Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 20 ianuarie 2017

Film: Passengers (Pasagerii)

Văzând trailerul, nu eram foarte hotărâtă dacă vreau sau nu să văd Passengers. Părea genul de film superb vizual (scena din piscină mi se pare minunată ca imagine), dar fără un plot prea consistent. Apoi Răzvan mi-a spus că e un fel de Titanic în spațiu, așa că am decis împreună cu prietenul meu să mergem să-l vedem ca pe un film romantic. În schimb, am fost suprinsă de faptul că trailerul ascunde o parte esențială din film, care îi dă poveștii greutatea de care avea nevoie.

Trailer:


Povestea:
Jim Preston (Chris Pratt) s-a îmbarcat pentru o călătorie de 120 de ani spre Homestead II, o planetă care urmează să fie colonizată de cei 5000 de oameni aflați alături de Jim pe nava Avalon. Pentru a supraviețui atât de mult timp, pasagerii și echipajul călătoresc în capsule de hibernare, însă, pentru prima dată, una dintre ele suferă o defecțiune și Jim se trezește mai devreme. Cu 90 de ani prea devreme.

Fără nicio posibilitate de a reveni în starea de hibernare, Jim e forțat să-și petreacă restul zilelor în compania lui Arthur și a celorlalți roboți de pe Avalon... Doar că defecțiunea care l-a trezit pe Jim nu e singulară, nava având multe alte suprize neplăcute pentru pasagerii ei.

Părerea mea:
Când am crezut că filmul va fi superb vizual, am avut dreptate, efectele speciale sunt exact așa cum trebuie. La capitolul „poveste”, însă, adevărul a fost undeva la mijloc. Are mai multă greutate decât am crezut, dar doar în prima jumătate, a doua e puțin cam forțată și conține și cel mai incredibil (în sensul de „deloc credibil”) punct culminant. Titanic în spațiu e o comparație bună, dar doar până la un punct, pentru că rezultatul final din a fost... să zicem „în oglindă”, ca să nu dau spoilere, și povestea de dragoste nu e așa plină de clișee precum cea din Titanic.

De fapt, în prima parte a filmului, ai senzația că ai văzut trailerul greșit, pentru că e foarte departe de ceea ce arată prezentările... din fericire, acestea nu setează așteptări prea înalte (precum cele de la Interstellar), ci, din contră, prea scăzute. Ceea ce trebuia să fie o poveste de dragoste într-o navă adormită devine o poveste despre singurătate și sănătatea mentală în aceste condiții, despre disperare și alegerile pe care te împinge să le faci. Mi s-a părut o poveste puternică și la început, și după, când ies la iveală urmările alegerilor lui Jim. Totul a fost bine gândit și frumos jucat.

Problemele poveștii apar mai târziu, când se află despre defecțiunile navei și începe repararea lor. Totul e prea la limită, descoperirea are loc exact în momentul oportun, cu clipe înainte de dezastru, apoi salvarea lui Jim atât din spațiu, cât și după e prea forțată. Coincidențele și norocul devin prea multe pentru ca povestea să mai fie credibilă. E frumoasă, e cu happy end, dar acesta e atât de forțat și improbabil încât aproape că merită privit ca un fel de critică subtilă la adresa nevoii de finaluri fericite. Pot fără prea multe eforturi să-l interpretez ca pe un fel de manifest: „uite, vă dăm ce vă doriți, dar chiar puteți să ne credeți? Nu era mai plauzibil un final mai dramatic?”. Și da, ar fi fost, aș fi vrut s-o văd și pe Aurora (Jennifer Lawrence) în situația lui Jim, aș fi vrut un fel de final deschis care, simultan, să dea sfericitate poveștii...

Pe scurt, e un film care merită văzut alături de persoane apropiate, tocmai pentru că e genul de film despre care poți, la final, să ai o dezbatere serioasă cu prietenii despre alegerile făcute și de personaje, și de regizor și scenariști. Nu e Arrival, nu e un film care va fi reținut pentru că e SF, dar e un film care te pune pe gânduri, și cred că asta e ceea ce contează cu adevărat.

duminică, 15 ianuarie 2017

Recenzie: Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Întotdeauna mi-a fost puțin teamă de cărțile lui Phillip K. Dick, pentru că zile întregi după terminarea lecturii nu poți să nu te întrebi dacă tu ești cu adevărat real și ce înseamnă, de fapt, realitatea. Însă, citind Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, mi-a făcut plăcere să descopăr că, de fapt, realitatea e și ea subiectivă.

Povestea:
Jason Taverner este un om de televiziune faimos, veșnic asaltat de fani și un cetățean de Rang Șase, ceea ce înseamnă că, la nivel genetic, e mai bun decât semenii săi. Viața lui e, așadar, o veșnică petrecere, condimentată cu femei care îl adoră. Totuși, una dintre aceste femei nu suportă ideea de a fi abandonată și găsește o cale să se răzbune, aproape reușind să-l ucidă pe Taverner.

Planul ei eșuează, Jason supraviețuiește, dar se trezește într-o cameră de hotel dintr-un cartier rău famat, cu o sumă de bani suficientă cât să reziste o vreme, dar fără niciun act de identitate. În plus, nimeni nu pare să-l recunoască, nici măcar Guvernul, care nu mai are în bazele sale de date niciun document despre Jason Taverner. Și într-un stat aflat la finalul unui război civil în care poliția și jandarmeria stăpânesc străzile, lipsa unui act de identitate poate fi fatală.

Părerea mea:
Cum ar fi să dispari într-o zi? Nu complet, corpul tău, mintea ta, amintirile tale, toate ar rămâne intacte. Dar nimeni altcineva nu te-ar recunoaște, nici colegii tăi, nici prietenii tăi, nici măcar persoana cea mai dragă. Ba mai mult, oricât ai încerca, n-ai putea găsi nicio dovadă că ai existat vreodată sau că amintirile tale sunt reale? Ce ai face?

Jason Taverner își păstrează calmul și o ia pas cu pas, ceea ce mi s-a părut simultan admirabil și nebunesc, pentru că a-ți păstra mintea limpede într-o astfel de situație cere, simultan, un autocontrol excepțional, dar și o doză de curaj nebunesc, pentru că, mai devreme sau mai târziu, panica își va face simțită prezența, iar momentul s-ar putea să fie complet nepotrivit. Din fericire, Jason are și ceva noroc (nu prea mult, totuși, doar s-a trezit un nimeni), așa că e un personaj pe care îți face plăcere să-l urmărești în încercările sale de a-și recăpăta viața.

Totuși, nu e un personaj cu care e ușor să empatizezi, fiind deseori puțin prea arogant, mai ales că, prins în tăvălugul evenimentelor, deseori nu e el dirijorul situației. În plus, încă de la început, are un puseu de rasism, dar care poate fi pus pe seama faptului că lumea în care trăiește e axată pe puritatea genetică, așa că e posibil ca rasismul să fie norma în acest viitor alternativ. De fapt, pe lângă tema realității, sunt destule astfel de mici episoade care denotă faptul că lumea e foarte diferită de ceea ce cunoaștem, ceea ce te provoacă să-ți imaginezi cum au ajuns lucrurile așa cum sunt.

Acțiunea, în schimb, te prinde deseori și nu te lasă să pici pe gânduri decât la finalul romanului. Situațiile la limită se adună ună după cealaltă și până și scenele care, teoretic, durează puțin (cum ar fi trecerea printr-un punct de control al poliției) se prelungesc în clipe lungi de suspans și tensiune, astfel încât, curând, ești la fel de prins în tăvălugul evenimentelor precum e și Jason.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost explicația finală, motivul pentru care Jason a devenit inexistent. E suprinzător, e ciudat, e nedrept, e fantastic și deschide portița unei lumi în care n-ai vrea să trăiești vreodată, unde poți fi oricând târât din cotidian fără voia sau știința ta, devenind o victimă nevinovată a unei persoane pe care nici măcar n-o cunoști și care nici măcar nu ți-a făcut rău intenționat.

Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este un carusel de întâmplări fantastice care au o motivație și mai incredibilă. Phillip K. Dick are un stil de a scrie în care pare că jonglează cu îndemânare cu mai multe planuri ale realității, astfel încât e greu să-ți dai seama ce a fost real și ce a fost iluzie sau vis. Povestea o să te poarte cu ea până la ultima pagină, așa că o recomand oricui își dorește o poveste ieșită din tipare, în care niciodată nu poți fi sigur că ai redescoperit drumul spre realitatea ta sau ești în continuare pierdut în realitatea altcuiva. Totuși, nu o citiți înainte de culcare, o să descoperiți că și în mintea voastră se pot ascunde vise la fel de bulversante care vi se vor strecura printre gânduri și după trezire.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Blogosfera SF&F: Colți-Lungi de Alex Cuc

Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.

Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.

De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.

Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.

Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.

În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.

În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.

Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.

În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:

   •  Nantan Lupan
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Assasin CG

Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 6 ianuarie 2017

Recenzie: Umanii de Matt Haig

Am citit Umanii acum câteva luni și am participat la două evenimente dedicate romanului, așa că am ascultat destui oameni vorbind despre carte și tot mi-a fost greu să scriu această recenzie, deoarece e genul de poveste care îți intră pe sub piele și deși ți-a plăcut, e greu să-ți dai seama exact de ce.

Povestea:
Andrew Martin este un matematician care reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce teoretic ar trebui să-i aducă faimă și bani, dar practic atrage atenția unor extratereștrii asupra lui. Mai exact, vonnadorienii consideră că suntem prea imaturi pentru a fi capabili de a folosi cum se cuvine această cunoștință, așa că unul dintre ei este trimis să-l înlocuiască pe profesor și să omoare orice alt uman care știe că ipoteza a fost demonstrată.

Însă primul scop al misiunii vonnadorianului care devine Andrew este să afle mai multe despre umani. Cunoscând familia matematicianului, extraterestrul descoperă că oamenii nu sunt barbarii despre care i se spusese, ci ființe complexe, capabile de o gamă largă de sentimente de neînțeles. Și mai descoperă și că nu e nimic mai frumos decât să te bucuri de loialitatea deplină a unui câine.

Părerea mea:
Acesta nu este un roman SF. Știu, am vorbit în descriere despre o ipoteză matematică și despre extratereștrii. Toate sunt doar premize de care autorul a avut nevoie ca să scrie despre oameni, așa cum i-ar vedea cineva din exterior. De fapt, spunea cineva la lansarea cărții că o altă cheie de lectură ar fi faptul că profesorul ar fi suferit o cădere nervoasă și că toată povestea cu vonnadorienii poate fi considerată doar o iluzie.

Totuși, eu am preferat să privesc povestea ca și cum într-adevăr un extraterestru foarte priceput la matematică, dar naiv în rest, ar fi încercat să trăiască alături de umani. Și deși toată partea științifică sau fantastică e minoră, apărând uneori în momente cheie pentru că e convenabilă poveștii, mi-a plăcut romanul pentru că e înduioșător.

Andrew e naiv, acesta e cel mai potrivit cuvânt, dar are intenții bune. Mă rog, nu cele de extraterestru ucigaș, ci cele de persoană care vrea să-și găsească locul într-o lume străină. E, de asemenea, foarte simpatic, deși are un moment în care lipsa lui de cunoștințe despre umani se tranformă într-un gest de cruzime față de cineva, are mult mai mult momente în care știe să fie alături de cei din jurul său, mai ales alături de fiul lui neglijat, care avea o nevoie disperată de atenția tatălui său. Și are și câteva momente calde și alături de câinele familiei, care mi-au plăcut deși nu sunt o mare iubitoare de câini.

De fapt, marele atu al acestei cărți sunt personajele și toate momentele frumoase pe care acestea le creează. Bineînțeles, romanul tratează și niște teme serioase, precum sinuciderea, dar o face într-un fel subtil, nu îți aruncă lecții în față, ci îți prezintă niște fapte și te lasă pe tine să tragi concluziile. Bineînțeles, nu lipsește nici acțiunea, mai ales spre final, când are loc un coflict destul de tensionat. Totuși, în linii mari, povestea e relativ previzibilă, e clar de la primele rânduri că Andrew-extraterestrul va învăța să iubească oamenii, dar asta nu afectează în niciun fel plăcerea lecturii.

Ceea ce e surprinzător, însă, e un capitol aproape de final care e pur și simplu o listă de 100 de „Sfaturi pentru un uman”. Sunt excelente, surprinzătoare, profunde, amuzante... minunate!


Sursă foto: facebook Nautilus

Tot romanul nu e nimic altceva decât o poveste frumoasă despre oameni. E serioasă pe alocuri, amuzantă uneori, dulce mai tot timpul. E ca o prăjitură plină de zahăr pudră, e simpatică și ți se strecoară pe sub piele. Și poate, la final, e o carte care o să-ți redea încrederea în umanitate. Sau măcar în Umani.