Despre cărți: 7 motive să participi la un club de lectură

Mâine are loc a 47-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, care va împlini în martie patru ani. Și pentru că de-a lungul acestor aproape patru ani, am ajuns să mă oftic de fiecare dată când lipsesc, m-am gândit să vă povestesc de ce îmi plac atât de mult întâlnirile noastre:

1. Poți să vorbești despre cărți.
Da, pe bune, ăsta e primul meu argument și dacă tu ai în grupul de prieteni cel puțin o persoană care îți împărtășește pasiunea pentru citit, treci mai departe. Aceia dintre noi care am fost mai puțin norocoși știm că fiecare discuție despre câte o carte care ne-a plăcut se încheie după maximum două minute de monolog, când ne dăm seama că toți ne ascultă politicoși, dar cu privire goale. Asta în cazul fericit în care chiar ne ascultă.

La un club de lectură, însă, scopul întâlnirii e ca fiecare să-și spună părerea despre o carte, deci poți vorbi liniștit cât de mult vrei despre absolut orice detaliu care ți s-a părut fabulos și lumea chiar o să te asculte. Ba mai mult, n-o să apuci să monologhezi prea mult, pentru că imediat o să ți se răspundă. Ba chiar ai șanse ca lumea să-ți înțeleagă referințele literare ;)

2. O să cunoști oameni noi.
Nu garantez că toți oamenii pe care îi întâlnești la un club de lectură îți vor deveni cei mai buni prieteni, dar cel puțin cu o parte dintre ei o să-ți facă plăcere să stai de vorbă și la o bere, după ce întâlnirea s-a încheiat. Oricum, dacă n-ai prieteni... care să și citească, atunci o să-ți faci la un astfel de club. Și indiferent de cum arată viața ta socială, o să găsești aici oameni cu care să poți sta de vorbă și despre seriale, muzică sau orice altceva îți mai place. Inclusiv despre oamenii ăia nașpa care îndoaie colțurile paginilor cărților pe care le citesc.


3. O să afli și alte păreri.
Nu tuturor ne plac finalurile fericite. Sau poveștile de dragoste, personajele feminine sensibile, poveștile cu prea multă acțiune, introspecția sau atmosfera sumbră. Sau cărțile fără poze. Nu, scuze, la cărțile fără poze cred că suntem cu toții de acord. Oricum, ideea e că o să descoperi că nu tuturor le-a plăcut cartea despre care tu crezi că a fost o capodoperă. Sau că v-a (dis)plăcut aceeași carte din motive complet diferite. Și e sănătos să-ți dai seama că oamenii nu gândesc la fel și că asta e absolut minunat pentru că în jumătatea aia de oră în care ai luat apărarea personajului tău preferat ai avut parte de cel mai interesant dialog din ultima săptămână (sau poate doar îmi trebuie mie prieteni noi).

4. O să citești cărți pe care nu le-ai fi citit niciodată.
Indiferent de procesul prin care se alege cartea care va fi dezbătută la următoarea întâlnire a clubului tău, vei ajunge mai devreme sau mai târziu să citești fie o carte despre care n-ai auzit niciodată și care e complet diferită de ceea ce citești de obicei, fie o carte despre care ai auzit, dar crezi sincer că ai detesta-o dacă ai citi-o. Bine, există și varianta în care tu ești micul dictator care alege mereu cartea care trebuie citită, dar s-ar putea ca în acest caz, ceilalți să plănuiască o lovitură de palat și să aleagă și ei un volum. Oricum, vei ajunge să citești ceva nou. Și s-ar putea să-ți placă. Sau, dacă nu, măcar vei putea argumenta de ce cartea respectivă ar trebui arsă pe rugul rușinii.

5. O să citești mai mult.
Dacă ești genul de persoană care vrea să citească, dar nu prea are timp, o să vezi că un club de lectură o să te facă să-ți găsești timp, pentru că după două-trei întâlniri la care ai venit fără să fi citit cartea (da, se poate, nu e musai „să-ți faci tema”, că nu suntem la școală), o să începi să-ți dorești să participi mai activ la conversație și o să-ți găsești câteva ore din când în când ca să citești cartea.

Dacă ești genul de persoană care citește destul de des, o să vezi că după orice întâlnire la care sunt menționate vreo 2-3 titluri pe care nu le-ai citit, lista de cărți pe care îți dorești să le citești o să crească și o să tot crească... Din fericire, sigur nu ești singurul căruia i se întâmplă asta, ci chiar ești responsabil(ă) pentru că prin recomandările tale, ai lungit și tu lista altora, așa că vă puteți consola reciproc data viitoare când vă întâlniți.

6. O să-ți scoată din cap prostiile de la școală.
Că tot spuneam mai sus că nu suntem la școală... Ții minte comentariile alea literare din liceu pe care le toceam pentru bac? Când învățai pe de rost citate din romane pe care le detestai și trebuia să zici că Ion era un personaj complex? Ei bine, la un club de lectură poți să zici ce crezi tu cu adevărat. Și nu trebuie să-ți argumentezi părerea cu citate din doi critici morți, e de-ajuns că așa ți s-a părut ție. Și nici măcar nu trebuie să citești toată cartea, dacă după 10 pagini ai decis că e cea mai mare plictisitoare chestie din lume, vii și zici asta. E eliberator. Plus că, dacă se alege o carte a unui autor român, s-ar putea să descoperi că ăștia încă vii nu mai scriu toți despre țărani, ci unii chiar abordează subiecte mișto.

7. Poți să-i spui autorului în față ceea ce crezi despre cartea lui.
Bine, asta nu e valabil de fiecare dată, ci mai ales la autorii români, ușor de adus la o întâlnire a clubului, unde ai ocazia să-l întrebi ce naiba a vrut să spună, să-i zici în față că e un geniu literar sau că n-ar trebui să mai scrie vreodată sau pur și simplu să descoperi că și autorii sunt oameni ca toți oamenii și că dincolo de ceea ce au scris, au preferințe politice și gusturi dubioase la țigări.

În concluzie, dacă din articolul meu ai înțeles că am o viață socială egală cu zero și mă agăț de orice ocazie ca să îmi fac și eu niște prieteni, atunci ești psihologul meu și parcă te-am rugat să nu-mi mai citești blogul. Dar dacă te-am convins că un Club de Lectură e chiar o chestie faină, vino mâine în mansarda de la Cărturești Verona, unde o să discutăm despre romanul Arhanghelul Raul al lui Ovidiu Eftimie în prezența autorului, care ne va și citi câteva fragmente din ceea ce scrie acum, așa că ai ocazia să-i zici din timp că următorul lui roman o să fie nașpa/minunat.

Mineral - Clubul de Lectură Nemira #35

Au trecut mult prea multe zile de când n-am mai dat în taste pentru blog. Motivul a fost începutul meu de an „superb”, adică o presesiune care mi-a amintit supărător de mult de finalul de semestru din liceu, când toți profii puneau lucrări peste lucrări cu bonusuri de ascultări ca să facă norma de note și să încheie medii. Diferența a fost că de data asta, noi studenții ne chinuiam să înghesuim teme și colocvii în cele 2 săptămâni dinainte de sesiune, ca să facem norma de puncte de intrat în examen. Oricum, atunci când te culci la 7-8 dimineața când abia ai terminat o temă, doar ca să te scoli pe la 12 ziua și să te apuci de o alta, ceva, undeva, n-a mers tocmai bine de-a lungul semestrului. În mare, a cam fost vina mea că am lăsat totul pe ultima sută de metri, dar am și eu limitele mele de sictir și unul din lucrurile la care facultatea mea excelează este împingerea acestor limite din ce în ce mai sus. Și chiar când credeam că s-a terminat, a început sesiunea, cu două examene în zile consecutive, așa, de încălzire. Superb sau ce?

Mă rog, să zicem că de atunci și până acum am apucat să dorm în hălci de câte 12 ore, doar ca să lenevesc restul de 12 ore cu telefonul sub nas, așa că pot să declar că am supraviețuit lunii ianuarie. Bine, mai am două săptămâni de sesiune în față, așa că aventurile facultății nu iau pauză, dar în sfârșit pot întrezări luminița de la capătul tunelului. Așa că am decis să mai scot capul în lume și am participat luni la Clubul de Lectură Nemira.

Și cum să ratez prima întâlnire din 2016, când volumul ales a fost chiar Mineralul autorului bicefal format din Marian Truță și Dănuț Ungureanu, care au fost invitați să stea de vorbă cu noi? Citisem deja volumul în decembrie, îl votasem special pentru că îmi plăcuse, aveam întreaga zi liberă... așa că am ajuns acolo cu chef de ascultat impresii. Și se pare că n-am fost singura cu chef de ascultat, pentru că seara a început timid, cu Alexa încercând să întrețină discuția cu cei doi autori, în timp ce noi restul nu prea ne găseam cuvintele. Însă cei mai curajoși au preluat inițiativa și, încet încet, în loc de întrebări și răspunsuri s-a înfiripat un dialog, presărat cu impresii de lectură, critici și laude și, ca întotdeauna, păreri împărțite.


Pe scurt, romanul spune povestea unor personaje care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care nemurirea a devenit posibilă prin contopirea cu piatra. Practic, fiecare persoană poate accepta să fie supusă procesului de fuziune, la finalul căruia va deveni un asteroid înzestrat cu conștiință, având la dispoziție o eternitate pentru a călători printre stele. Supraviețuire, iubire, religie, nebunie și singurătate, secretele universului, dar și ceea ce înseamnă să fii om, toate aceste teme sunt abordate în roman, majoritatea fiind tratate suficient de detaliat cât să te pună pe gânduri, dar lăsând un final destul de deschis încât să fii nevoit să-ți găsești propriile răspunsuri.

Mie mi-a plăcut acest aspect, m-am bucurat că autorii ne-au dat mult de gândit, lăsându-ne spațiu să ne găsim propriile concluzii. În plus, romanul chiar debutează cu un capitol extrem de ambiguu, cu un protagonist debusolat care explică suficient de mult cât să înțelegi că regulile lumii lui sunt diferite, dar și destul de puțin cât să vrei să afli mai multe. Sau cel puțin asta am crezut eu, pentru că au fost și câțiva cititori pentru care începutul nu a funcționat deloc, deoarece li s-a părut prea vag și greu de urmărit.

Nici finalul n-a fost pe placul tuturor, unul dintre participanți asemănându-l cu finalul Odiseei spațiale, dar mai puțin grandios. De asemenea, asemănări cu Odiseea spațiale s-au mai găsit, dar citind, eu personal nu le-am văzut. În schimb, deși inițial m-a surprins abordarea, mie finalul mi s-a părut extrem de potrivit cu restul cărții, amplificând senzația de apăsare, de imposibilitate de evadare nici măcar prin fuziunea cu piatra. Ar fi puțin mai clar dacă v-aș spune despre ce e vorba, dar credeți-mă, e o supriză care merită descoperită, mai ales că autorii ne-au dezvăluit faptul că nu au știut de la început exact cum se va termina romanul, având doar câteva linii mari pe care știau că trebuie să le urmeze povestea.

De asemenea, cei doi autori ne-au povestit despre ce înseamnă scrierea unei cărți „la patru mâini”, despre cum Mineral nu are nicio legătură cu Vegetal în mod voit și asumat (deși sunt prezente câteva referințe care mie personal mi s-au părut simpatice), ne-au confirmat și infirmat câteva concluzii (foarte puține, în general au preferat să lase textul să vorbească sau pe noi să ne găsim propriile răspunsuri). Însă cel mai fain mi s-a părut momentul în care au început să vorbească despre planurile lor de viitor: anul acesta nu vom avea parte de un nou volum comun, însă amândoi se vor concentra pe proiecte individuale.

După aceea, însă, ni s-a promis volumul al 3-lea al seriei, care nu va fi nici de data asta plasat în același univers cu celelalte romane, va fi cel puțin la fel de dark precum Mineralul, dacă nu și mai și, va avea ceva IA-uri și un titlu asemănător celor anterioare. Ba chiar vor lansa un concurs în care cititorii vor avea ocazia să încerce să ghicească titlul, singurele indicii de până acum fiind că este un cuvânt din dicționar terminat în „-ar”.

Pe scurt, a fost o întâlnire extrem de reușită, cu mai mulți participanți ca de obicei, cu discuții mult mai dinamice decât mă așteptam și foarte interesantă pentru că am avut autorii alături, astfel încât am putut să aflăm destule detalii despre culisele cărții. Abia aștept întâlnirea din februarie!

Clubul de Lectură Nemira - acum și cu furnici

Lunea trecută, alături de Andreea V. (aka Kitty), am ajuns în mansarda librăriei Cărturești ca să discutăm despre o pivniță. Mai precis, despre pivnița din romanul Furnicile, de Bernard Werber. Și pentru că e una din cărțile noastre preferate, am decis să scriem articolul împreună. În plus, având în vedere că Kitty mă consideră, citez „Excesiv de plictisitoare”, o s-o las pe ea să înceapă:

Când în sfârșit am ajuns în locușorul rezervat barosanilor*, eram ude de la lupta titanică cu frigul și ploaia. Mânerul barosului meu era îmbibat cu apă. Dar asta nu m-a demoralizat! Venisem acolo să vorbim despre furnici roșii și nici măcar enigme precum "faceți 4 triunghiuri echilaterale din 6 chibrituri" nu ne puteau opri! Așa că ne-am pus baroasele la uscat (chiar și cele upgradate, făcute complet din metal sau cele cu perle și pietre scumpe) și ne-am așezat să vorbim despre cartea lui Bernard Werber.


Romanul e format din două părți care se îmbină: prima, cea din lumea oamenilor, se concentrează pe moștenitorii lui Edmund Wells, care descoperă un drum fără întoarcere în pivnița fostei locuințe a acestuia. Cealaltă se desfășoară în Bel-o-kan, capitala federației furnicilor roșii, unde se pare că există câteva furnici care gândesc separat de restul, alcătuind o celulă rebelă chiar în mijlocul mușuroiului. Din punctul meu de vedere, superbă și memorabilă este lumea furnicilor, care pare nu numai extrem de veridică, dar și fascinantă, deși pe alocuri poate fi extrem de crudă. Pe mine, cel puțin, m-au interesat mereu extratereștrii din literatură, dar să mi se prezinte o lume atât de străină, și totuși atât de aproape de mine mi s-a părut excepțional. Și în urma discuțiilor de la club, am înțeles că n-am fost singura care gândește astfel.

Într-adevăr, lumea intratereștrilor a fost fascinantă pentru toată lumea, dar asta nu înseamnă că fiecare n-a perceput-o în felul său. Câțiva au privit-o ca pe o civilizație orientală, asemănând maximele reginei cu cele ale lui Sun Tzu, câțiva n-au fost de acord, spunând că lumea furnicilor este exact ce este: o lume crudă, naturală, unde dacă nu ucizi, ești ucis (amintind atat de scenele cu ciocănitoarea verde și cu șopârlele, dar și de larvele de ichblablabla).

Totuși, de departe cea mai interesată diferență de perspective a fost expusă în momentul în care a fost pusă întrebarea: „E așa ceva posibil? Să fie inteligente alte ființe de pe Pământ, în afară de oameni?” Atunci eu am început să îmi expun părerea: nu putem fi siguri dacă e așa. E extrem de posibil ca animalele/insectele/plantele (și, de ce nu, extratereștrii, daca ne luăm după Orson Scott Card) să fie inteligente, doar că diferențele prea mari dintre ele și noi să ne împiedice să comuncăm. Imaginați-vă că există o ființă telepatică pe care noi o considerăm o brută doar pentru că n-avem capacitatea de a întelege acest fel de a transmite informația. Acum imaginați-vă ca există metode mai diverse (până la urmă, telepatia e tot o idee omenească), la care nu ne putem gândi, pentru că ies din sfera noastră de cunoștințe. Așadar, nu avem de unde să știm dacă sunt sau nu inteligente, pentru ca noi avem o definiție strict umană a ceea ce înseamnă să fi deștept (plus că toată lumea știe că oamenii se cred superiori). După ce mi-am exprimat eu frumos opinia, pac! Ovidiu m-a contrazis. Nu e posibil, zicea el, ca o ființă să se dezvolte atunci când nu și-a eliminat toți prădatorii, iar pe Terra, încă nu e niciun animal/insecta/etc. care să se pună cu civilizația umană contemporană. Imaginați-vă că o specie întreagă se află înconjurată de dinozauri fioroși. Ar mai avea acea specie timp să filosofeze asupra condiției sale? Un alt argument adus ar fi existența artei. Noi, oamenii avem picturi, simfoni etc., în timp ce niciun alt intraterestru n-are.

Desigur, n-am să vă plictisesc cu contraargumentele, adăugate cu pasiune. Vă spun doar că n-am recurs la lupte cu barosul. Eu, sincer, m-am distrat mult în dezbaterea asta, deși adevărul e că nu vom știi care dintre noi a avut dreptate, cel puțin nu până când se demonstreaza știintific (fie cu o Piatră de la Rosetta, fie cu o anti-Piatră-de-la-Rosetta :) ).

Mda, dă un paragraf și ți se ia tot articolul... Nu văd ce aș putea să mai adaug, pe lângă faptul că și mie mi-au plăcut discuțiile animate, mai ales pentru că de data asta nu s-au învârtit în jurul „bunătății” cărții (ne-a plăcut tuturor, yay!), ci în jurul ideilor prezentate în roman. Dar cel mai fain e că am aflat că volumul 3 al seriei urmează să apară destul de curând, așa că abia aștept să aflu care e deznodământul aventurilor furnicilor.

Între timp, însă, o să mă apuc de citit Războiul bătrânilor, cartea pe care o vom discuta la finalul lui octombrie alături de ceilalți barosani. De asemenea, dacă e cineva din Brașov, sâmbăta aceasta (10 octombrie) se organizează o ediție specială a Clubului și în orașul vostru! Detalii aici.


În încheiere, nu va pot recomanda decât devorarea cărții, pentru că e foarte faină. Până data viitoare, stați chill și citiți.

* Pentru cei nefamiliarizați cu Kitty, ea numește barosani oamenii care vin regulat la Clubul de lectură, prin urmare, consideră că toți au baroase, mai puțin eu, pentru că aparent singurul meu merit e că am adus-o pe ea în grup, acum putând să mă retrag în pace în facultate, de unde să nu mai ies decât cu diplomă de inginer. Sau ceva. **

** Nu-i adevărat! Minciuni! Ea n-are baros pentru că e încă tânără în ale barosănitului. E ca un ucenic, trebuie să-și merite arma! Eu am primit baros pentru că am fost numită barosancă. Într-o zi îl va primi și ea, când un mai mare al Clubului o va declara demnă.

Clubul de Lectură Nemira #26

Luni seara, ne-am strâns în ceainăria Rendez-Vous ca să discutăm despre una dintre cele mai faine cărți de până acum: Hoțul cuantic. Cartea este proaspăt apărută la Nemira, dar despre ea am tot auzit de-a lungul multelor întâlniri ale Clubului pentru că Ana și Diana o citiseră deja în limba engleză și păreau extrem de entuziasmate... și acum am înțeles de ce.


Cartea e, după cum bine zicea Sorin luni seara, împărțită pe straturi. Există un strat al poveștii, care te duce repede cu gândul la un roman polițist, dar totul e învelit bine într-un strat de tehnologie, și aici în acest strat m-am oprit eu la prima lectură, fascinată de fiecare rând. Sincer, m-a prins atât de mult cantitatea enormă de inovație prezentă în roman încât la un moment dat, pentru mine povestea ajuns în plan secund. Chiar și acum, după ce am discutat cu ceilalți cititori care au fost mult mai atenți decât mine, tot mi-ar fi greu să povestesc măcar în câteva cuvinte ce anume se întâmplă de fapt în roman. În schimb, aș putea povesti pe larg despre scopul exomemoriei sau modul de funcționare al gevulotului.

Însă, după cum spuneam, alții au fost mai atenți decât mine și nu s-au lăsat prinși în mirajele unei tehnologii care nu există. Totuși, și pentru ei autorul a avut destule surprize plăcute, pentru că Hoțul cuantic e genul acela de roman care îți place indiferent dacă ești sau nu iubitor de SF. Practic, are de toate pentru toți, sunt destul de multe elemente îmbinate astfel încât să existe câte un „cârlig” pentru fiecare. La prima lectură, „cârligul” meu a fost tehnologia. Când îl voi reciti (pentru că e genul de roman care se recitește, e prea fain ca să-l „trăiești” o singură dată), foarte probabil voi putea să mă concentrez și pe alte aspecte care mi-au scăpat.

Revenind la întâlnirea Clubului, m-am bucurat să văd că toată lumea a fost de acord cu faptul că Hoțul cuantic a fost o carte foarte bună. N-am mai avut unanimitate de ceva timp și nu mă așteptam să se întâmple tocmai acum pentru că autorul nu face nicio concesie unui cititor neobișnuit cu o multitudine de termeni noi. Ești pur și simplu aruncat în mijlocul unei lumi în care se jonglează cu termeni existenți (precum diversele fenomene care au loc atunci când o navă folosește antimaterie ca să înainteze), dar și inventați și ține de tine să ții pasul. Pentru mine, jumătate din plăcerea lecturii a fost să încerc să deduc toți termenii inventați, să încerc să înțeleg exact ce denumesc și cum funcționează acele tehnologii, dar știam că asta e ceva personal și nu mă așteptam ca și altora să le placă acest ritm alert care îl forțează pe cititor să alerge alături de scriitor sau să rămână inevitabil în urmă. Dar se pare că m-am înșelat și că tuturor le-a făcut plăcere „cursa” alături de Hannu Rajaniemi.

Interesantă mi s-a părut discuția despre asemănările și deosebirile dintre acest roman și Neuromantul lui Gibson... unora li s-au părut asemănătoare, dar pentru mine Hoțul a fost o lectură mult mai ușoară (nu în sensul de facilă, ci mă refer la faptul că lectura „curge” mult mai repede) pentru că atmosfera din romanul lui Rajaniemi a fost mult mai puțin apăsătoare, mult mai senină, luminoasă, plăcută, în timp ce la Gibson, atmosfera era încărcată de senzații negative. Totuși, am putut vedea asemănănarea pe partea tehnologică pentru că deși au puține „gadgeturi” în comun, în ambele cazuri tehnologia e fascinantă și uimitoare.

La final, ne-am pus de acord că abia așteptăm următorul volum al aventurilor lui Jean le Flambeur, însă între timp, până pe 2 mai vom vota cartea pe care vrem s-o discutăm la sfârșitul lunii viitoare.

Clubul de Lectură Nemira - 2 ani

Miercuri seara, membrii mai vechi sau mai noi ai Clubului de Lectură Nemira ne-am adunat în mansarda librăriei Cărturești Verona ca să aniversăm 2 ani de la înființarea Clubului. Pentru că ni se promisese tort, am fost mai mulți ca de obicei, dar Alexandra a venit pregătită cu două torturi, câte unul pentru fiecare an de Club, așa că a fost destul pentru toată lumea.


Dar deși suntem devoratori de dulciuri, suntem mai ales devoratori de cărți, așa că nu tortul a fost vedeta serii, ci autorul Sebastian A. Corn (pseudonimul lui Florin Chirculescu). Totuși, întâlirea mi s-a părut atipică, deoarece accentul a căzut foarte puțin asupra romanului Ne vom întoarce în Muribeca, despre care cred că am vorbit maximum 10 minute, atingând foarte puțin conținutul romanului, ci am discutat mai ales despre lungimea sa (deși dl. Chirculescu ne-a povestit câte ceva despre pasiunea sa pentru Fawcett).

În schimb, seara mi s-a părut mai mult o sesiunea de Q&A și dacă o privesc din punctul acesta de vedere, a fost destul de reușită. Invitatul special al serii ne-a povestit multe despre el însuși, mai întâi din perspectiva de cititor, iar apoi din cea de scriitor. Am fost surprinsă să aflu că exceptând seria Cântec de Gheață și Foc, care a reușit să-l captiveze, dl. Corn n-a mai citit de ceva timp scrieri din zona SF&F pe motiv că n-a mai regăsit în acestea senzația suprinzătoare care l-a cucerit atunci când a descoperit acest gen. Fie pentru că știința a ajuns din urmă ideile de care abunda anticipația secolului trecut, fie pentru că domeniile în care omenirea e încă în beznă sunt greu de digerat pentru nespecialiști, cert e că SF-ul nu reușește să-l atragă la fel ca scrierile altor autori pe care îi citește acum (a dat și câteva nume, mulți autori ruși contemporani, dar n-am fost pe fază și n-am apucat să notez vreun autor).

Având în vedere că din romanele pe care le-am citit în ultimii ani, cred că acelea care nu sunt SF&F se pot număra pe degetele de la o mână, nu sunt nici pe departe de acord. Adevărat, nu cred că pot să compar lista mea de lecturi cu cea a domnului Chirculescu, tocmai de asta am ales să păstrez tăcerea, dar Ovidiu s-a lansat într-o argumentare cu care nu pot să nu fiu de acord, demonstrând rapid că dacă aruncăm o privire pe marile sau micile ecrane, SF-ul e pe val.

Pe lângă perspectiva sa de cititor, dl. Corn ne-a povestit și despre viața de scriitor, răspunzând la întrebările legate de cum, când și cât scrie. Mi s-a părut incredibil faptul că, deși e medic, își petrece aproximativ 4 ore zilnic scriind (dovada vie că dacă ești disciplinat și hotărât, găsești tot timpul de care ai nevoie) și mi-a plăcut faptul că înainte de a trimite un manuscris, își petrece cel puțin o zi întreagă recitindu-l cap-coadă pentru a verifica nu numai scăpările minore (de tastare șamd), dar și pe cele de logică internă a romanului, care pot apărea în urma numeroaselor rescrieri. Și, desigur, ne-a spus povestea pseudonimului său.

Totuși, trăgând linie, cu excepția discuțiilor dintre invitatul serii și Ovidiu, care au devenit deosebit de animate la un moment dat, seara mi s-a părut mult mai formală decât de obicei. În schimb, celebra „bere de după”, devenită deja eveniment în sine a fost mult, mult peste toate cele de până acum. Poate pentru că eram mai mulți, poate pentru că deja ne știm între noi și știm cu cine ne place să stăm de vorbă, așa că ne așezăm strategic la masă, poate pentru că berea într-adevăr dezleagă limbile (n-am cum să-mi dau cu părerea la capitolul ăsta, eu beau ciocolată caldă mai mereu pentru că seara am chef de lucruri foarte dulci), cert e că ne-am lansat în discuții despre lucruri precum evoluție sau suflet, despre biologic și artificial, despre ce ne rezervă viitorul și ce am vrea noi să ne rezerve... E ca și cum ne-am fi simțit „nevorbiți” și am vrut să recuperăm.

În final, nu pot decât să sper ca luna viitoare să revăd cât mai mulți din oamenii prezenți la întâlnirea aniversară pentru că indiferent ce carte va fi aleasă, sunt convinsă că plecând de la ea, putem ajunge la niște dezbateri numai bune pentru pus rotițele cerebrale la lucru.

Clubul de Lectură Nemira #24

Din motive tehnice (adică facultate), n-am reușit să ajung la ultima întâlnire a Clubului de Lectură, însă am rugat-o pe sora mea să scrie ea câteva rânduri despre cum fost... Prin „câteva”, chiar speram să fie câteva, în ideea că vorbesc eu puțin despre carte înainte, dar i-a ieșit un articol întreg, așa că eu îmi păstrez impresiile pentru altă ocazie. Așadar, fără alte introduceri, predau tastatura lui Kitty-(deocamdată)-fără-blog:

Clubul Barosanilor s-a întors…
Și nu se ține de glume *sunet dramatic*.


Vorbind serios, luni, Ghanda (nu știu dacă o știți, dar e blogul ei până la urmă) a decis că, în loc să facă ceva excesiv de fain și să vină la Clubul de lectură Nemira, să se ducă să facă ceva mult mai plictisitor (adică să nu se ducă la Clubul de lectură Nemira). Așa că m-a trimis pe mine ca să o reprezint și pe ea.

Cartea discutată a fost „La capătul curcubeului” de V. Vinge, o carte groasă, dar foarte ușor de citit. Toată lumea a fost de acord că se citește repede, dar asta nu înseamnă că ne-am pus de acord cu tot și toate.

Dar chiar și când am stat să discutăm cum interpretează fiecare cartea, totul s-a petrecut într-o atmosferă degajată pe care o poți observa chiar și fără să fi barosan un membru vechi al Clubului. Așadar, indiferent ce aspecte ale cărții se discutau, ajungeam să râdem, să vorbim cu pasiune și să dezbatem într-un cadru prietenos.

Dar hai să lăsăm vorbitul vag și să trecem la lucruri concrete, mai exact la concluziile la care a fost supusă cartea: În „La capătul curcubeului” este vorba de un complot masiv, plin de ițe și tehnologie pe care, fără îndoială, vom ajunge să o „purtăm”.

Toți am fost de acord: este un viitor foarte plauzibil, cel puțin din punct de vedere tehnologic. Și s-a vorbit chiar de viitorul apropiat. Așadar, dacă încă nu știți cum anume o să arătați peste câțiva anișori, jocurile video vor fi trăite și simțite, ecranul laptopului va fi o lentilă de contact care va suprapune virtualul peste realitate, mișcările pe care le face corpul vor fi comenzi, iar dacă te uiți la cineva ca și cum ai vrea să-l omori, imaginea acelei persoane va primi un zoom.

Am vorbit și despre personaje, începând cu evoluția lui Robert Gu. Doar că, în loc să vorbim despre evoluția lui de la om groaznic la om bun și apoi la... Gu-ul final (hehe, „Gu-ul final sună haios), am vorbit de evoluția sa de la bătrân care respingea orice formă de tehnologie până la omul care merge mână în mână cu ea.

S-a menționat și Sharif, săracul omuleț care încerca să-și scrie lucrarea de licență luându-i un interviu celebrului poet Robert Gu (da, Gu-ul menționat mai sus) și ajunge virusat de tooooată lumea. Cel mai haios era că, în timp ce își punea sărăcul student întrebările, cineva prelua controlul calculatorului lui și acel cineva punea el întrebări, în timp ce Sharif asista fără să poată face nimic. Dar, în loc să fie indignat că este controlat, el iși lua notițe pentru că întrebările puse de ceilalți erau mult mai inteligente decât întrebările lui.

Și când s-a ajuns la Iepure... Ei, vezi atunci cum se împart părerile. Cineva a spus că-i personaj secundar (Cum?!). Mie, personal, mi s-a părut cel mai badass personaj. Unii susțineau că-i inteligență artificială, alții că e un prankster cu mult timp la dispoziție. S-a pus întrebarea de ce anume inteligențele artificiale sunt considerate puerile. Cineva a scos din pălărie argumentul că undeva scria că Iepurele doarme, deci nu poate fi inteligență artificială. Ceilalți au spus ca era o figură de stil. Apoi cele două tabere au scos baroasele și ne-am luptat ca în basme. Glumesc. S-a ajuns la concluzia că fiecare interpretează cum vrea. Dar ne-am pus de acord că a-ți pune totul într-o singură certificare e doar un mod al autorului de a scăpa de Iepure (cel mai fain personaj, care, apropo, nu era artificial :P).

Foarte fericiți, Barosanii au descoperit că, dintre toate personajele, numai trei nu au avut nicio legătură cu complotul (și anume gemenii și profesoara). Dar să vă spun un mic secret: și profesoara avea legatură cu complotul, sunt aproape sigură că la un moment dat ea și Albert au vorbit despre studenții ei, dar nu am vrut să le spun. Păreau așa fericiți că au descoperit trei personaje și nu am vrut să le stric starea de spirit.

Și, evident, s-a discutat tocarea cărților fizice (lucru asemănat chiar și de autor cu Fahrenheit 451) și de digitalizarea lor. Pe scurt: tocarea cărților e rea, iar digitalizarea lor e bună as long as it doesn’t ruin the printed word.

Așadar, dacă vreți o doză bună de lume tehnologizată fascinantă, de complot cu bătrâni tineri, de cărți distruse și salvate, personaje misterioase, spionaj, medicină din viitor și un virus care poate să îți controleze dorința de nuga (și mintea...) atunci citiți „La capătul curcubeului”.

Și dacă vreți să fiți și voi Barosani, ori vă cumpărați baros, ori veniți și voi la Clubul de lectură Nemira din martie, când aniversează 2 ani de la înființare. Se lasă cu tort!

Semnat,
Andreea V, sora Ghandei, cunoscută vag sub pseudonimul Kitty

Clubul de Lectură Nemira #23

Luni seara mi-am închis frumos caietele și am tras un chiul de la a fi în sesiune ca să particip la întâlnirea Clubului de Lectură Nemira. Nici nu puteam să lipsesc pentru că am citit cartea lunii, Omul pictat, pe nerăsuflate și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am încălcat puțin obiceiul și v-am povestit despre ea înainte de întâlnirea cu ceilalți cititori.


Acum, dacă stau să mă gânesc, am făcut bine pentru că deși ne-am pus de acord că a fost o carte reușită, am senzația că în marea majoritate a timpului n-am făcut decât s-o criticăm. N-am fost mai mereu de acord cu ceilalți pentru că foarte multe elemente din carte pur și simplu au funcționat pentru mine, dar a fost interesant să văd păreri complet diferite pe care culmea, am reușit să le înțeleg. Știu că mereu insist pe chestia asta, dar e adevărat: e întotdeauna foarte fain să vezi două păreri diferite despre aceeași carte (se aplică și la altele, dar mie la cărți îmi place enorm).

Spre exemplu, pentru unii lupta din finalul romanului a fost prea cleșică, hollywoodiană și fără suspans. La fel cum nu e o surpriză ce personaj va deveni omul pictat din titlu, faptul că lupta aceea va avea loc e destul de evident destul de repede, la fel cum promisiunea unei serii garantează rezultatul luptei, cel puțin pentru protagoniști (bine, există mereu posibilitatea unei morți neașteptate de când GRRM ne-a reamintit că orice e posibil, dar nu părea genul acela de carte). Dar faptul că anumite elemente sunt previzibile nu le ia nimic din farmec, faptul că știi că urmează o luptă nu înseamnă că nu vrei să vezi desfășurarea ei, faptul că știi cine o să scape nu înseamnă că n-o să treci prin ceva emoții, faptul că personajul principal e în siguranță nu înseamnă că nu-ți poate părea rău pentru vreun personaj secundar.

Însă o chestie cu care mi-a fost greu să rezonez a fost părerea cuiva că lupta n-a părut credibilă. Bun, am zis-o și în recenzie, nu cred că în realitate oamenii ar sări să se apere unii pe alții, descoperind un curaj pe care nu știau că-l posedă. Dacă ar trebui să depind de vecinii mei și de curajul lor ca să ne apărăm de demoni, atunci da, am crăpa cu toții, naivii primii. Dar în roman e o altă lume, e un univers fantastic, deci e voie să crezi că se poate. De fapt, chiar se poate, se întâmplă sub ochii tăi, așa că de ce nu? „Altundeva, altcândva” e un tărâm magic unde orice e posibil și autorul reușește să creeze un „altundeva” destul de coerent încât eu am reușit să-l cred. Și mi-a făcut plăcere să-l cred.

Alte minusuri pentru unii au fost magia glifelor insuficient explicată („it's magic” nu merge pentru toți :)) ), personaje bidimensionale, inclusiv cele principale (eu n-aș zice bidimensionale, ci mai degrabă cu o evoluție ușor de ghicit), excepția fiind Bruna, care a fost unanim considerată badass-ul romanului, faptul că Arlen nu s-a comportat nicio clipă ca un „băiețel adevărat” pentru că era axat pe luptă în loc să profite puțin de frumusețile pe care i le oferea viața (a se citi personajele femnine care nu voiau decât iubirea lui) și, desigur, scena violului. Cred că jumate din întâlnire s-a învâritit în jurul celor câteva rânduri despre viol. Nu-mi explic de ce, dar discuția se întorcea mereu la acel moment. Adevărat, acolo și eu am avut o problemă cu reacția tipei în cauză, care a depășit momentul mult prea repede.

Am zis și de bine despre carte, și încă destule pentru că deși ne-a plăcut să ne legăm de mai toate elementele din carte, pentru majoritatea celor care ciiseră romanul, povestea a fost suficient de captivantă încât s-o ducă la bun sfârșit și să-și dorească aproape în unanimitate o continuare.

Și dacă tot am adus vorba de dorit mai mult... am făcut un mic experiment luni și am adus-o și pe sora mea (ca să fiu sinceră până la capăt, ea voia să participe de ceva timp, de curiozitate, dar eu am tot ezitat. Nu pentru că mă îndoiam că s-ar fi simțit bine, ci pentru că my social awkwardness mi-a stat în cale. Până la urmă, am dat chix cu brio la capitolul social, exact cum mă așteptam, dar nu i-am afectat experiența prin asta, so all is good). Pe scurt, i-a plăcut și o să mai vină. Pe lung... mi-a povestit cum i s-a părut pe drum spre casă și mi-a plăcut că mi-a redat extrem de fidel dinamica grupului și rolurile pe care le are fiecare în cadrul clubului... Bine, the-designated-hater nu era greu de ghicit, dar a prins și chestii mai subtile.

În rest, atmofera i s-a părut destul de familiară pentru că toți ne cunoșteam între noi (cred că singurul om care se afla acolo pentru prima dată, cu excepția ei, a fost un adevărat personaj în sine: un domn care citea cu totul altceva, stând totuși în cercul nostru, dar ignorându-ne complet timp de vreo 2 ore...) dar i-a plăcut asta pentru că înseamnă că în curând va deveni și ea parte din, citez: „cercul nostru de barosani”.

Dacă mai sunt cititori interesați de a deveni și ei barosani, următoare întâlnire are loc pe 23 februarie. Deocamdată votăm pentru cartea lunii, urmează să fie anunțată cel mai probabil lunea viitoare.

Clubul de Lectură Nemira #22

Iar public o poveste de la un eveniment cu o întârziere serioasă, dar chiar sunt lucruri pe care vreau să le povestesc și n-am avut timp s-o fac, așa că nu pot decât să-mi cer scuze și să sper că nu devine un obicei (poate îmi revin acum, în vacanță). Ne-am întâlnit în mansarda librăriei Cărtureși Verona acum mai bine de o săptămână, dar discuțiile mi-au plăcut atât de mult încât am senzația că a fost ieri.


Cartea pe care am luat-o la puricat a fost Substanța M de Phillip K Dick, o carte care spune povestea unui polițist care lucrează sub acoperire între niște drogați și ajunge dependent de o substanță care îi scindează creierul în două, fiecare jumătate având personalitatea ei distinctă, ceea ce îl face să uite că el-polițistul și el-drogatul sunt una și aceeași persoană. Romanul este un pretext pentru ca autorul să poată picta în fața ochilor noștrii viața unor dependenți de droguri, viață pe care a dus-o la rândul lui, așa că impactul este cu atât mai puternic.

Am citit cartea pentru prima dată acum câțiva ani și mi-a plăcut atât de mult încât am votat-o când a trebuit să alegem cartea despre care vom discuta și m-am apucat s-o recitesc special pentru întâlnirea clubului. Totuși, lunea trecută nu recitisem decât prima jumătate (însă între timp am terminat-o, mi se părea o poveste prea faină ca s-o abandonez, chiar dacă știam ce urmează să se întâmple), dar a fost de-ajuns ca să-mi reamintesc de ce îmi plăcuse povestea: autorul nu încearcă să convingă pe nimeni de nimic, el doar prezintă o situație și lasă fiecare cititor să tragă propriile concluzii. Bineînțeles, nu e nimic prezentat în mod obiectiv pentru că nimeni nu e cu adevărat obiectiv, însă în fiecare rând se vede sinceritatea, se vede că Phillip K Dick nu încearcă să cosmetizeze nimic.

Tocmai de aceea, atunci când am fost întrebați cum ni s-a părut romanul comparativ cu altele semnate de același autor (în cadrul Clubului s-au mai dezbătut Ubik și Omul din castelul înalt, deci era ușor de presupus că nu ne aflam la primul contact cu acest autor), eu am răspuns că mi-a plăcut mai mult (eu n-am citit decât Ubik și câteva povestiri scurte). Mi-a plăcut lumea din Ubik, însă aici l-am simțit pe omul din spatele cuvintelor, am simțit greutatea acestora, dar și sinceritatea lui, așa că a fost mai ușor să mă atașez emoțional. Bineînțeles, părerea mea n-a fost singura, alții au considerat că alte scrieri ale sale au fost mult mai bine și că această carte e bună doar pentru a-i arăta unui drogat cum e văzut el din exterior...

Paradoxal, mie mi s-a părut exact pe dos: că e o carte care îi arată unui om cum se vede lumea dependenței din interior, de undeva din adâncurile unei minți consumate de nevoia de următoarea doză... Tocmai de acceea mi se par faine aceste întâlniri, ne dau ocazia să vedem cât de diferită poate fi aceeași carte pentru mai mulți oameni.

Pe parcursul serii, am mai discutat despre stil, despre modul în care paragrafe scrise normal se împletesc cu paragrafe scris în italic, amplificând senzația de vertij resimțită de personaj, dar și despre diversele fixații ale unora dintre protagoniști, fixații care ni s-au transmis și unora dintre noi (am fost destui care chiar am fi vrut să știm cine a defectat aparatul lui Arctor). Și bineînțeles că n-am putut să nu comparăm cartea cu ecranizarea acesteia, care a fost filmată și apoi transformată în animație printr-un procedeu despre care am aflat și eu că se numește rotoscopie. Cred că e prima dată când am văzut și eu filmul unei cărți discutate la Club, așa că am putut să fiu de acord cu ceilalți când am tras concluzia că e probabil una dintre cele mai fidele ecranizări ale unei cărți. Deși în film 2 personaje din carte au fost îmbinate într-unul singur, sunt multe multe scene care sunt luate pur și simplu din carte, sunt dialoguri întregi care n-au suferit nicio modificare... Atunci când am văzut filmul, chiar aveam senzația că recitesc cartea.

Și la final, pentru că ne aflam (și ne aflăm în continuare) în perioada sărbătorilor de Crăciun, am primit fiecare câte un volum cadou. Eu mi-am ales Amintirea albastră a Pământului pentru că îmi place cum sună titlul.


Următoarea întâlnire o să aibă loc anul viitor (ce-mi place să zic asta la sfârșit de an!) și s-ar putea să ni se rezerve o mare supriză, despre care o să vă dau mai multe detalii pe măsură ce acestea se confirmă :)

Clubul de Lectură Nemira #21

Luni seara, în mansarda librăriei Cărturești Verona m-am reîntâlnit cu ceilalți membrii ai Clubului de Lectură Nemira ca să discutăm volumul de povestiri Blestemul din Sarnath de H.P. Lovecraft. Volumul este unul de tip antologie best of, conținând o serie dintre povestirile autorului. Din păcate nu am terminat cartea, am citit cam o treime, așa că nu vă pot spune mai multe despre conținut.


Deși au existat câteva voci care să-l apere pe autor, majoritatea n-am fost foarte încântați de povestiri. Unii se așteptau la mai mult de la un nume atât de cunoscut în lumea horrorului cum e Lovecraft, cineva l-a numit o imitație nereușită a lui Edgar Allan Poe, problema mea personală a fost faptul că în toate poveștile sale, încălca (într-un mod neplăcut) regula show, don't tell a scrisului. Totuși, mi s-a părut că s-au oferit niște cirumstanțe atenuante: am aflat că Lovecraft era un tip singuratic, care trăia izolat, fără să știe ce se întâmpla în lumea (literară) din jurul său.

Și de data asta am încercat să găsim cu toții un răspuns la întrebare Cui ai recomanda această carte? și am decis cred că în unanimitate, că e ok pentru o persoană de 15 ani care n-a mai citit horror. Sau că ar fi o carte bună de citit într-un concediu la munte, noaptea, preferabil iarna. De obicei, lumea nu recomandă literatură horror la ore târzii, dar în cazul de față, puteți dormi liniștiți. Ba chiar una din povestiri a fost comparată cu desenul animat Pinky and The Brain, așa că nu e cazul să vă temeți de coșmaruri.

De fapt, dacă mă gândesc puțin, acesta e unul din lucrurile pe care le-am apreciat la Lovecraft: faptul că nu mi-a creat niciun fel de discomfort psihic. Chiar și în momentele în care nu intuiam unde se îndreaptă povestea, când se ajungea la punctul culminant nu am avut niciodată senzația de surpriză. De fapt, cineva chiar a făcut o paralelă între proza lui Lovecraft și un stil de muzică (i-am uitat denumirea, din păcate) care urcă până într-un punct, apoi „se dezumflă”. Cam asta e senzația predomainantă, cel puțin din povestirile pe care le-am citit: aștepți să se întâmple ceva, dar deznodământul e deseori dezamăgitor.

Totuși, spre final am reușit să creăm o atmosferă horror: am stins toate luminile și Luca a preluat cuvântul, citindu-ne la lanternă un fragment dintr-o povestire:

Post by Ovidiu Eftimie.

Bineînțeles că ne-am distrat la culme!

Luna viitoare fiind marcată de sărbători și concedii, întâlnirea următoare va avea loc pe data de 15 decembrie, și deocamdată, se anunță unanimitate în voturi. Rămâne însă de văzut care va fi cartea lunii :)