Recenzie dublă: Jocul coroanei vs Trei coroane întunecate

Am terminat Jocul coroanei acum câteva săptămâni și m-a lăsat puțin confuză cu privire la propriile sentimente, așa că am decis să las să mai treacă o vreme până să pot scrie un articol mai coerent decât rant-ul de pe Goodreads. Apoi, citind Trei coroane întunecate, am început să văd câteva elemente tratate similar, dar și aceeași idee abordată diametral opus, așa că m-am gândit că un articol în care să pun cele două povești una lângă alta ar putea fi interesant. Să vedem dacă și iese :)

Poveștile:
Jocul coroanei e un concurs la fel de vechi ca magia Rusiei, al cărui Țar trebuie să aibă mereu alături un Mag. Când acesta moare, se naște un copil care poate mânui toată magia străveche a țării. Însă există și situații în care se nasc doi astfel de copii, dar, pentru că izvorul magic e limitat, nu poate exista decât un singur Mag. Prin urmare, atunci când există mai multe persoane cu har, Țarul inițiază Jocul Coroanei, o înfruntare magică pe care o poate câștiga unul singur, învinsul fiind condamnat la moarte.

Vika și Nikolai sunt doi tineri care pot mânui acel izvor străvechi, așa că sunt condamnați să se lupte până la moarte. Înfruntarea lor îi va obliga să se cunoască mai bine, însă cum poți să mai omori singura persoană care e la fel ca tine, când abia ai început să o descoperi? Totuși, ce șansă are prietenia lor atunci când unul dintre ei va muri curând? Și cum ar putea vreunul dintre ei să câștige, știind că asta ar însemna uciderea celuilalt?

Trei regine magice se nasc în fiecare generație de conducători ai insulei Fenbrin, însă doar una poate deveni conducătoare. Primii ani și-i petrec împreună, ca niște surori bune. Apoi sunt despărțite, fiecare fiind dată în grijă familiei care are același dar: controlul asupra elementelor, rezistența la otravă sau controlul asupra plantelor și animalelor. Până la 16 ani, fiecare încearcă să devină cât mai puternică, apoi au un an la dispoziție ca să-și asasineze celelalte surori. La final, una singură poate fi regină.

De două generații, insula a fost condusă de o regină toxică, astfel încât familia Arron a căpătat tot mai multă putere. Însă se pare că au ajuns la capătul domniei lor, deoarece regina Katharina abia rezistă la cele mai ușoare otrăvuri, în ciuda încercărilor repetate ale Arronilor de a-i întări imunitatea. În schimb, favorita pare a fi regina Mirabela, o elementală care stârnește furtuni și dansează cu focul, care are și susținerea fățișă a bisericii. La coada „clasamentului” se află regina Arsinoe, care nu poate face o floare să înflorească oricât de mult ar încerca.

Însă o dată cu apropierea ceremoniei de Beltane, care marchează 16 ani de la nașterea reginelor, prietenii și susținătorii celor trei fete încep să pună la cale diverse planuri prin care să răstoarne balanța puterii în favoarea propriei regine.

Părerea mea:
Acum cred că e mai ușor de ghicit de ce mi s-au părut similare: ambele romane au la mijloc lupta până la moarte pentru a câștiga putere, sub o formă sau alta. De asemenea, ambele sunt primele volume ale seriilor din care fac parte și ambele prezintă niște personaje pe care le vei îndrăgi, care sunt condamnate. Inițial, chiar mi-am dorit ca unul din protagoniștii Jocului coroanei să moară, pentru că povestea se concentra atât de mult pe a te face să-ți placă și Vika și Nicolai, încât puteam să jur că vor supraviețui amândoi miraculos. Și asta n-ar fi fost o poveste prea bună (știu, sunt un monstru. Serios, m-am simțit oribil când am conștientizat că îmi doream ca unul din cei doi să moară. Nici măcar nu-mi păsa care. Mon-stru!).

A doua oară am fost mai pregătită pentru atașament emoțional, așa că am empatizat mai repede cu cele trei surori, deși mi s-au părut mai bine construiți Nikolai și Vika. Totuși, Katharina, Mirabela și Arsinoe sunt până la urmă niște regine, așa că poate a fost intenționat faptul că stârnesc în primul rând respect. Citind Trei coroane întunecate, am avut, totuși, o preferată care chiar credeam că va triumfa, dar finalul a aruncat toată povestea în aer, așa că habar n-am ce să cred sau ce șanse mai are regina pe care mi-o doresc eu pe tron.

Apropo de final, e unul din lucrurile care au fost abordate diferit: la finalul Jocului coroanei chiar aflăm deznodământul jocului, pe când în romanul Trei coroane întunecate, competiția abia începe, lucru care m-a deranjat neașteptat de tare. În ultimul timp, mi se pare că autorii de serii au început să-și gândească fiecare volum ca pe o piesă dintr-un puzzle, dar o piesă cu o poveste proprie, cu un deznodământ măcar parțial, ceea ce mi se pare logic. Altfel, pe parcursul întregului volumul se construiește o tensiune care în final nu e rezolvată, ceea ce e frustrant. Și înțeleg că acesta e scopul, dar părerea mea e că nu vrei ca potențialii cititori să asocieze volumul tău cu un sentiment negativ. O mică rezolvare a unei părți a tensiunii mi s-ar fi părut o idee bună. O alegere curajoasă, precum deznodământul din Jocul coroanei mi s-ar fi părut și mai bună.

Însă un capitol la care Trei coroane întunecate stă mult mai bine este abordarea jocurilor politice. În Jocul coroanei, accentul cade mai mult pe magie, pe când Trei coroane întunecate ne arată culisele puterii, modul în care cei din spatele liderilor încearcă să fie niște păpușari mai buni decât ceilalți și cum uneori, rezultatele sunt spectaculoase... sau eșuează spectaculos.

Și ca să închei într-o notă pozitivă, ambele volume construiesc o atmosferă de poveste. Jocul coroanei m-a făcut să simt că am vizitat cu adevărat Rusia țaristă, cu toate locurile ei încărcate de istorie, dar și de o magie străveche. Trei coroane întunecate m-a purtat într-un ținut ascuns în ceață în care orice e posibil, în care o pumă ar putea fi cel mai bun prieten al unei fete, iar cele mai periculoase otrăvuri ar putea fi cele mai gustoase condimente.

În concluzie, cred că o să vă placă ambele volume. Amândouă ridică miza prin construirea unor personaje care vor fi sacrificate. Totuși, fiecare dintre cele două serii tratează această miză altfel, unul concentrându-se pe latura umană și emoțională, celălalt pe latura politică și pe manipulările din culisele puterii. Ambele o să vă facă să vă pierdeți prin lumi fantastice și ambele o să vă ajute să vedeți că e mai greu să-ți dorești să ai și tu puteri magice atunci când acestea vin cu prețul unei vieți, dar și că binele și răul nu mai sunt atât de clar delimitate în literatura contemporană. Și asta, din punctul meu de vedere, e minunat.

Recenzie: Misterul gemenelor de Adi Rule

Acesta e al doilea roman Young Adult pe care îl citesc în ultimul timp și încep să-mi doresc să am din nou 16 ani, pentru că mi se pare că genul începe să atingă o maturitate care i-a lipsit pe vremea când eram eu adolescentă. Nu că povestea ar fi perfectă, dar are o profunzime care a lipsit din multe cărți populare acum câțiva ani, profunzime care e necesară pentru a crea un roman bun.

Povestea:
Jey Fairweather are o soră geamănă. Aceasta nu are un nume, nu a mers niciodată la școală și nu părăsește casa decât cu mari riscuri pentru că sora lui Jay nu ar trebui să existe. Mama lor nu era un om, ci un alter, așadar doar Jay este o ființă umană. Sora ei este o aripi-roșii, o ființă malefică ce poartă pe spate o mie de cicatrice care nu se vindecă, drept pedeapsă pentru amestecul aripilor-roșii în Războiul Pământului Topit.

Însă sora lui Jay nu este altceva decât o fată de 16 ani cu câteva cicatrice pe spate, o fată care se strecoară din când în când spre înălțimile orașului alături de sora ei pentru a vedea împreună rugăciunile preoților și, uneori, aripi-roșii chiar se dă drept Jay pentru a-și ajuta sora să-și țină secrete întâlnirile cu băieții. Deocamdată, sora lui Jay nu a fost prinsă niciodată de preoții care ar ucide-o imediat, așa că trăiește în continuare ascunsă, crescând diverse plante și admirând zborul păsărilor pe care le invidiază deoarece ea, o aripi-roșii... nu are aripi.

Totuși, într-una din zile, sora lui Jay este surprinsă de doi preoți într-un gang. Ea reușește să scape, însă întâmplarea va avea urmări nebănuite atât pentru aripi-roșii, cât și pentru lumea în care trăiește.

Părerea mea:
Acum câțiva ani, gemea internetul de articole care subliniau clișeele romanelor YA. Printre ele erau mereu menționate povestea de dragoste care se înfiripa instantaneu, triunghiurile amoroase, tânărul cavaler sexy, băiatul rău și, de asemenea, sexy... Înainte de Hunger Games, genul YA era doar un fel de chick lit pentru tineri. Apoi eroinele au devenit niște tinere puternice și independente, iar tinerii au încetat să mai fie vampiri, vârcolaci, zombie și au devenit umani, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult în rest, cel puțin nu în romanele care mi-au picat mie în mână.

Citind Misterul gemenelor, însă, am descoperit o poveste în care dragostea la prima vedere e doar un detaliu folosit drept pretext pentru o răsturnare de situație, plus că e tratată mai mult ca o simplă infatuare, decât ca iubirea eternă. Triunghiul amoros e și el mai mult sugerat, decât exploatat. Și, ca bonus, cartea nici măcar nu face parte dintr-o serie (și sper să rămână așa).

În plus, e o carte în care protagonistul e folosit pentru ca autoarea să ilustreze efectele propagandei religioase, modul în care denaturarea adevărului de către oamenii priviți ca lideri ai societății are un impact extraordinar asupra tuturor, dar mai ales asupra modului în care aripi-roșii se vede pe sine. Ea fiind și naratoarea, e cu atât mai fascinant să-i vezi îndoielile în legătură cu propria persoană, modul cum încearcă mereu să se înfrâneze pentru a nu da la iveală „partea malefică”.

Și atmosfera romanului e la fel de apăsătoare precum gândurile protagonistei: acțiunea se desfășoară într-un oraș aflat lângă un vulcan fumegând, așadar până și aerul e încărcat de cenușă, plantele cresc extrem de greu, mâncarea are gust de gunoi... În plus, totul se învârte în jurul tradițiilor și legendelor în care, teoretic, nu mai cred decât preoții în această epocă a mașinilor și a progresului. Practic, însă, toată lumea cunoaște și respectă aceste tradiții. De fapt, acest aspect al mitologiei locale e foarte bine pus la punct, legendele orașului sunt nu numai interesante, dar și bine livrate: nu avem parte de fragmente pline de informație, ci sunt strecurate natural în poveste.

Iar finalul vine cu câteva răsturnări de situație foarte imprevizibile, dar și cu o încheiere care îl lasă pe cititor să-și imagineze o parte din micile detalii ale deznodământului. Practic, deși majoritatea firelor narative sunt închise, rămân câteva semne de întrebare, prea puține ca să justifice o continuare, dar suficiente cât să-ți pună mintea la contribuție, ceea ce mie îmi place enorm.

Așadar, recomand Misterul gemenelor tuturor celor care vor să citească o poveste despre influența religiei asupra oamenilor, modul cum războaiele pot fi câștigate prin cuvinte, dar și celor care vor un roman YA fără siropoșenii, în care protagonista nu-și descoperă alesul din primele pagini.

Recenzie: Magonia de Maria Dahvana Headley

Povestea:
Aza Ray Boyle are 16 ani și o boală denumită după ea, pentru că Aza este singura persoană care suferă de Sindromul Azarey. Boala o împiedică să respire cum trebuie, ea suferind aproape întotdeauna din cauza lipsei de aer. Cu o viață petrecută mai mult prin spitale, Aza nu e foarte populară, având, de fapt, un singur prieten, pe Jason, care are și el ciudățeniile lui, cum ar fi o formă de OCD. Însă, împreună reușesc să se simtă două persoane normale.

Totuși, toate acestea se vor schimba atunci când Aza moare... sau cel puțin așa cred cu toții, deoarece Aza nu este una dintre cei care se îneacă (cei ce trăiesc pe sol), ci este o magoniană, destinată să plutească în corăbiile cerului alături de cei de un neam cu ea. Și supriza faptului că moartea ei e doar începutul unei noi vieți nu e totul, pentru că pe lângă această descoperire, Aza află și că ea însăși are puteri nebănuite, puteri care o transformă din fetița neajutorată de pe pământ într-una dintre cele mai periculoase ființe din Magonia.

Părerea mea:
Încă din prolog, Aza ne spune că știe că toată lumea visează că zboară. Prin urmare, ce poate fi mai frumos decât să ai ocazia ca pentru câteva ore sau zile, cât citești Magonia, să simți că visul tău se îndeplinește și că ești cu adevărat deasupra norilor, zburând pe o corabie care are un imens liliac-velă, un echipaj format din magonieni și canwrii lor, dar și din rostrae, ființe care se pot transforma din oameni-păsări în păsările pe care le vedem noi zilnic și înapoi, toată această lume fiind ascunsă de ochii noștri de către balenele-furtună?

E o lume superbă acolo sus și la finalul cărții, poți să crezi că e adevărată, ascunsă printre nori creați de ființe pe care nu oricine le poate vedea. Din punctul acesta de vedere, mi-a amintit de magia primelor volume din Harry Potter, care m-au captivat tocmai pentru că m-au lăsat să pătrund într-o lume secretă, ascunsă oamenilor de rând. Totuși, lucrurile nu stau prea bine în Magonia, oamenii cerului având propriile lor probleme. Printre ele se numără chiar lipsa hranei, deoarece magonienii nu mai pot cultiva plante în nori, așa că trebuie să ne fure nouă recoltele, prada lor nefiind suficientă pentru toată lumea.

Însă nici chiar atunci când afli despre problemele acestei lumi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, deoarece pe tot parcursul cărții atmosfera este încărcată de secrete, de lucruri despre care nu se vorbește prin tradiție sau mistere care pur și simplu nu-i sunt dezvăluite Azei, care narează povestea. O parte dintre aceste secrete sunt dezvăluite pe parcursul volumului și descoperim încet-încet că unele personaje nu sunt ceea ce par să fie (sau, dimpotrivă, că primele instincte au fost corecte și că există ceva în neregulă cu fațada afișată de vreun personaj), însă la finalul volumului rămân multe întrebări fără răspuns.

Mi-a plăcut mult faptul că autoarea a ales să nareze povestea la persoana I pentru că astfel, Magonia și-a păstrat aerul misterios. Și dacă tot am amintit de protagonistă, nu pot să spun că Aza a fost personajul meu preferat. Ba din contră, mi s-a părut prea pasivă, acceptând deseori răspunsurile care i s-au dat deși ar fi putut insista, folosindu-și autoritatea sau folosindu-se de propria ei cooperare ca de o monedă cu care să negocieze. Totuși, povestea mi-a plăcut mult în ciuda faptului că n-am fost întotdeauna de acord cu deciziile sau cu atitudinea Azei. Însă ea, ca personaj, a fost consistentă și credibilă, nu mi s-a părut în nicio clipă altceva decât o persoană, nu un personaj, cu atât mai puțin unul de carton, așa că deși nu mi-a plăcut neapărat de ea, povestea ei a stat în picioare.

Iar povestea e fascinantă, e despre descoperirea unei lumi noi încetul cu încetul, dar e și despre manipulare, despre perspectivele diferite pe care le pot avea mai multe persoane asupra aceleiași situații, e despre cum să alegi în cine să ai încredere când ești străin într-o lume nouă. Și este o poveste despre o lume superbă, foarte bine închegată, pe care mi-ar plăcea s-o explorez mai în detaliu.

Din fericire, cartea e doar începutul unei serii, și e un început bun, că veni vorba, pentru că are propria acțiune, nu e doar o expozițiune lungă care să-ți promită acțiune abia în volumele viitoare, ci e plină de aventuri și de momente fascinante. Singurul minus al cărții, după părerea mea, a fost povestea de dragoste, care deși n-a fost excesivă, putea să lipsească pentru că motivația personajelor putea fi și prietenia, nu era nevoie de mai mult având în vedere relația lor strânsă. Însă, după cum spuneam, n-a fost excesivă, nu e o carte despre iubire și siropoșenii, nici pe departe.

Recomand cartea oricui își dorește să regăsească puțin din spiritul vremurilor în care visele unor lumi fantastice ascunse chiar aici, pe Pământ, puteau deveni realitate, celor care au așteptat bufnița de la Hogwarts sau au căutat șifonierele care duc în Narnia, sau pur și simplu celor care vor să descopere o lume plină de triluri fermecate și de creaturi superbe, pentru ca, la final, să adauge Magonia pe lista tărâmurilor magice pe care vor să le viziteze.

Despre cărți: colecții noi

Vine vine primăvara... cu colecții noi la două dintre editurile preferate ale cititorilor de literatura YA. Mai exact, editurile Leda și Epica au pariat pe câte o nouă colecție axată pe literatura pentru tineri, anunțurile viitoarelor apariții fiind deja întâmpinate cu mult entuziasm de cititorii români.

După o perioadă puțin mai sumbră, cu un număr mic de noi apariții și cu mulți fani dezamăgiți de faptul că seriile lor preferate păreau condamnate să rămână doar pe jumătate traduse și publicate în România, editura Leda se revitalizează începând o nouă colecție, Leda Edge. Noua colecție pleacă de pe o poziție foarte bună mai ales datorită coordonatorului ei, Shauki Al-Gareeb, unul din traducătorii mei preferați, dar, mai ales, o persoană foarte activă în grupurile de cititori români, așadar o persoană care știe foarte clar care sunt gusturile noastre și în același timp, e mereu atent la ce volume funcționează pe piețele din străinătate, dar și de ce funcționează. Plus că are gusturi faine :P (bine, nu e ca și cum va putea mulțumi pe toată lumea, dar eu cred că are o șansă destul de mare să ne mulțumească pe majoritatea). Ca să înțelegeți la ce mă refer, iată câteva din viitoarele apariții:

• Unravel Me - volumul 2 din seria Spulberă-mă de Tahereh Mafi
• The Crown's Game de Evelyn Skye
• Until We Meet Again de Renee Collins
• Magonia de Maria Dahvana Headley

De-a lungul timpului, cu editura Epica am avut puține „întâlniri”, în sensul că am citit doar vreo 2 sau 3 cărți de la ei. Mi-au plăcut, mi s-a părut fain că abordează probleme reale ale tinerilor (violul, spre exemplu), nu doar drame adolescentine, dar le-am considerat doar pauze de relitate între lumile fantastice despre care prefer să citesc. Tocmai de aceea, îmi place că noua colecție, EpicWave, pare să se îndepărteze ușor de la realism și să se îndrepte spre fantasy, promițând câteva serii care îmi făceau cu ochiul de la o vreme și pe chiar speram să le traducă vreo editură de pe la noi. Bineînțeles, nu totul va fi fantasy, vor fi și câteva cărți care, dacă mă iau după descriere, se încadrează în același tipar care a tranformat editura Epica într-una dintre preferatele fainlor YA. Mai precis, aparițiile promise în 2016 sunt:

• Cinder - primul volum din seria The Lunar Chronicles de Marissa Meyer
• Daughter of Smoke and Bone - primul volum din seria cu același nume de Laini Taylor
• We All Looked Up de Tommy Wallach
• Simon vs. The Homo Sapiens Agenda de Becky Albertalli

Prin urmare, se pare că ne așteaptă o primăvară destul de interesantă la capitolul YA. Să vedem și cum sunt cărțile și dacă noile colecții o să umple rafturile cititorilor români sau doar rafturile librăriilor...