care e deja plină cu activități care să-mi șteargă amintirile neplăcute din Poli și să le înlocuiască cu experiențe minunate. Am fost acceptată la o școală de vară, predau în continuare, mă implic în chestii, o să am ocazia să petrec mai mult timp cu niște oameni faini, o să am ocazia să cunosc noi oameni faini... Și, desigur, o să revin la dilema mea legată de împăcarea studenției cu cititul, dar de data asta, în balanță vor fi două lucruri care îmi plac, nu o corvoadă și un hobby.

Și apropo de citit... sunt un alcoolic care a dat de pivnița cu vinuri vechi. Din mai, de când am început „ascensiunea” afară din groapa de miserupism, mi-am interzis să mă mai ating de vreo carte. Am resurse destul de serioase de voință, dar când vine vorba de citit, știam că la prima pagină de roman pe care îmi cad ochii, se alege praful de toate planurile mele și iar mă las de treabă. Așa că singura mea interacțiune cu cărțile în ultimele 2 luni de zile a fost la Bookfest, când mi-am cumpărat prieteni noi, de care nu m-am atins de atunci. Horror. Acum, însă, am zis să încep în forță, cu Lumea de Gheață și Foc pentru că aveam nevoie de puțină fantezie ca să pot să șterg cu buretele ultimul semestru (nu să uit, doar să-mi iau gândul de la trecut ca să pot privi ca lumea spre viitor. Și ce e mai bun pentru asta decât niște istorie fictivă plină de dragoni?)

Tot alcoolic care își regăsește patima sunt și la capitolul blogging, mi-a fost atât de dor să scriu despre toate trăznăile din capul meu... am o listă destul de lungă de articole pe care vreau să le scriu, sunt atâtea cărți pe care le-am citit în ultimul an la care am tot amânat recenzia, dar am decis că m-am săturat să amân lucruri, așa că lunile astea am de gând să recuperez.

Pe scurt, am planuri mărețe și acum că mi-am regăsit starea pozitivă, am chef să mă avânt cu capul înainte în tot ce înseamnă vara asta și să revin la activitatea mea preferată: găsirea unui echilibru între toate lucrurile pe care vreau să le fac. Let the summer begin!

Jurnal: și iată-mă premiată...

În ultima săptămână, fără să vreau sau să înțeleg pe deplin cum s-a întâmplat, am stârnit ceva controverse între sefiștii români, așa că simt că e nevoie ca lumea să știe și punctul meu de vedere. Cum o să fie el interpretat nu mai ține de mine, dar cred că e bine ca o reacție să existe. Tot încerc s-o rezum în câteva fraze pentru ca aceia pe care articolele mele nu-i interesează să poată afla repede cum văd eu lucrurile, dar e mult de zis și nu știu ce să tai ca să nu se înțeleagă altceva, așa că regret, dar o să încep cu începutul:

Miercurea trecută, așteptând să înceapă un curs, aruncam o privire pe Facebook ca tot omul, când primesc un mesaj în care eram felicitată pentru o nominalizare. Habar n-aveam despre ce era vorba, așa că am mulțumit confuz și în prima pauză de curs am încercat să aflu ce se înâmplase. Cu sfântu' Google, am descoperit că fusesem nominalizată la categoria „Premii de încurajare” (Encouragement Awards) a premiilor oferite anual de Societatea Europeană de Science Fiction (ESFS) în cardul EuroCon-ului. Pur și simplu mi-am văzut numele mare și lat acolo, așa că m-am bucurat, am dat share veștii, apoi, când am avut câteva ore libere, m-am apucat de căutat informații, să înțeleg la ce fusesem nominalizată, mai exact.

Pe măsură ce citeam mai multe, începeam să mă simt din ce în ce mai nedumerită. Mecanismul premiilor presupune ca fiecare țară să-și nominalizeze așa cum crede de cuviință propriii oameni în cadrul diverselor categorii. Apoi, un juriu va decide cine va primi premiul, cu excepția categoriei de încurajare, unde toți nominalizații sunt și câștigători. Practic, o dată ce țara ta te încurajează, te încurajează și europenii și asta s-a confirmat ieri, când a devenit oficial: am primit acest premiu.

Totuși, pentru că SF-ul românesc nu e o entitate unită, ci multe entități independente, nominalizările n-au fost făcute unanim, ci pur și simplu cineva a trimis o listă de nume. Deocamdată n-am aflat cine, dar nu-mi doresc nimic mai mult decât ocazia de a sta de vorbă câteva minute cu cel sau cea sau cei care au alcătuit lista cu nominalizații români pentru că aș vrea să înțeleg exact ce am făcut ca să merit această distincție... cumva, mă simt ca acele super-computere din povestirile SF care tot primesc întrebări, dar singurul lor răpuns e că n-au suficiente date... și cred că o să rămân în starea asta până când „nominalizatorul” îmi furnizează informațiile lipsă.

Să nu se înțeleagă greșit, m-a bucurat mult nominalizarea, iar premiul mă bucură enorm. Dar, și e un mare dar, nu simt că merit ca numele meu să se afle acolo. De ce eu și nu altcineva? Întrebarea asta mi s-a strecurat în minte și a început să se audă din ce în ce mai des și din ce în ce mai tare pe măsură ce studiam aceste premii. În primul rând, nominalizații din celelalte țări sunt scriitori de ficțiune (sau mă rog, cei din ale căror site-uri am reușit să înțeleg câte ceva, din păcate nu știu decât engleză și puțină spaniolă). Apoi, anii trecuți, din partea României au luat acest premiu tot scriitori, precum Eugen Cadaru, Ioana Vișan, Oliviu Crâznic, Ștefana Czeller, Dan Doboș, Marian Coman... mă uitam la numele astea și mă întrebam cine și de ce a considerat că merit să mă număr printre ei. Eu una, chiar nu cred că am făcut ceva ca să merit asta.

Pe site-ul ESFS mai scrie și că aceste premii de încurajare se acordă pentru „a young writer or artist”. Artist m-am căutat și nu sunt. La tinerețe sunt campioană în fandom (cred), dar cumva nu asta era miza. Ar mai fi asta cu scrisul, dar... Eu scriu recenzii, și nici alea cu pretenții de critică literară. Până la urmă, scriu părerile mele despre niște cărți și despre niște evenimente pentru că Internetul mă lasă. Nu am studii în domeniul literar, nu am citit decât un pic mic, mic din ceea ce înseamnă SF clasic... citesc de plăcere, scriu articolașe de plăcere, uneori mai trimit câte unul pe la niște reviste online și, dacă oamenii consideră că sunt destul de bune, le publică... Nu am afirmat niciodată că recenziile mele sunt mai mult decât niște păreri sau că scrisul pe blog e mai mult decât un hobby, nu am afirmat niciodată că vreau să devin scriitor (bine, nici n-am omorât ideea din fașă, poate la un moment dat o să scriu și proză, dar e doar o idee vagă care mai are mult până să devină macar o sămânță de plan)... Nu am pretins niciodată să fiu mai mult decât o persoană care a găsit un colț de Internet în care să-și facă auzită vocea. Unii citesc ce scriu, unora le și place și mă susțin, ceea ce mă bucură, dar de aici și până la un premiu european e cale lungă pe care nu știu dacă am parcurs-o cu adevărat...

Cam defensiv discurs pentru cineva care tocmai a câștigat un premiu, nu? :))

Dar adevărul e că așa mă simt... de când am început să am contact cu SF-ul românesc, senzația mea e ca a fanului unei formații care a primit un bilet în culise și acum stă acolo cuminte și liniștit, de teamă ca vreun membru al staff-ului să nu-l dea afară... și acum brusc cineva a pus un reflector pe mine deși n-am făcut nimic ca să merit asta. Sau dacă am făcut, pe mine nu m-a anunțat nimeni :))

Ce-am să fac acum? În primul rând, am să continui să bat lumea la cap ca să aflu cine e autorul nominalizării. Dar, pâna la proba contrarie, am să iau lucrurile așa cum sunt: cineva m-a încurajat, așa că o să continui să fac ce am făcut până acum. Și o să mă bucur de premiu. Într-un fel sau altul, am ajuns să-l primesc și deși nu simt că îl merit, nu e ca și cum l-am cerut, n-am făcut nimic condamnabil ca să-l obțin, nimeni nu a avut și nu are nimic de câștigat pentru că mi-a trecut numele acolo. Și până la urmă, la naiba, calul de dar nu se caută la dinți. Și calu' ăsta e al naibii de frumos!

Jurnal: Mărțișoare... întârziate

Tradiția spune că primele nouă zile din martie sunt „babele” noastre și că în funcție de cum e vremea în ziua „babei” tale, așa îți va merge tot anul... Încă n-am reușit să mă lămuresc cum îți dai seama care e „baba” ta, nici nu prea știu cum a fost vremea în ultimele zile, însă dacă lucrurile care mi s-au întâmplat sunt un indicator, atunci o să fie un an superb!

În primul rând (care e de fapt al doilea paragraf...), pentru că 1 martie anunță venirea primăverii și pentru că mărțișorul e unul din obiceiurile mele preferate, poate chiar singurul la care țin cu adevărat, pe 1 am fost cu familia la Muzeul Țăranului și la Muzeul de Geologie și ne-am uitat la cele mai frumoase simboluri ale primăverii la cele două târguri care aveau loc simultan. De la mărțișoare-app-uri la brățări din pietre semiprețioase albe și roșii, inventivitatea nu avea limite. În final, în primele zile ale primăverii, eu am purtat un mărțișor cu un aer de carte veche.

Și apropo de mărțișoare și de cărți, săptămâna trecută am primit un mărțișor foarte drăguț din partea editurii All:


Mi-a plăcut enorm semnul de carte sub formă de șnur de mărțișor, dar mai simpatic mi s-a părut titlul (Dragostea în spaniolă)... După 8 ani de studiat spaniolă la școală, am rămas cu oarecare sechele și o respingere autormată față de orice are legătură cu Spania, dar de vreo 2 ani încoace, de când am scăpat de materia asta oribiă, Universul pare să-mi scoată în cale mici indicii subtile cum că poate ratez ceva cu adevărat frumos. Ei bine, acum că am ocazia să descoăr cum scriu spaniolii, o să le ofer cât de curând ocazia să-mi arate ceea ce profa mea n-a reușit: cum să-mă înfrăgostesc de țara lor.

Dar mărțișoarele abia începuseră să sosească, au urmat 2 dintre cele mai bune vești pe care le-am primit tot anul:

• Pe data de 27 martie (adică fix de ziua mea), Flavius Ardelean o să fie prezent la București ca să ne citească în cadrul unui eveniment marca Herg Benet, care împlinește 5 anișori. Festivalul aniversar va avea loc la Clubul Ţăranului Român între orele 18-20 și știu din surse sigure că Flavius o să ne citeasă o povestire nouă!!

• Imediat după ziua mea, adică pe 28-29 martie, are loc a 4a ediție a târgului Final Frontier, care e fără discuție cel mai frumos eveniment dedicat literaturii SF&F. Am participat o singură dată, la ediția anterioară, dar atunci și acolo m-am hotărât să aflu mai multe despre fanii acestui gen de pe la noi, iar rezultatul au fost 2 ani incredibili, în care am cunsocut oameni pur și simplu minunați. Mai multe despre târg o să vă povestesc zilele viitoare, într-un articol pe larg, dar cert e că abia aștept!


Și prima mea săptămână din martie s-a încheiat într-un mod pe care nu cred că mi l-aș fi putut imagina vreodată... Am participat alături de doi oameni geniali la Innovation Labs 2015. Experiența a fost pur și simplu oau, am stat peste 24 de ore în Politehică, am dormit acolo (avem niște canapele neașteptat de confortabile în bibliotecă), am cunoscut niște oameni pe care altfel nu cred că i-aș fi întâlnit vreodată, m-am distrat, am mâncat pizza la miezul nopții, am învățat niște chestii extrem de utile pe viitor, am râs... au fost și momente frustrante sau obositoare, când eu voiam ceva și creierul meu era like „nope, sorry, I'm out”, dar per total a fost o experiență care a meritat din plin. Și ideea noastră a apărut la f***ing știri(!!), nu mi-am imaginat vreodată că acele „15 minutes of fame” (care au fost vreo 15 secunde, but who's counting?) pot fi atât de plăcute!

În plus, am avut și ceva timp de citit la început de lună și chiar am descoperit că China Mieville e un autor incredibil, dar despre asta o să vă povestesc după ce termin Regele șobolan pentru că omul merită o discuție pe larg, e pur și simplu talent pur în cartea asta.

Pentru voi cum a fost începutul de primăvară? :D

PS: revăzând titlul, mi-am dat seama că am uitat să menționez că toate mărțișoarele au ajuns la timp... întârziată am fost eu, pentru că n-am scris articolul acesta mai devreme, deși îl clocesc de câteva zile bune :))

Later edit: Încă un cadou frumos: Holograf (care e formația mea preferată) a lansat o nouă piesă:


Probabil cineva cu o serie de cunoștințe în psihologie ar putea argumenta că nu e puțin cam dubios că iau toate chestiile astea care se întâmplă independent de mine ca pe cadouri, dar hei, e ziua mea și prin extensie, luna mea, deci I'm the boss! ...și nu sunt deloooc egocentrică, nope, nici măcar puțin. Nu? :))

Jurnal: O balanță... amețită

Am schimbat titlul articolului de vreo 3 ori în ultimele 5 minute, celalte variante fiind variațiuni pe tema „în sfârșit, libertate!”. Ideea e că am scăpat de sesiune și, ca de obicei, o să bat câmpii despre cum mi s-a părut semestrul ăsta, dar a fost cel mai stupid final de „stresiune” de până acum pentru că deși sesiunea s-a încheiat în mod oficial marți, când am dat și ultimul examen, stresul s-a terminat abia acum câteva ore, când am primit rezultatele acelui ultim examen. Nu știu alții cum sunt, dar la noi rezultatele se primesc în ziua examenului sau cel târziu a doua zi dimineața, nu peste o sută de ani. Și dacă examenul e unul la care n-ai habar dacă ai făcut de 10 sau de 4 pentru că nu știi cum se corectează... 2 zile sunt o problemă. Mă rog, s-a rezolvat cu bine, deci se poate spune că a meritat. Și mai am 10 zile de vacanță, așa că n-ar trebui să mă plâng, nu?

Totuși cred că exact asta o să fac, pentru că semestrul ăsta nu mi-a plăcut absolut deloc. Fără glumă, au fost dimineți în care mă întrebam de ce naiba mă mai duc. Nu mă așteptam și nu mă aștept să-mi placă tot ce facem, nu plec de la premiza că fiecare om care îmi predă ceva va emana prin toți porii plăcere pentru ceea ce face, pasiune cu atât mai puțin, nici măcar nu mă aștept ca toți să fie făcuți pentru meseria de profesor... dar nici măcar unu' care să-mi placă nu s-a putut? Am avut un singur prof căruia nu pot să-i critic modul de predare, ceea ce e foarte puțin nu neapărat ca număr, cât ca lucru pe care poți să-l spui. Adică „nu pot să-l critic” nu e nici pe departe „a fost un curs ok”, care din nou e departe de „băi, cursul ăla chiar a fost super”... Și în afară de proful cu pricina, restul... nope. N-am să dau nume sau materii, am zis ce am avut de zis în formularele de feedback (unde chiar am fost mai diplomată decât mă credeam în stare), dar o să fiu fair play până la capăt: după primele săptămâni, n-am mai dat pe la majoritatea cursurilor. Am decis că decât să dorm 3 ore la un curs pe care nu că nu vreau, dar nici măcar nu pot să-l urmăresc, mai bine fac ceva productiv sau măcar dorm la mine în pat, că e mai comod și mai politicos. Am mai fost pe la fiecare curs cel puțin o dată pe parcursul semestrului și mi-am confirmat singură faptul că n-am motive să-mi regret absențele. Totuși, poate am nimerit eu prost și poate profii chiar erau ok la cursurile la care eu am lipsit. Mă îndoiesc, dar e posibil... De asemenea, e fair play să menționez și că am avut și niște asistenți buni și foarte buni pe la unele materii, chiar dacă profii nu s-au ridicat la nivelul minimal la care speram.

Partea bună? Am înțeles că problema e la mine: omul de la catedră contează enorm pentru mine. Dacă mi se pare că lui nu-i pasă, clar nu poate să-mi pese mie. Ceea ce nu e bine... pentru mine, că lor nu le pasă :)) În rest, singura parte faină la facultate au fost chestiile extracuriculare pe care le-am făcut. Pe lângă faptul că m-am distrat enorm, am avut ocazia să învăț by doing chestii foarte utile, printre care și lucruri legate de interacțiuni umane. Eu mă consider cam praf la partea socială a vieții în general, așa că oportunitatea de a lucra cu oameni a fost mai mult decât valoroasă. În plus, în toate activitățile extra au fost implicați oamenii ăia care emană pasiune la care mă refeream mai sus și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru că am avut norocul să-i găsesc. Oamenii ăștia erau răspunsul pe care mi-l dădeam când mă întrebam ce rost are să mă mai deplasez până la facultate.

Bine, acum că am scăpat (temporar) de toate lucrurile neplăcute, mi-e ușor să găsesc momentele reușite, lucrurile faine învățate și faptul că baza motivației mele de a continua facultatea nu sunt doar niște oameni cu care, acum că îi cunosc, aș putea să-mi petrec timpul și în afara facultății, ci faptul că mie încă îmi plac calculatoarele și ceea ce poți face cu ele și încă mai am destule de învățat. Plus că-mi păstrez speranța ca pe viitor să am în față oameni de la care să-mi facă plăcere să învăț.

În absența lor, însă, pe lângă faptul că a trebuit să mă chinui să mă motivez să-mi pese de ceva semestrul ăsta, mi-a fost mai greu ca de obicei să împac facultatea cu cititul. Dacă e să-mi fac o radiografie interioară grosolană, exact astea sunt cele două laturi principale ale mele: sunt studentă și sunt cititoare. În ordinea asta, deși semestrul ăsta a trebuit să lupt cu mine însămi să-mi păstrez prioritățile în ordinea corectă. De asta am menționat balanța amețită în titlu, pentru că mi-a fost foarte greu să-mi păstrez echilibrul. Când lumea reală nu-ți convine, a atât de ușor să-i întorci spatele în favoarea unei cărți, e aproape înfricoșător de ușor să nu-ți pese. Problema e că nu funcționează, capul vârât în nisip nu rezolvă nimic, problemele sunt tot acolo, doar că timpul în care poți să le rezolvi e mai mic. Și de parcă nu e de-ajuns, e obositor să te lupți cu propriul tău sictir mai ales când cei din jur se chinuie să ți-l alimenteze. De asta a fost un semestru obositor și solicitant, nu pentru că materiile erau deosebit de grele/abstracte/inutile (deși unele au fost), ci pentru că mi-a fost greu să mă motivez doar eu, fără sprijin exterior. Am reușit în final, și sunt chiar mândră de mine, mai ales pentru că se pare că nu am atins vreun grad nemaipomenit de „miserupism” pentru că am depășit semestrul și mai ales sesiunea destul de onorabil. N-a fost chiar frumos, pentru că nefiind sigură pe anumite lucruri mi-a fost greu să mă autoevaluez și am așteptat majoritatea rezultatelor destul de stresată (totuși, comparativ cu alți colegi, chiar eram un munte de calm, ceea ce a fost drăguț, e interesant să vezi cum reacționează oamenii la stres, plus că a transforma experiența într-un moment de studiu social m-a ajutat să mai uit de propriul meu stres), dar în final a fost un capitol destul de ok din studenție... Până la urmă, m-am plâns doar în 5 paragrafe, se putea mult mai rău :))

Random thought #1: E ciudat că deși n-am avut niciun profesor extraordinar semestrul ăsta, n-am avut nici vreunul oribil. În schimb, atunci când am cunoscut cel mai fain Prof-cu-majusculă, am cunoscut și cea mai abjectă ființă de pe fața pâmântului... O exista vreo balanță care asigură echilibrul profilor....

Random thought #2: Am aflat rezultatele ultimului examen prin telefon de la o colegă, pentru că nu eram acasă... ci în Cărturești Carusel (impresii mâine... azi... whatever, vineri!), pentru că am vrut să văd noua librărie încă din prima zi... Se poate spune, prin urmare, că vacanța mea a început literalmente în clipa în care am pășit într-o librărie...

Jurnal: Un weekend genial

Cred că vacanța de Crăciun a fost unul din cel mai așteptate momente ale acestui an pentru mine, aproape comparabil cu Gaudeamus-ul, ceea ce spune multe despre câte de obosită sunt eram. Tocmai de aceea, am hotărât s-o încep în forță, cu un weekend din care am iubit fiecare clipă:

Sâmbătă am fost la o petrecere de Crăciun cu niște oameni faini din facultate, ceea ce e mai puțin relevant relativ la conținutul blogului, dar m-am simțit genial, am râs cu toții, au fost cadouri interesante, povești memorabile și vin fiert, deci pe scurt distracție și voie bună. Totuși, a fost o chestie care mi s-a părut extrem de amuzantă și pe care nu pot să nu o împărtășeșsc cu voi: de la un moment dat încolo, am început să vorbesc cu un tip despre SF-uri... și am stat de vorbă despre cărți geniale toată noaptea! Tipic mie, dintr-o gașcă de oameni care discută despre diverse, eu ajung să vorbesc numai despre cărți :)) Nu mai e cazul să spun că m-am simțit excelent și că Lista mea s-a prelungit enorm, nu?

Duminică însă... duminică am fost complet și iremediabil dusă cu pluta. Am decis cândva săptămâna trecută că măcar o dată în viață trebuie să fac și eu ceva complet nebunesc, așa că duminică pe la prânz m-am suit într-un tren și m-am dus la Brașov pentru câteva ore. Singură. La Brașov. Unde am mai fost doar o dată cu niște colegi. Motivul, însă, a meritat nebunia: am fost la Cenaklubul Tiuk! unde invitat special era Flavius Ardelean (A.R. Deleanu) și cum el a renunțat de tot la apariții publice pe la începutul toamnei, am zis că pur și simplu nu pot rata această excepție, mai ales că ar fi fost prima dată când aș fi participat la o sesiune de Q&A cu el.


Evenimentul a avut loc la Rockstadt și pentru că ne aflam chiar la om acasă, au fost destui prieteni de-ai lui în public, deci atmosfera a fost foarte relaxată. Am avut parte și de un moment de lectură, despre care v-am zis în nenumărate rânduri că în cazul lui e ceva prea fain, care nu se poate povesti și chiar așa a fost. N-a dat chiar tot ce poate, dar a fost destul încât la un moment dat să trebuiască să lupt cu niște lacrimi, plus că finalul mi-a dat încă o dată fiori (a citit Cea mai bună dintre lumile posibile din Bizaroproze care e o porție mare de mind-fuck, cu garnitură și supliment, nu doar datorită ideilor, care te fac să exclami „what the fuck?!” cel puțin o dată pe pagină, dar mai ales datorită modului în care le folosește, în care sunt exploatate niște chestii foarte umane într-un cadru foarte non-uman... fiori pe șira spinării și creier explodat, cam asta e senzația).

În partea a doua, Q&A-ul despre care povesteam, s-au pus întrebări chiar interesante. Am aflat diverse detalii despre cum, cât, când, dar mai ales de ce scrie, ne-a dezvăluit câteva informații despre proiectele pe care le are în lucru, s-au dezbătut niște concepte care i se par faine ca idee, dar despre care nu crede că ar funcționa pe piața actuală, s-au aruncat și câteva idei despre publicul său și dacă scrie gândindu-se la cititori, Ecaterina Boricean, cea care i-a ilustrat acest volum a fost și ea prezentă și ne-a spus câteva cuvinte... Pe scurt, a fost un fel de „everything you wanted to know and more”. Așadar, concluzia mea a fost că a meritat să mă „bucur” de o călătorie cu CFR-ul (no, acuma sincer, singura parte nasoală a fost că trenul de întoarcere a avut întârziere și am prins la mustață ultimul metrou spre casă, altfel a fost chiar ok, comparativ cu niște amintiri pe care le am de prin copilărie despre trenurile din România...)

Cam așa a arătat începutul meu de vacanță și dacă aceste 2 zile sunt un indicator despre cum vor fi cele două săptămâni care urmează, atunci înseamnă că o să-mi încarc cu adevărat bateriile pentru anul care vine :)

Vino la vot!

Am încercat întotdeuna să nu-mi exprim în mod public opțiunile politice. Da, mai discut cu prietenii apropiați sau cu familia, dar m-am ținut departe de orice fel de manifestare publică a opțiunii politice. O să continui să fac asta. N-o să vă spun cu cine să votați sau să nu votați, n-o să vă spun cu cine votez eu. Nu vreau decât să vă rog să ieșiți la vot.


Am 20 de ani. Nu e prima dată când votez, dar e prima dată când votez un președinte. Înainte să împlinesc 18 ani, credeam că voi ieși la vot și mi-l voi anula. Voiam să ies la vot doar pentru că însemna că eram adult - la fel cum unii vor să fumeze pentru că par maturi - dar voiam să pun ștampila aiurea pe mai mulți pentru că eram ferm convinsă că sunt toți o apă și-un pământ.

Apoi am împlinit 18 ani și mi-am dat seama că votul ăla contează. Senzația mea de tânăr în țara asta e că votul e ultimul lucru pe care îl mai am, singurul lucru pe care îl pot face și care afectează clasa politică. Și dacă asta e tot ce pot face ca să-i doară, atunci aleg să cred că votul ăla chiar contează. Poate sunt idealistă. Poate candidatul pe care îl aleg eu nu e nici bun, nici „răul cel mai mic”, ci e doar unul dintre cei răi. Poate n-o să se schimbe nimic. Poate o să fie mai rău. Dar acum, când pun pentru prima dată ștampila pe un președinte, vreau să cred în schimbare. Vreau să cred că se poate mai bine. Sau măcar să cred că nu va fi mai rău.

Dacă vreți deja să ieșiți la vot, ieșiți la vot! Dacă vreți să nu ieșiți la vot pentru că sunt toți la fel, e alegerea voastră, libertatea voastră... dar eu v-aș ruga să nu stați acasă. Dacă sunt toți la fel, dacă v-ați resemnat de mult, dacă nu mai credeți în schimbare, atunci găsiți un tânăr la fel de naiv și de idealist cum vă imaginați acum că sunt eu - și poate sunt, îmi asum naivitatea. Întrebați-l cu cine votează, întrebați-l de ce și votați ca el. Votați pentru el. Dacă vouă vă e indiferent, atunci faceți-o pentru noi. Noi vrem să vedem pe pielea noastră cum merg lucrurile. Vrem ca omul pe care îl votăm, indiferent cine e, să câștige alegerile. Ne-am pus încrederea într-unul dintre cei doi și vrem să vedem dacă merită. Lăsați-ne să descoperim singuri cât valorează o promisiune electorală. Amintiți-vă că poate, odată ați crezut și voi în schimbare. Lăsați-ne să credem că se mai poate face ceva. Lăsați-ne speranța. Ieșiți la vot!

Jurnal: Despre oameni

Ieri m-am întors din team building-ul despre care v-am spus câteva cuvinte în ultima postare. După o porție de peste 12 ore de somn, am stat și m-am gândit la ce am învățat din această experiență și la ce am câștigat în aceste 4 zile. Am tras câteva concluzii pe care aș vrea să le îmăpărtășesc cu voi în ideea că poate aflând despre ceea ce se întâmplă în afara zonei de confort, veți găsi în voi curajul necesar să pășiți afară din ea.

Vă spun sincer că m-am gândit de câteva ori să nu merg. Era simplu să abandonez, însă am preferat să găsesc mai întâi motivul pentru care voiam să renunț: vara asta, în zilele libere pe care le-am avut, mi-am creat o rutină confortabilă, plăcută, relaxantă, călduță. Oricum urma să se termine când începeam facultatea, de ce să renunț la ea mai devreme? Imediat ce am avut curajul să recunosc față de mine îsămi că acesta era motivul, mi-am dat seama că e unul innaceptabil, derivat din faptul că nu-mi place să nu dețin controlul, să nu știu ce urmează să se întâmple, să nu am un plan dinainte pregătit.

Însă viața așa funcționează, îți aruncă lucruri în față fără să te avertizeze. Așa că orice ocazie de a pierde controlul în moduri organizate, controlate, în medii în care te simți bine și alături de oameni în care poți avea încredere devine o ocazie de a exersa... viața însăși :)) Privind așa lucrurile, nu mi-am dat voie să refuz. Și doamne cât mă bucur că n-am făcut-o!


După cum spuneam, m-am gândit la ce am învățat și la ce am câștigat participând la acest team building. Prima parte încape în câteva cuvinte: am învățat câteva lucruri despre oameni. Nu mă refer neapărat la generalități, deși am aflat căte ceva despre modurile în care oamenii înteracționează în genral, la câteva lucruri despre cum să te comporți într-o echipă, despre cum să captezi și să păstrezi atenția oamenilor și așa mai departe. Mă refer la persoane anume, la oameni pe care i-am cunoscut și la oameni pe care i-am cunoscut mai bine. Am descoperit persoanele din spatele etichetei dată de locul de muncă și am descoperit oameni care știu să pună suflet în ceea ce fac (și nu mă refer doar la job, ci la pasiuni, la activitățile din timpul liber, la modul în care trăiesc în general).

Trecând la partea a doua, la ceea ce am câștigat... am depășit un prag. În timpul primului an de facultate, în special în semestrul al doilea, lipsa de timp personal mi-a dat senzația că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să aleg între două fațete ale personalității mele: cea pasionată de calculatoare, fascinată de modul în care cele mai banale instrucțiuni, puse la un loc pot genera un program care înțelege o parte a lumii umane și o gestionează și cea care iubește cititul și lumile imaginate de autori, dar și lumea din spatele cărților. Multe aspecte ale facultății, inclusiv o serie de oameni m-au făcut să cred că dacă vrei să reușești trebuie să renunți la orice altceva, așa că asta m-a descurajat suficient cât să nu vreau ca vara și timpul liber să se termine vreodată.

Această excursie m-a ajutat să îmi dau seama că a face o alegere între cele două ar fi cea mai mare greșeală pe care o pot face, că unul din ingredientele succesului e să fii tu însuți, cu pasiunile tale care să te distingă de toți ceilalți care sunt la fel de buni din punct de vedere al lucrurilor pe care le vor avea de făcut, dar care din orice alt punct de vedere nu pot aduce nimic personal, unic, valoros în cadrul oricărei activități. Tocmai aceste elemente personale au fost puse în valoare în cadrul team building-ului și faptul că am scăpat de această teamă de a fi nevoită să aleg este cel mai de preț lucru pe care l-am câștigat.

Bineînțeles, cu povestioara mea n-am acoperit nici jumătate din lucrurile minunate pe care le-am descoperit, din momentele pe care le-am trăit, din lucrurile pe care le-am descoperit despre alții și despre mine, despre modul cum chiar și lucrurile aparent dezagreabile aveau în spate o lecție, ceva pozitiv și valoros de transmis. Totuși, am încercat să nu individualizez neapărat experiența, ci să încerc să vă conving că orice lucru care vă scoate din zona de confort este ceva ce trebuie făcut pentru că e incredibil ce puteți descoperi dacă vă permiteți vouă înșivă să creșteți.

Totuși, deși am vrut să folosesc acest team building ca pe ceva general, legat de ideea de a părăsi zona de confort, nu pot încheia decât mulțumind tuturor oamenilor care au organizat totul și care au gândit toate activitățile, folosindu-se de jocuri și de competiții pentru a transforma căpătarea unor skill-uri în ceva amuzant și plăcut. Și mulțumesc și oamenilor care au participat pentru că au făcut ca 4 zile să pară simultan 4 minute (pentru că s-a terminat prea repede) și 4 ani (pentru că am învățat o grămadă de chestii utile).

Jurnal: Fluturii din București

Nu știu cum se face, dar aparent toate evenimentele interesante din ultimul timp implică depășirea unui prag psihologic. Dacă la munte a trebuit să-mi reamintesc cum să mă împac cu frica de înălțimi a genunchilor mei (repet, eu n-am nimic, ei au probleme), ieri mama și sora mea s-au hotărât să mă determine să mă împac cu colocatarii Terrei care au ceva mai multe picioare...

Pe scurt, la muzeul Antipa are loc o expoziție de fluturi exotici vii până pe data de 14 septembrie. Fluturii sunt superbi, vii, liberi... și la un loc cu vizitatorii. Bonus, sunt extrem de prietenoși, ți se suie în palmă dacă îi lași și se așează pe tine dacă ești simpatic. Ceea ce e ok, cu condiția ca ideea picioarelor lor în contact cu tine să nu-ți provoace un tremur involuntar.

Acum stând acasă, departe de orice vietate hexapodă, pot trage concluzia că mie nu mi-e frică de insecte, ci pielii mele. Doar că asta e deja cam exagerat, având în vedere că prefer să fac tumbe la înălțime decât să iau în mână vreo insectă. Nici cu arahnidele nu sunt mai prietenoasă, dar măcar la un nivel intelectual, păianjenii îmi sunt simpatici pentru că mănâncă insecte. Și pentru că pânzele lor sunt superbe.

Ei bine, din toate insectele din lume, fluturii sunt cei mai ok pentru că sunt frumoși. De fapt, superbi. Sunt tablouri în mișcare, sunt artă pe șase picioare, sunt magnifici și îmi plac de la distanță. De aproape însă... well, am supraviețuit. Și am reușit să mă bucur de expoziție. Însă victoria mea personală este că am bătut un plod. Nu bătut pe bune, ci l-am învins. Psihologic. Ea a stat înăuntru maxim 2 minute, zbierând că vrea afară. Eu am stat 2-3 ore și n-am scos niciun sunet ascuțit. I win! =))

Serios vorbind, expoziția e superbă. Fluturii sunt incredibili, iar zborul lor e ceva dincolo de cuvinte... Cel mai interesant e faptul că pe lângă frumusețea lor aproape ireală, fiecare zboară altfel. Sunt unii cu niște aripi extrem de subțiri care arată ca niște bucățele de dantelă în mișcare și sunt unii ceva mai solizi care planează, apoi se ridică puțin, apoi planează din nou și le poți auzi aripile când îți trec pe la ureche... Și sună frumos, delicat, catifelat...

O să las imaginile (făcute de incredibila mea super-soră și al ei aparat șmecher) să vorbească de la sine:


Ei sunt cei mai mulți, dar și cel mai greu de prins într-o poză cu aripile deschise.


Deși nu sunt cei mai colorați, micuții ăștia au cel mai elegant zbor din lume și sunt preferații mei.








Șiiii bonus, sunt câteva specii de fluturi care nu apar pe plăcuțele cu descrieri. Domnul simpatic de la muzeu ne-a explicat că aduseseră mai multe specii despre care nu erau siguri că o să prindă și decât să aibă descrieri, dar să nu aibă fluturi, au preferat să lase și loc de surprize. Preferata mea e specia de mai jos. Vedeți voi frunza aceea de pe portocală, cea din poza mare. E un fluture. Și deschis, nu mai are nimic în comun cu o frunză.


Cât de frumos e faptul că fiecare fluture e o operă de artă și cu aripile strânse, dar fiecare devine mult mai mult de-atât atunci când le deschide... Și în fiecare clipă de zbor, aripile prind lumina în alt unghi, așa că în fiecare clipă redescoperi desenul. E spendid. În final, mi-a plăcut. În final, am ajuns să-l suport pe ăsta micu:


Puștiu' a fost singurul căruia i-am părut simpatică. Nu știu dacă s-a înșelat sau nu, dar mă bucur că niciun alt fluture nu i-a mai dat dreptate.
Și nu m-a mâncaaaat :)) Bine, ca să fiu sinceră până la final, l-am suportat vreun minut cu o figură de martir pe față, apoi când a început să urce vertiginos spre fața mea, am rugat-o delicat pe sora mea să-l dea jos. I s-a suit prietenos pe mână și am hotărât că rămânem prieteni.

Așadar, fie că ideea unui fluture în proximitatea voastră vă dă fiori sau vă plac minunățiile astea pe șase picioare, mai aveți o săptămână la dispoziție ca să îi admirați pe viu. Muzeul e închis lunea și programul celoralte zile și tariful pentru expoziție le găsiți aici. Fotografiatul e gratuit (fără bliț!), la fel portocalele pentru fluturi, așa că nu vă sfiiți și aduceți un aparat serios și pregătiți-vă pentru o porție de amazement în stare pură :)

Jurnal: N-am murit

Înainte să mă apuc să scriu chestia asta, aveam un schelet de articol în minte. Atunci când am deschis platforma blogger, mi-am dat seama ce aiurea ar suna ce aveam eu în cap, având în vedere cât de puțin timp a trecut de când n-am mai scris. Pentru mine, săptămâna asta s-a târât cu viteza melcului strivit de un camion și apoi măturat înapoi de unde a venit. Nu-mi vine să cred că au trecut doar 5 zile. Totuși, mare parte din vina morții premature a simțului meu de orientare în timp o are programul îngrozitor care mi-a cerut să accept existența orelor precum 05:50 dimineața, ore despre care mă obișnuisem să-mi imaginez că nu există.

Oricum, ideea e că am senzația că am chiulit de pe blog vreun secol. Și acum vă provoc să ghiciți ce am făcut în seolul meu imaginar. Bine, sunteți simpatici, așa că nu vă las să vă chinuiți, vă spun direct: am participat la Olimpiada de Toamnă din Politehnică. Sună interesant, provocator, ceva de dorit, nu? De fapt, așa e supranumită sesiunea de restanțe. Am avut 2. Una necesita să merg 2 zile și să dau câte o lucrare în fiecare zi. În plus, a apărut și o verificare la un curs opțional despre care eu mă autosugestionasem că va fi în octombrie. Adică din 5 zile, 4 m-am deplasat la facultate ca să-mi omor neuronii. În ziua rămasă mi-am luat liber de tot și am profitat de invitația primită din partea editurii Paladin și am mers la vizionarea pentru presă a filmului The Giver (Darul lui Jonas) - vă povestesc altă dată despre cum a fost.

Revenind la restanțe... Cele 2 nu puteau fi mai diferite între ele. De una din ele sunt aproape mândră pentru că am învățat niște chestii extrem de utile din experiența asta. Nu, nu mă refer la materie, pe aia o știam de astă iarnă, când am picat ca o fraieră. Nu, am învățat câte ceva despre importanța gestionării timpului și despre modul în care trebuie abordat un anumit tip de examene, despre cum să-ți faci mintea să coopereze în acele 2-3 ore și nu în ultimul rând, am învățat ceva despre mine și modul în care reacționez în anumite situații. Și m-am surprins plăcut pentru că nu mă așteptam să suport atât de bine toată situația și nici nu mă așteptam s-o transform atât de ușor în ceva pozitiv.

Cealaltă.... dacă mă apucam să vorbesc ieri despre ea, scriam un roman întreg pe un ton care denota un amestec de ură și dispreț, de dezamăgire profundă și de scârbă față de o anumită persoană (n-aș fi generalizat folosnd vreo tipologie nu pentru că încerc să fiu cinstită, ci pentru că sper sincer că specimenul cu care am avut de-aface e unic). Dacă îmi spunea cineva că astfel de persoane există și că sunt plătite cică să ne educe... Dar azi pur și simplu nu-mi mai pasă. Drumurile noastre nu se vor mai intersecta, energia negativă a zburat pe geam și plănuiesc un foc de tabără pentru anumite kile de foi pe care le-am printat aiurea un semestru întreg.

Motivul pentru care scriu asta la ora asta dementă (pe lângă faptul că orarul meu a fost dat peste cap și va mai dura vreo două zile să-mi revin) este pentru că acum că am scăpat și că mai am mai bine de 3 săptămâni de vacanță și un chef nebun să mă bucur de ele, voiam să revin cât mai repede la lucrurile care îmi fac plăcere fără să mă consume în niciun fel. Oricum, sper să-mi iertați incoerența, mâine o să fie mai bine :)