Povestea: Nisal, Cetatea zăpezilor, se află pe înălțimile unor munți greu de escaladat, biciuiți de vânturi înghețate și bântuiți de un frig tăios. Există o singură cale de acces, un pod de gheață suspendat peste abis cu ajutorul magiei, aceeași magie care ține la distanță iarna veșnică de străzile Orașului Magiei și Artei. Aici, fiecare clădire e o operă de artă, fiecare fațadă e o încântare pentru ochi, fiecare cântec auzit pe străzi sau în taverne e o dovadă de măiestrie a celui care și-a folosit instrumentul sau vocea pentru a-și vrăji auditoriul.
În această cetate se întoarce Lied, un liandrin (o ființă asemănătoare oamenilor, dar care trăiește sute de ani) care a venit să-și demonstreze talentul de bard în cadrul carnavalului anual. Însă sub înfățișarea de cântăreț, Lied este și un hoț priceput, care deseori a profitat de talentul său de a vrăji masele pentru a le oferi complicilor săi ocazia să ușureze pungile celor prezenți. De data asta, vrea să facă o poznă mult mai mare și să-l adoarmă chiar pe rege.
Însă vraja care ar trebui să-i permită să adoarmă și să trezească pe oricine dorește funcționează doar pe jumătate, regele rămânând adormit. Și de parcă acest lucru n-ar fi de-ajuns ca să-i asigure o moarte rapidă, Lied descoperă că „gluma” sa este pârghia care declanșează o serie de comploturi care au ca scop deturnarea puterii Inimii de Gheață, artefactul care alimentează magia de care Nisal are nevoie pentru a rezista frigului.
Așa începe o poveste plină de creaturi desprinse din legende, urmăriri prin subteranele misterioase ale orașului, dar și despre prietenie și sacrificiu.
Părerea mea:
Încă de la primele rânduri, romanul m-a „prins” chiar prin felul cum e scris. Nu pare deloc primul volum al unui debutant, pentru că sună exact așa cum trebuie să sune o poveste high fantasy. Cuvintele sunt așezate exact așa cum trebuie, dialogurile sună natural, descrierile se împletesc frumos cu narațiunea, termenii lumii respective, fie ei clasici sau inventați, dau o notă aparte fără să încarce textul sau să îndepărteze cititorul. De fapt, întregul volum e ușor de citit. În plus, poemele incluse în poveste îi oferă acesteia o tușă suplimentară de veridicitate, iar legendele Nlithiei sunt pur și simplu minunate.
De fapt, întreaga lume în sine e la fel de frumos și de detaliat construită precum Cetatea Zăpezilor, captivând pe oricine îi trece pragul folosind romanul drept cale de acces. De la mâncărurile servite prin tavernele de la suprafață la ierarhia ființelor ascunse în subteran, de la banii oferiți în jurul vrăjilor croite la comandă până la compasiunea unui popor uitat, toate detaliile, dar și tușele largi conturează o lume nu numai credibilă, dar și frumoasă, pe care în vremuri mai puțin tulburi decât cele din roman, ai vrea s-o vizitezi.
Personajele, însă, n-au prea avut timp să se contureze la fel e clar, fiind mereu pe fugă. Desigur, despre Lied am aflat destule, dar restul prietenilor lui pălesc prin comparație, ceea ce, în cazul poveștii acesteia nu e un minus, pentru că nu era timpul sau locul potrivit pentru ca și despre trecutul lor să aflăm mai multe, dar dacă vor apărea și în volumele viitoare, mi-ar plăcea să știu mai multe despre Mira și Val. Totuși, citind Inima Dragonului, m-am îndrăgostit pe loc de Blu (Bristle), un pui de dragon pe care nu pot să mi-l imaginez decât cu ochii mari și adorabili ai animalelor din filmele Disney (un fel de Pascal din Tangled cu mai mulți solzi și cu aripi), deși poate deveni rapid un adversar redutabil. O să vă cucerească imediat și o să vă doriți și voi un astfel de partener de nădejde.
Am pomenit mai sus de faptul că personajele sunt veșnic pe fugă: așa e construită acțiunea, o luptă contra cronometru pentru supraviețuire, apoi pentru repararea stricăciunilor provocate din aroganță și neștiință. Totuși, scenele intense sunt bine dozate, având destule momente de respiro sau schimbări de cadre între ele, astfel încât să nu devină obositoare. În rest, povestea e construită pe modelul luptei dintre Bine și Rău. N-o să intru prea mult în detalii, ca să nu dau spoilere, dar sunt destule surprize și răsturnări de situație cât să te facă să dai pagină după pagină, deși sunt o idee cam multe... să le zicem reapariții neașteptate pentru gustul meu.
În concluzie, Inima Dragonului e un roman fantasy între paginile căruia veți descoperi o lume superbă, în care un personaj ce mi-a amintit pe alocuri de Dr. Who (pentru că are un trecut de care se rușinează, e impulsiv uneori, dar e mereu generos cu viețile celor din jur și luptă fără îndoială de partea Binelui) are parte de o aventură care merită transpusă într-o baladă la fel de frumoasă precum cele din vechime pe care le cântă el prin tavernele întâlnite în drumurile sale. De asemenea, e un prim volum extrem de promițător, care nu lasă urmă de îndoială în legătură cu faptul că ne dorim cu toții un volum doi în care să revenim pe tărâmurile Nlithiei.
Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Inima Dragonului, le găsiți pe blogurile: • FanSF
• Catharsis Writing
• Cu mintea la... SF
• Everything and Anything
• Assasin CG
• Iulia Albota
• Nantan Lupan
Pentru 7 iunie, vom citi Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu și, dacă tot a trecut jumătate de an de la începutul proiectului, vom mai citi și Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, recenziile urmând să apară pe data de 14 iunie. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.