Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

vineri, 28 octombrie 2016

Evenimente: în culisele unei lansări de carte

Ieri seara a avut loc lansarea volumelor O hucă în minunatul Inand de Michael Haulică și 3.1, un volum de trei povestiri semnate de Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Dănuț Ungureanu. Pentru că lansarea era la Brașov și eu nu, am avut ocazia să merg alături de organizatori cu mașina, așa că am putut vedea cum arată o lansare din spatele cortinei și, ca bonus, am aflat și o grămadă de chestii faine în exclusivitate (și m-am simțit super-importantă, desigur, însă excesul meu de aroganță s-a diminuat repede când am scris astăzi niște desrieri scurte pentru niște bloggeri excepționali, pe care îi admir enorm. Și apropo de bloggeri, mâine voi fi moderatorul unui panel despre bloggeri în cadrul RomCon-ului. Mai multe detalii aici).


În primul rând, deși evenimentul începea la ora 17, ne-am adunat cu toții în jurul orei 8, cu cărțile, un roll-up și o măsuță (pentru orice eventualitate) în portbagaj. Ne-am împotmolit imediat în traficul bucureștean, dar o dată ce am ieșit din oraș, a fost mai bine. Bineînțeles, pentru că nu era vorba de o vacanță, tot drumul s-au discutat viitoarele titluri și planuri de lansări pentru următoarea perioadă și, desigur, câteva detalii despre cel mai recent scandal din paharul cu apă al fandomului românesc. Pe scurt, în cadrul podcastului ICR de săptămâna asta, Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie l-au avut invitat pe Alex Lamba și au vorbit timp de aproape două ore despre cum merg lucrurile în SF-ul românesc. S-au spus multe adevăruri, s-au atins câteva subiecte spinoase, dar spre final, Eftimie și-a spus, pe șleau, părerea despre Florin Pîtea.

Pentru cei care l-au mai ascultat pe Eftimie, momentul nu era nici pe departe ieșit din comun și era în mod clar mult mai puțin important comparativ cu discuțiile serioase de dinainte. Totuși, pentru cineva care îl aude vorbind pentru prima dată, afirmațiile lui de la final pot părea exagerate. Și faptul că el urmează să debuteze (cu romanul „Arhanghelul Raul”, publicat de editura Nemira) și, deci, se află la începutul carierei de scriitor ar trebui, aparent, să-l transforme peste noapte dintr-un om foarte franc într-o persoană umilă, care să aibă grijă să nu rănească orgolii. Personal, abia aștept momentul lui de lectură de mâine de la RomCon, sunt curioasă să văd care va fi atmosfera.

După ce s-a pus țara lansarea la cale, ne-am dus la cafeneaua Hof, Sorin a început să aranjeze standul de carte, Bogdan, Mike și Flavius au schițat discuția pe care o vor purta în timpul lansării, iar eu mi-am făcut de lucru pozând cărțile și obținând primul autograf al serii. După ce s-a făcut ora stabilită și oamenii au început să se adune, pentru că a fost o întâlnire mai intimă, planul inițial a fost abandonat și au început să ne vorbească despre posibilitățile de deschidere a autorilor români de SF&F spre piața de carte străină.

Mai exact, am aflat câteva povești despre cum a decurs vizita unui grup de autori români la Beijing, la un târg de carte. Se pare că nu numai că au descoperit că există un interes neașteptat pentru cărțile românești, ci și faptul că există un curs de Limba română la facultatea asiatică, ceea ce a însemnat că un profesor și studenții lui au fost direct interesați de exemplarele în română. Totuși, pentru că lucrurile nu stau la fel și în alte părți ale lumii, am aflat despre un catalog în limba engleză care cuprinde autori români de SF&F, dar și de Mystery&Thriller. Catalogul cuprinde detalii despre autori și mostre din textele lor, totul gândit pentru a trezi interesul editorilor și agenților străini, cărora le-a fost oferit în cadrul târgului de la Frankfurt.


După ce Bogdan, Mike și Flavius ne-au explicat mai pe înțelesul nostru cum funcționează achiziția de titluri străine, despre editorii supra-aglomerați care au maximum un minut de răsfoit fiecare carte care le e prezentată, despre preferințele lor și modul lor de lucru, am trecut și la lansarea propriu zisă. După ce Mike ne-a mărturisit că și-a programat lansarea tocmai pentru că Flavius era în țară și își dorise să fie prezentat de el, am înțeles și de ce avusese această dorință. Flavius a vorbit minute bune despre el, cu tot cu citate și pasaje din cărți, povestindu-ne cum a descoperit cele trei niveluri ale textelor lui Mike: învelișul de cuvinte, miezul care sunt poveștile în sine și nucleul alătuit din teme, cele trei influențându-se atât de mult încât descoperirea unui înțeles din nucleu se poate propaga ca un cutremur prin toate straturile. Bineînțeles că el a zis-o mult mai frumos, și jur că s-a făcut o liniște profundă cât timp vorbea, ne uitam toți la el ca la preot (un rol potrivit, având în vedere ce barbă și-a lăsat). Oricum, părerea mea e că a surprins foarte bine ceea ce trăiești citind ceva semnat de Michael Haulică, ceva ce nu poate fi în totalitate pus în cuvinte, dar poate fi împărtășit între toți cititorii săi.

La final, am mai petrecut câteva minute discutând și cu Dorin despre podcastul său și despre situația SF-ului în România... nu s-a găsit vreo soluție miraculoasă încă, dar am putut cădea de acord că dacă s-ar vorbi mai mult despre toate problemele, de la lanțurile de librării care au monopol asupra vânzărilor de cărți și care cer 50% comision (de asta un e-book costă cât o carte în format fizic, apropo) și până la modul cum cititorii află despre autorii români și evenimentele lor, toate sunt probleme care ar trebui discutate deschis, fără teamă sau orgolii... rămâne de văzut ce se va întâmpla mai departe, mai ales weekend-ul acesta, la RomCon, unde ar fi ocazia perfectă de a ne mobiliza să devenim mai vocali.

Noi, bloggerii, o să începem sâmbătă, la 19:00, când vom încerca să ne dăm seama împreună ce rol ar trebui să aibă blogosfera de carte în promovarea genului și a autorilor săi și, sperăm noi, vom mai discuta despre câteva lucruri interesante. Și, cu puțin noroc, n-o să-mi tremure nici vocea, nici mâinile de emoție, yaaay!

luni, 24 octombrie 2016

Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

luni, 17 octombrie 2016

Recenzie: Memoriile Domnului Roșu de Celestin Cheran

Povestea:
Pentru că Memoriile Domnului Roșu este un volum de povestiri, o să vă spun câteva cuvinte doar despre textul care dă numele cărții, ca să vă faceți o idee despre genul pe care îl abordează Celestin Cheran.

Domnul Roșu este simultan o vedetă și un mister. Toată lumea vorbește despre el, însă nimeni nu-l cunoaște cu adevărat, deoarece averea lui considerabilă îi permite să trăiască izolat de restul oamenilor. De asemenea, notorietatea lui îi permită să decidă ce fel de interviuri le oferă jurnaliștilor care ar accepta orice, cu condiția să poată scrie măcar un rând despre Domnul Roșu.

Însă lipsa de informații face ca zvonurile să fie în floare, indiferent dacă sunt plauzibile sau dacă se contrazic. Unii oameni vorbesc, iar alții fac o carieră din separarea miturilor urbane de fărâmele de adevăr. Pentru astfel de persoane, un interviu ar fi o mană cerească... și totuși, ce faci când interviul nu decurge conform planului, când întrebările tale nu fac decât să te îndepărteze de adevăr? Poți trăi știind că potul cel mare ți-a alunecat printre degete?

Părerea mea:
Citind acest volum, mi-am dat seama că a trecut prea mult timp de când citeam numai romane, așa că a fost ca o reîntâlnire cu o persoană dragă. În plus, chiar genul povestirilor lui Celestin mi-a fost cumva familiar, scrierile lui sunt destul de bizare, se întâmplă undeva la marginea realității sau chiar în mijlocul crăpăturilor din real... Volumul e un fel de tur de forță, trecând de la situații cotidiene despre care nu-ți poți da seama când au deviat spre altceva la situații complet ieșite din comun încă din prima clipă. De asemenea, decorurile variază de la familiar până la exotic, la incredibil, de la mallul prin care ne plimbăm zilnic până la locul de baștină al unui trib, la tărâmuri imaginare, la Grădina Raiului pogorâtă pe Pământ.

Citind preponderent romane, tind să dau pagină după pagină, în loc să iau pauze după fiecare text, ca să-i las minții timpul necesar să-l digere, așa că prima impresie a fost una de schiță, de desen început, dar cumva neterminat. Mi-aș fi dorit nu neapărat mai mult, cât mai complex. Mi-aș fi dorit detalii acolo unde nu era cazul, personaje cu mai multe fețe acolo unde relevant era doar un aspect al personalității lor și mi-aș fi dorit finaluri mai clare acolo unde era treaba mea să umplu punctele de suspensie. Apoi, după o pauză, am recitit volumul mai rar, mai pe îndelete, savurând doar ideea poveștii, în loc să vreau să fie întinsă, riscând diluarea.

La prima lectură, am găsit tema care leagă toate textele, acele situații neobișnuite și modul cum, deși modifică realitatea oamenilor din jur, în final oamenii tot oameni sunt, au aceleași calități și aceleași defecte, sunt și buni și răi, chiar dacă sunt considerați o minune sau se nasc cu șerpi în păr. La a doua citire, am găsit diversitatea, modul în care realitatea are găuri peste tot, prin crăpăturile ei se poate evada indiferent unde te afli sau cine ești. Și acest volum scoate în evidență porți de evadare peste tot, le deschide larg și te invită prin ele. Și e plăcut să evadezi indiferent cum alegi să citești această carte.

Totuși, aș fi curioasă să citesc un roman semnat de Celestin, sunt curioasă ce-i poate mâna atunci când are mult mai mult spațiu de desfășurare, dar e limitat prin faptul că nu poate aborda atât de multe idei în atât de multe decoruri. Totuși, între timp vă recomand cu drag Memoriile Domnului Roșu. De fapt, vă recomand un experiment: căutați cartea lui prin librării sau pe la târguri de carte sau împrumutați-o de la vreun prieten. Citiți doar povestirea Un salt din zgârie-nori, care e preferata mea. N-ar trebui să dureze prea mult. Decideți apoi dacă vreți să citiți și restul sau nu :)

PS: și pentru fanii snooker-ului, trebuie să citiți „Jucătorii de snooker”, e incredibil de veridică și pur și simplu... așa cum trebuie. Mi s-a făcut dor imediat de urmărit un meci lung și intens. Povestirea asta e pur și simplu pentru noi!

luni, 10 octombrie 2016

Evenimente: Un grup ca un val

Miercurea trecută am participat la dubla lansare a volumelor Zodiac (Sergiu Manta #2) și Recviem pentru un asasin (Alina Marinescu #6). După doi ani (și două zile, fix!) de la lansarea volumelor anterioare ale celor două serii, Anamaria Ionescu și Monica Ramirez s-au reîntâlnit cu cititorii în Sala Radio, unde ne-au povestit câteva detalii despre personajele lor. Ne-au spus destul cât să ne facă extrem de curioși, ne-au și citit câteva pasaje din romanele lansate, așa că la sfârșit s-au făcut cozi serioase la autografe.


Eu mi-am petrecut lansarea încercând s-o compar cu cea de acum doi ani, și apoi mergând mai departe, trecând în revistă modul cum au evoluat lansările și evenimentele editurii Tritonic. Acum mai bine de un an, scriam despre o întânire cu cititorii organizată de ei care a mers destul de prost pentru că au fost mulți autori, puțini cititori și, la final, a devenit o întâlnire între autori și atât, în defavoarea cititorilor prezenți. Între timp, însă, lucrurile s-au schimbat, și s-au schimbat în bine. În primul rând, „gașca” de autori s-a mai schimbat puțin, a crescut, dar a și pierdut niște oameni pe drum. A căpătat totuși alții în loc, formând împreună un grup mult mai unit, alcătuit din oameni care își înțeleg mult mai bine cititorii.

Mai mult decât atât, acești autori au înțeles și că nu e o competiție între ei, pentru ca în bibliotecile noastre e loc pentru fiecare. Așa că se susțin unii pe alții, se citesc unii pe alții, vorbesc unii despre alții cu fiecare ocazie... Au devenit, după cum spunea Bogdan Hrib, un val care are puterea să schimbe lucrurile. Și au început deja: au schimbat paradigma scriitorului singur, care stă în turnul lui de fildeș, departe de cititor, dar mai ales departe de ceilalți autori, pe care îi consideră competiție în momentele în care nu-i ignoră. Nu spun că ei au inventat întâlnirile cu cititorii sau lansările cu mai mulți autori invitați să vorbească unii despre alții, nici pe departe, însă acest grup de autori chiar e bine sudat, ei chiar se susțin reciproc.

În plus, sunt foarte deschiși față de cititori, au învățat să ne includă și pe noi în așa fel încât să simțim că am ieșit cu prietenii în oraș ca să le ascultăm poveștile despre pasiunile lor. Și acest lucru nu se vede neapărat în interacțiunea cu publicul, românii sunt mai timizi de fel și nu prea se bagă în seamă în timpul lansărilor, deși la finalul unui eveniment abia așteaptă să schimbe un cuvânt sau două singuri cu un scriitor. Însă se vede privind pur și simplu publicul prezent: suntem din ce în ce mai mulți cu fiecare ocazie și nu suntem mereu același grup de oameni. Există un nucleu fidel, desigur, însă chiar și noi am avut ocazia să descoperim autori noi, pe care poate altfel nu i-am fi citit.

De fapt, e și în organizarea de evenimente o artă. E complicat să aduci oamenii potriviți pe scenă, astfel încât fiecare autor invitat să aducă fanii lui, care să-i descopere și pe ceilalți autori prezenți. E complicat pentru că și discuția trebuie să fie suficient de animată și de interesantă încât niciunul dintre acei fani să nu se plictisească. E și mai complicat să faci în așa fel încât mereu să ai o serie de autori și în public, pentru că, de fapt, asta e și mai important. Se transmite un mesaj puternic pentru că oamenii respectivi n-au fost obligați în niciun fel să fie acolo, ci au venit ca simpli fani, ca să-i susțină pe cei de pe scenă. Asta e într-adevăr mare lucru, e o dovadă majoră de susținere reciprocă.

Și iar am revenit la acea coeziune a grupului despre care vorbeam. E ceva ce sper să se răspândească printre toți autorii români, indiferent de editura la care publică, de genul în care scriu și așa mai departe. E dureros de evident că au nevoie să fie uniți dacă vor cu adevărat să schimbe ceva pe piața de carte din România...

Dar ca să încheiem într-o notă mai optimistă, acum că a venit toamna, urmează mult mai multe evenimente marca Tritonic, inclusiv o serie semnificativă de lansări prin țară. Urmăriți-le pagina de facebook și participați cât de des puteți, nu doar la evenimentele lor, ci și la cele ale altor edituri care au și ele destule de oferit :)

marți, 4 octombrie 2016

Recenzie: Nume de cod: Arkon (Sergiu Manta #1)

O să încep cu o paranteză care n-are legătură cu romanul: ca blogger, am tot auzit despre momente de „reading slump” (zile, săptămâni sau chiar perioade mai lungi când pur și simplu n-ai niciun chef să citești, deși ai o grămadă de cărți faine care te așteaptă și deși fiecare zi fără lectură te face să te detești din ce în ce mai tare). Totuși, n-am auzit niciodată prin comunitate nimic despre un „blogging slump”, însă am experimentat unul în ultimele săptămâni și nu e fun deloc. Am avut în sfârșit timp liber, fără muncă sau facultate, am citit o grămadă și am participat pe la câteva evenimente, aveam chiar și lepșe mai vechi la care aș fi putut răspunde... Dar pur și simplu mi se golea creierul numai la gândul de a mă apropia de tastatura laptop-ului... Totuși, acum că a început octombrie (și facultatea), am decis să-mi dau cu niște apă rece imaginară pe față și să revin la minimul de 2 articole pe săptămână pe care mi-l doresc de la începutul anului. Wish me luck! :)


Povestea:
O crimă extrem de brutală îi aduce împreună pe sublocotenentul Cristian Herra de la poliția militară și pe inspectorul-șef Andrei Cruceanu de la IPJ Brașov. Cei doi trebuie să lucreze împreună în ciuda faptului că provin din instituții diferite. Mai mult, amândoi înțeleg că nu sunt personalități compatibile atunci când fac cunoștință cu Sergiu Manta, administratorul unei tabere de antrenament pentru tineri care vor deveni militari.

Sergiu devine repede principalul suspect și deși Cruceanu nu se îndoiește de vinovăția lui, Herra crede că la mijloc e o neînțelegere și că noul său prieten e nevinovat. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce trecutul lui Manta iese la iveală și serviciile secrete intră în scenă.

Părerea mea:
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest volum, cuvântul ar fi naturalețe. Nu mă refer doar la modul cum „curge” povestea, care se citește extrem de ușor și de plăcut, ci mai ales la personaje, la relațiile dintre ele. Momentul care m-a impresionat cel mai mult este, de departe, cel în care Anamaria a reușit să redea perfect modul acela atât de firesc în care se înfiripă camaraderia dintre doi bărbați. O bere, o discuție, un drum cu motorul la un concert, cunoașterea familiei, totul crește încet, aproape din nimic și brusc, fiecare e în stare să riște totul pentru celălalt.

Pentru mine, e în același timp de neînțeles și totuși natural, e frumos, dar pare în același timp și suprarealist, și firesc. Poate pentru că sunt eu tipă sau poate pentru că sunt și mai timidă și mai suspicioasă de fel, dar am devenit foarte repede geloasă pe relația dintre cele două personaje... E uimitor câtă încredere poate avea un polițist într-un suspect după ce această „chimie” a avut loc.

Pe lângă personaje, și povestea are un punct de cotitură extrem de interesant, o plasă întinsă în care nu am căzut, ci în care am sărit de-a dreptul. Gândind retrospectiv, ar fi trebuit să mi se pară evidentă capcana și s-o evit, dar pe moment, a fost ușor de crezut. N-o să intru în detalii pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba, cert e că după ce m-am înșelat o dată, aș fi vrut ca același lucru să fie valabil și mai încolo în volum... Întotdeauna pierderea unui personaj e grea, dar aici e de-a dreptul revoltătoare.

După cum spuneam la începutul recenziei, sunt și servicii secrete implicate în poveste, deși aceasta are loc în România. Înainte să citesc Arkon, dacă încercam să-mi imaginez James Bonzi români, mi se părea puțin hilar, dar acum mi se pare foarte veridică ideea că și pe plaiurile mioritice poate exista o lume a asasinatelor orchestrate din umbră, iar lumea asta nu e vreo chestie roz. E sumbră, dură și al naibii de tristă pentru că e plină de situații care te revoltă până în adâncul ființei tale. Acceptând că această lume există, brusc ideea de victimă colaterală e la fel de reală ca aceea de a fi pur și simplu la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Destine schimbate brusc, alegeri dure, adevăruri care trebuie înghițite „fără apă”, o poveste de viață cutremurătoare, toate condimentate cu dialoguri foarte românești, așa poate fi rezumat primul volum al seriei Sergiu Manta. Vi-l recomand cu drag, la fel cum vă recomand și să participați la lansarea volumului 2 al seriei, care va avea loc miercuri, 5 octombrie, la Casa Radio. Eu abia aștept!


(click pe imagine pentru a o mări)