O să încep cu o paranteză care n-are legătură cu romanul: ca blogger, am tot auzit despre momente de „reading slump” (zile, săptămâni sau chiar perioade mai lungi când pur și simplu n-ai niciun chef să citești, deși ai o grămadă de cărți faine care te așteaptă și deși fiecare zi fără lectură te face să te detești din ce în ce mai tare). Totuși, n-am auzit niciodată prin comunitate nimic despre un „blogging slump”, însă am experimentat unul în ultimele săptămâni și nu e fun deloc. Am avut în sfârșit timp liber, fără muncă sau facultate, am citit o grămadă și am participat pe la câteva evenimente, aveam chiar și lepșe mai vechi la care aș fi putut răspunde... Dar pur și simplu mi se golea creierul numai la gândul de a mă apropia de tastatura laptop-ului... Totuși, acum că a început octombrie (și facultatea), am decis să-mi dau cu niște apă rece imaginară pe față și să revin la minimul de 2 articole pe săptămână pe care mi-l doresc de la începutul anului. Wish me luck! :)
Povestea:
O crimă extrem de brutală îi aduce împreună pe sublocotenentul Cristian Herra de la poliția militară și pe inspectorul-șef Andrei Cruceanu de la IPJ Brașov. Cei doi trebuie să lucreze împreună în ciuda faptului că provin din instituții diferite. Mai mult, amândoi înțeleg că nu sunt personalități compatibile atunci când fac cunoștință cu Sergiu Manta, administratorul unei tabere de antrenament pentru tineri care vor deveni militari.
Sergiu devine repede principalul suspect și deși Cruceanu nu se îndoiește de vinovăția lui, Herra crede că la mijloc e o neînțelegere și că noul său prieten e nevinovat. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce trecutul lui Manta iese la iveală și serviciile secrete intră în scenă.
Părerea mea:
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest volum, cuvântul ar fi naturalețe. Nu mă refer doar la modul cum „curge” povestea, care se citește extrem de ușor și de plăcut, ci mai ales la personaje, la relațiile dintre ele. Momentul care m-a impresionat cel mai mult este, de departe, cel în care Anamaria a reușit să redea perfect modul acela atât de firesc în care se înfiripă camaraderia dintre doi bărbați. O bere, o discuție, un drum cu motorul la un concert, cunoașterea familiei, totul crește încet, aproape din nimic și brusc, fiecare e în stare să riște totul pentru celălalt.
Pentru mine, e în același timp de neînțeles și totuși natural, e frumos, dar pare în același timp și suprarealist, și firesc. Poate pentru că sunt eu tipă sau poate pentru că sunt și mai timidă și mai suspicioasă de fel, dar am devenit foarte repede geloasă pe relația dintre cele două personaje... E uimitor câtă încredere poate avea un polițist într-un suspect după ce această „chimie” a avut loc.
Pe lângă personaje, și povestea are un punct de cotitură extrem de interesant, o plasă întinsă în care nu am căzut, ci în care am sărit de-a dreptul. Gândind retrospectiv, ar fi trebuit să mi se pară evidentă capcana și s-o evit, dar pe moment, a fost ușor de crezut. N-o să intru în detalii pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba, cert e că după ce m-am înșelat o dată, aș fi vrut ca același lucru să fie valabil și mai încolo în volum... Întotdeauna pierderea unui personaj e grea, dar aici e de-a dreptul revoltătoare.
După cum spuneam la începutul recenziei, sunt și servicii secrete implicate în poveste, deși aceasta are loc în România. Înainte să citesc Arkon, dacă încercam să-mi imaginez James Bonzi români, mi se părea puțin hilar, dar acum mi se pare foarte veridică ideea că și pe plaiurile mioritice poate exista o lume a asasinatelor orchestrate din umbră, iar lumea asta nu e vreo chestie roz. E sumbră, dură și al naibii de tristă pentru că e plină de situații care te revoltă până în adâncul ființei tale. Acceptând că această lume există, brusc ideea de victimă colaterală e la fel de reală ca aceea de a fi pur și simplu la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Destine schimbate brusc, alegeri dure, adevăruri care trebuie înghițite „fără apă”, o poveste de viață cutremurătoare, toate condimentate cu dialoguri foarte românești, așa poate fi rezumat primul volum al seriei Sergiu Manta. Vi-l recomand cu drag, la fel cum vă recomand și să participați la lansarea volumului 2 al seriei, care va avea loc miercuri, 5 octombrie, la Casa Radio. Eu abia aștept!
(click pe imagine pentru a o mări)
Povestea:
O crimă extrem de brutală îi aduce împreună pe sublocotenentul Cristian Herra de la poliția militară și pe inspectorul-șef Andrei Cruceanu de la IPJ Brașov. Cei doi trebuie să lucreze împreună în ciuda faptului că provin din instituții diferite. Mai mult, amândoi înțeleg că nu sunt personalități compatibile atunci când fac cunoștință cu Sergiu Manta, administratorul unei tabere de antrenament pentru tineri care vor deveni militari.
Sergiu devine repede principalul suspect și deși Cruceanu nu se îndoiește de vinovăția lui, Herra crede că la mijloc e o neînțelegere și că noul său prieten e nevinovat. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce trecutul lui Manta iese la iveală și serviciile secrete intră în scenă.
Părerea mea:
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest volum, cuvântul ar fi naturalețe. Nu mă refer doar la modul cum „curge” povestea, care se citește extrem de ușor și de plăcut, ci mai ales la personaje, la relațiile dintre ele. Momentul care m-a impresionat cel mai mult este, de departe, cel în care Anamaria a reușit să redea perfect modul acela atât de firesc în care se înfiripă camaraderia dintre doi bărbați. O bere, o discuție, un drum cu motorul la un concert, cunoașterea familiei, totul crește încet, aproape din nimic și brusc, fiecare e în stare să riște totul pentru celălalt.
Pentru mine, e în același timp de neînțeles și totuși natural, e frumos, dar pare în același timp și suprarealist, și firesc. Poate pentru că sunt eu tipă sau poate pentru că sunt și mai timidă și mai suspicioasă de fel, dar am devenit foarte repede geloasă pe relația dintre cele două personaje... E uimitor câtă încredere poate avea un polițist într-un suspect după ce această „chimie” a avut loc.
Pe lângă personaje, și povestea are un punct de cotitură extrem de interesant, o plasă întinsă în care nu am căzut, ci în care am sărit de-a dreptul. Gândind retrospectiv, ar fi trebuit să mi se pară evidentă capcana și s-o evit, dar pe moment, a fost ușor de crezut. N-o să intru în detalii pentru că vreau să vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba, cert e că după ce m-am înșelat o dată, aș fi vrut ca același lucru să fie valabil și mai încolo în volum... Întotdeauna pierderea unui personaj e grea, dar aici e de-a dreptul revoltătoare.
După cum spuneam la începutul recenziei, sunt și servicii secrete implicate în poveste, deși aceasta are loc în România. Înainte să citesc Arkon, dacă încercam să-mi imaginez James Bonzi români, mi se părea puțin hilar, dar acum mi se pare foarte veridică ideea că și pe plaiurile mioritice poate exista o lume a asasinatelor orchestrate din umbră, iar lumea asta nu e vreo chestie roz. E sumbră, dură și al naibii de tristă pentru că e plină de situații care te revoltă până în adâncul ființei tale. Acceptând că această lume există, brusc ideea de victimă colaterală e la fel de reală ca aceea de a fi pur și simplu la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Destine schimbate brusc, alegeri dure, adevăruri care trebuie înghițite „fără apă”, o poveste de viață cutremurătoare, toate condimentate cu dialoguri foarte românești, așa poate fi rezumat primul volum al seriei Sergiu Manta. Vi-l recomand cu drag, la fel cum vă recomand și să participați la lansarea volumului 2 al seriei, care va avea loc miercuri, 5 octombrie, la Casa Radio. Eu abia aștept!
(click pe imagine pentru a o mări)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.