Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Mineral - Clubul de Lectură Nemira #35

Au trecut mult prea multe zile de când n-am mai dat în taste pentru blog. Motivul a fost începutul meu de an „superb”, adică o presesiune care mi-a amintit supărător de mult de finalul de semestru din liceu, când toți profii puneau lucrări peste lucrări cu bonusuri de ascultări ca să facă norma de note și să încheie medii. Diferența a fost că de data asta, noi studenții ne chinuiam să înghesuim teme și colocvii în cele 2 săptămâni dinainte de sesiune, ca să facem norma de puncte de intrat în examen. Oricum, atunci când te culci la 7-8 dimineața când abia ai terminat o temă, doar ca să te scoli pe la 12 ziua și să te apuci de o alta, ceva, undeva, n-a mers tocmai bine de-a lungul semestrului. În mare, a cam fost vina mea că am lăsat totul pe ultima sută de metri, dar am și eu limitele mele de sictir și unul din lucrurile la care facultatea mea excelează este împingerea acestor limite din ce în ce mai sus. Și chiar când credeam că s-a terminat, a început sesiunea, cu două examene în zile consecutive, așa, de încălzire. Superb sau ce?

Mă rog, să zicem că de atunci și până acum am apucat să dorm în hălci de câte 12 ore, doar ca să lenevesc restul de 12 ore cu telefonul sub nas, așa că pot să declar că am supraviețuit lunii ianuarie. Bine, mai am două săptămâni de sesiune în față, așa că aventurile facultății nu iau pauză, dar în sfârșit pot întrezări luminița de la capătul tunelului. Așa că am decis să mai scot capul în lume și am participat luni la Clubul de Lectură Nemira.

Și cum să ratez prima întâlnire din 2016, când volumul ales a fost chiar Mineralul autorului bicefal format din Marian Truță și Dănuț Ungureanu, care au fost invitați să stea de vorbă cu noi? Citisem deja volumul în decembrie, îl votasem special pentru că îmi plăcuse, aveam întreaga zi liberă... așa că am ajuns acolo cu chef de ascultat impresii. Și se pare că n-am fost singura cu chef de ascultat, pentru că seara a început timid, cu Alexa încercând să întrețină discuția cu cei doi autori, în timp ce noi restul nu prea ne găseam cuvintele. Însă cei mai curajoși au preluat inițiativa și, încet încet, în loc de întrebări și răspunsuri s-a înfiripat un dialog, presărat cu impresii de lectură, critici și laude și, ca întotdeauna, păreri împărțite.


Pe scurt, romanul spune povestea unor personaje care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care nemurirea a devenit posibilă prin contopirea cu piatra. Practic, fiecare persoană poate accepta să fie supusă procesului de fuziune, la finalul căruia va deveni un asteroid înzestrat cu conștiință, având la dispoziție o eternitate pentru a călători printre stele. Supraviețuire, iubire, religie, nebunie și singurătate, secretele universului, dar și ceea ce înseamnă să fii om, toate aceste teme sunt abordate în roman, majoritatea fiind tratate suficient de detaliat cât să te pună pe gânduri, dar lăsând un final destul de deschis încât să fii nevoit să-ți găsești propriile răspunsuri.

Mie mi-a plăcut acest aspect, m-am bucurat că autorii ne-au dat mult de gândit, lăsându-ne spațiu să ne găsim propriile concluzii. În plus, romanul chiar debutează cu un capitol extrem de ambiguu, cu un protagonist debusolat care explică suficient de mult cât să înțelegi că regulile lumii lui sunt diferite, dar și destul de puțin cât să vrei să afli mai multe. Sau cel puțin asta am crezut eu, pentru că au fost și câțiva cititori pentru care începutul nu a funcționat deloc, deoarece li s-a părut prea vag și greu de urmărit.

Nici finalul n-a fost pe placul tuturor, unul dintre participanți asemănându-l cu finalul Odiseei spațiale, dar mai puțin grandios. De asemenea, asemănări cu Odiseea spațiale s-au mai găsit, dar citind, eu personal nu le-am văzut. În schimb, deși inițial m-a surprins abordarea, mie finalul mi s-a părut extrem de potrivit cu restul cărții, amplificând senzația de apăsare, de imposibilitate de evadare nici măcar prin fuziunea cu piatra. Ar fi puțin mai clar dacă v-aș spune despre ce e vorba, dar credeți-mă, e o supriză care merită descoperită, mai ales că autorii ne-au dezvăluit faptul că nu au știut de la început exact cum se va termina romanul, având doar câteva linii mari pe care știau că trebuie să le urmeze povestea.

De asemenea, cei doi autori ne-au povestit despre ce înseamnă scrierea unei cărți „la patru mâini”, despre cum Mineral nu are nicio legătură cu Vegetal în mod voit și asumat (deși sunt prezente câteva referințe care mie personal mi s-au părut simpatice), ne-au confirmat și infirmat câteva concluzii (foarte puține, în general au preferat să lase textul să vorbească sau pe noi să ne găsim propriile răspunsuri). Însă cel mai fain mi s-a părut momentul în care au început să vorbească despre planurile lor de viitor: anul acesta nu vom avea parte de un nou volum comun, însă amândoi se vor concentra pe proiecte individuale.

După aceea, însă, ni s-a promis volumul al 3-lea al seriei, care nu va fi nici de data asta plasat în același univers cu celelalte romane, va fi cel puțin la fel de dark precum Mineralul, dacă nu și mai și, va avea ceva IA-uri și un titlu asemănător celor anterioare. Ba chiar vor lansa un concurs în care cititorii vor avea ocazia să încerce să ghicească titlul, singurele indicii de până acum fiind că este un cuvânt din dicționar terminat în „-ar”.

Pe scurt, a fost o întâlnire extrem de reușită, cu mai mulți participanți ca de obicei, cu discuții mult mai dinamice decât mă așteptam și foarte interesantă pentru că am avut autorii alături, astfel încât am putut să aflăm destule detalii despre culisele cărții. Abia aștept întâlnirea din februarie!

duminică, 3 ianuarie 2016

Recenzie: Haiganu - Fluviul șoaptelor

Povestea:
Înainte ca Harap-Alb să-și întâlnească „cei cinci prieteni”, ba chiar înainte ca mezinul Împăratului Verde să pornească la drumul care îl va duce pe tron, Ochilă, pe numele lui adevărat, Haiganu, Zeul Căzut, alungat din cer de Pleistoros, încerca să stea departe de oameni, ca să nu le mai audă șoaptele care îi scurmă mereu în minte.

Totuși, în Fluviul Șoaptelor începe să se distingă o voce care le amuțește pe toate celellte, vocea lui Zourazi, un orfan cu sânge de vrăjitor în vene. Copilul își duce veacul alături de ceilalți orfani pe care Dekibalos, un fel de căpcăun (cu origini surprinzătoare), ultimul rămas din specia sa, îi folosește pentru a prăda satele din jur. Însă, într-o zi, Zourazi decide să evadeze, fugind în pădurea înghețată.

Acesta este începutul unei povești în care zeii se amestecă în planurile muritorilor, vrăjitorii își țes, la rândul lor, plasa de intrigi, fără să știe că și ei sunt doar pioni, iar oamenii de rând încearcă să-și ducă viețile simple cum știu ei mai bine, indiferenți la luptele din Cer care urmează să se mute pe Pământ. Însă Zeii nu-i vor lăsa să rămână ignoranți, pentru că un război de mult amânat e pe cale să înceapă. Și nimeni, nici măcar Haiganu, nu poate sta deoparte.

Părerea mea:
Am început să citesc povestea Zeului Căzut încă din primul număr al revistei Harap Alb continuă, unde apărea sub formă de foileton, însă una dintre cele mai bune vești pe care le-am primit anul trecut la Final Frontier a fost faptul că povestea va fi publicată și sub formă de roman. Când vine vorba de citit, sufăr de o formă destul de avansată de lipsă de atenție distribuită: nu pot citi două cărți de-o dată și nu prea îmi place să mă întrerup de multe ori dintr-o poveste care îmi place (de asta nu prea citea la metrou, dar, din păcate, lipsa de timp m-a obligat să mă adaptez cititului din mers). Tocmai de aceea, cititul foiletonului era frusttrant, voiam să mă pierd în universul ficțional din fața mea și când în sfârșit reușeam să mă desprind complet de realitate, fragmentul se termina și trebuia să ma aștept două luni până la următorul.

Bine, nu că a avea romanul în față mi-a lăsat un gust mai bun la final, pentru că fiind primul volum dintr-o trilogie, m-a lăsat cu buza umflată, cu mii de întrebări fără răspuns și cu o dorință greu de stăvilit de a citi următorul roman acum!. Totuși, știu că Marian abia a încheiat turneul său național de promovare a cărții și faptul că a avut curajul (și resursele unei echipe minunate în spate!) de a face un asemenea demers, de a sta luni de zile pe drumuri, trecând din oraș în oraș, din librărie în librărie pentru a-și duce povestea în întreaga Românie mi se pare un gest incredibil de fain și, în calitatea de cititor, sunt în același timp încântată de tot efortul depus pentru noi, dar și extaziată că prima carte a Zeului Căzut va ajunge la mult, mult mai multă lume în urma acestui turneu. Așa că pot să mai aștept până la următorul volum o vreme.

Cât despre poveste în sine... nu mi-aș fi imaginat niciodată că un basm pe care l-am studiat la școală până când a fost secat complet de orice fel de plăcere a lecturii ar putea fi reinterpretat, reimaginat și remasterizat ca să iasă un cadru de poveste în care unul din personajele secundare capătă ceea ce este, practic, propriul lui spin-off. Și ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că, de-a lungul cărții, povestea lui Haiganu nu se concentrează neapărat pe el, deși e clar că e legenda lui. Pentru mine, Zourazi a fost personajul principal, iar efectul creat de această diferență dintre personajul central și personajul în jurul căruia se învârte, de fapt, povestea a fost fascinantă.

Însă ceea ce mi-a plăcut la acest prim volum al seriei dedicate Zeului Căzut este faptul că e mai mult decât un început de serie, e mai mult decât o expozițiune lungă, cum am tot citit în ultimul timp. E o carte care își spune propria poveste, dar, în același timp, promite noi aventuri, noi răsturnări de situație. Te face să vrei mai mult, chiar dacă, privind în urmă, ai primit deja destule: personaje pe care n-ai cum să nu le iubești, imaginație cât curpinde (cea mai interesantă idee a fost, de departe, modul în care Preoții interacționau cu Ghilmax), o poveste plină de turnuri neașteptate (Pleistoros și intrigile lui, în special dezvăluirea din final, care m-a lăsat cu gura căscată) și o lume fascinantă în care să te pierzi într-o asemenea măsură încât să nu mai vrei să o părăsești. Și tocmai de aceea vreau mai mult.

Totuși, motivul pentru care vreau o continuare este faptul că, într-un fel, știu deja aproximativ cum va arăta finalul, presupunând că povestea e un prequel la aventurile lui Harap-Alb. Și tocmai de aceea vreau să aflu cum e înfrânt antagonistul poveștii (dacă este înfrânt... Cu cât mă gândesc mai mult la poveste, cu atât mă îndoiesc mai tare) pentru că, deși e în mod clar the villain, am ajuns să-l admir pentru intrigile sale și, într-un fel, deși nu țin cu el, mi-a intrat cumva pe sub piele. Nu mi-e simpatic, dar e impresionant. Și mi se pare un adversar mai mult decât redutabil, așa că vreau să aflu dacă planurile lui vor fi zădărnicite sau va reuși, din nou, să păcălească pe toată lumea, inclusiv cititorii.

Concluzia? Citiți romanul acum pentru că nu numai că o să descoperiți în Ochilă mult, mult mai mult decât a rămas după ce a fost disecat la orele de română, dar veți descoperi și un roman original, surprinzător și fascinant!