Clubul de Lectură Nemira #23

Luni seara mi-am închis frumos caietele și am tras un chiul de la a fi în sesiune ca să particip la întâlnirea Clubului de Lectură Nemira. Nici nu puteam să lipsesc pentru că am citit cartea lunii, Omul pictat, pe nerăsuflate și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am încălcat puțin obiceiul și v-am povestit despre ea înainte de întâlnirea cu ceilalți cititori.


Acum, dacă stau să mă gânesc, am făcut bine pentru că deși ne-am pus de acord că a fost o carte reușită, am senzația că în marea majoritate a timpului n-am făcut decât s-o criticăm. N-am fost mai mereu de acord cu ceilalți pentru că foarte multe elemente din carte pur și simplu au funcționat pentru mine, dar a fost interesant să văd păreri complet diferite pe care culmea, am reușit să le înțeleg. Știu că mereu insist pe chestia asta, dar e adevărat: e întotdeauna foarte fain să vezi două păreri diferite despre aceeași carte (se aplică și la altele, dar mie la cărți îmi place enorm).

Spre exemplu, pentru unii lupta din finalul romanului a fost prea cleșică, hollywoodiană și fără suspans. La fel cum nu e o surpriză ce personaj va deveni omul pictat din titlu, faptul că lupta aceea va avea loc e destul de evident destul de repede, la fel cum promisiunea unei serii garantează rezultatul luptei, cel puțin pentru protagoniști (bine, există mereu posibilitatea unei morți neașteptate de când GRRM ne-a reamintit că orice e posibil, dar nu părea genul acela de carte). Dar faptul că anumite elemente sunt previzibile nu le ia nimic din farmec, faptul că știi că urmează o luptă nu înseamnă că nu vrei să vezi desfășurarea ei, faptul că știi cine o să scape nu înseamnă că n-o să treci prin ceva emoții, faptul că personajul principal e în siguranță nu înseamnă că nu-ți poate părea rău pentru vreun personaj secundar.

Însă o chestie cu care mi-a fost greu să rezonez a fost părerea cuiva că lupta n-a părut credibilă. Bun, am zis-o și în recenzie, nu cred că în realitate oamenii ar sări să se apere unii pe alții, descoperind un curaj pe care nu știau că-l posedă. Dacă ar trebui să depind de vecinii mei și de curajul lor ca să ne apărăm de demoni, atunci da, am crăpa cu toții, naivii primii. Dar în roman e o altă lume, e un univers fantastic, deci e voie să crezi că se poate. De fapt, chiar se poate, se întâmplă sub ochii tăi, așa că de ce nu? „Altundeva, altcândva” e un tărâm magic unde orice e posibil și autorul reușește să creeze un „altundeva” destul de coerent încât eu am reușit să-l cred. Și mi-a făcut plăcere să-l cred.

Alte minusuri pentru unii au fost magia glifelor insuficient explicată („it's magic” nu merge pentru toți :)) ), personaje bidimensionale, inclusiv cele principale (eu n-aș zice bidimensionale, ci mai degrabă cu o evoluție ușor de ghicit), excepția fiind Bruna, care a fost unanim considerată badass-ul romanului, faptul că Arlen nu s-a comportat nicio clipă ca un „băiețel adevărat” pentru că era axat pe luptă în loc să profite puțin de frumusețile pe care i le oferea viața (a se citi personajele femnine care nu voiau decât iubirea lui) și, desigur, scena violului. Cred că jumate din întâlnire s-a învâritit în jurul celor câteva rânduri despre viol. Nu-mi explic de ce, dar discuția se întorcea mereu la acel moment. Adevărat, acolo și eu am avut o problemă cu reacția tipei în cauză, care a depășit momentul mult prea repede.

Am zis și de bine despre carte, și încă destule pentru că deși ne-a plăcut să ne legăm de mai toate elementele din carte, pentru majoritatea celor care ciiseră romanul, povestea a fost suficient de captivantă încât s-o ducă la bun sfârșit și să-și dorească aproape în unanimitate o continuare.

Și dacă tot am adus vorba de dorit mai mult... am făcut un mic experiment luni și am adus-o și pe sora mea (ca să fiu sinceră până la capăt, ea voia să participe de ceva timp, de curiozitate, dar eu am tot ezitat. Nu pentru că mă îndoiam că s-ar fi simțit bine, ci pentru că my social awkwardness mi-a stat în cale. Până la urmă, am dat chix cu brio la capitolul social, exact cum mă așteptam, dar nu i-am afectat experiența prin asta, so all is good). Pe scurt, i-a plăcut și o să mai vină. Pe lung... mi-a povestit cum i s-a părut pe drum spre casă și mi-a plăcut că mi-a redat extrem de fidel dinamica grupului și rolurile pe care le are fiecare în cadrul clubului... Bine, the-designated-hater nu era greu de ghicit, dar a prins și chestii mai subtile.

În rest, atmofera i s-a părut destul de familiară pentru că toți ne cunoșteam între noi (cred că singurul om care se afla acolo pentru prima dată, cu excepția ei, a fost un adevărat personaj în sine: un domn care citea cu totul altceva, stând totuși în cercul nostru, dar ignorându-ne complet timp de vreo 2 ore...) dar i-a plăcut asta pentru că înseamnă că în curând va deveni și ea parte din, citez: „cercul nostru de barosani”.

Dacă mai sunt cititori interesați de a deveni și ei barosani, următoare întâlnire are loc pe 23 februarie. Deocamdată votăm pentru cartea lunii, urmează să fie anunțată cel mai probabil lunea viitoare.