Nu mai sunt un n00b

...sau cel puțin asta îmi place să cred.

Acum 5 ani participam pentru prima dată la un târg de carte. Plănuisem ieșirea cu niște colege de liceu, așa că mama m-a înarmat cu 100 de lei și cu sfatul de a nu-i cheltui pe toți. I-am cheltuit pe toți la primul stand. La Nemira, mai exact, unde mi-am luat niște cărți despre care nu știam mai nimic de dinainte, dar descrierile sunau bine... în final au fost foarte bune, dar problema a fost că mi-am petrecut restul orelor la târg descoperind edituri despre care habar n-aveam că există și cărți pe care le-aș fi preferat, poate, celor deja cumpărate. Nici măcar n-am văzut tot târgul, doar parterul, după care am plecat să mâncăm. Inutil să spun că nici măcar nu știam ce-i aia o lansare de carte, nu participasem vreodată la vreuna, nu știam că se țin în târg. Știu că am fost la Gaudeamus după școală, deci probabil într-o joi, așa că nici nu cred că am trecut pe lângă vreuna... sau nu i-am dat noi atenție.

Anul acesta, în loc de câteva ore, am mers miercuri în recunoaștere, ca să mă reobișnuiesc cu geografia locului, vineri seara târziu, ca să mă plimb puțin cu mama și să pot să respir printre standuri, sâmbătă toată ziua, ca să pot ajunge la cât mai multe lansări și să revăd oameni dragi și duminică vreo jumătate de zi, tot pentru lansări, dar și pentru ultima rundă de cumpărături pentru Crăciun.


Anul acesta, în loc de 3 cărți cumpărate din impuls, am venit acasă cu aproape 20 (bine, am avut și alt buget, comparativ cu acum 5 ani), toate semnate de autori români și când zic semnate, vreau să spun literalmente, pentru că am luat autografe pe toate. Motivul pentru care toate sunt cărți românești e destul de simplu: de asta merg la târg, acesta mi se pare că e scopul lui, cel puțin pentru mine. Practic, ceea ce face Gaudeamusul e să strângă la un loc o grămadă impresionantă de autori români, care vin să-și lanseze cărțile.

Colecții noi, titluri noi, debuturi, majoritatea se lansează aici. Și ce poate fi mai fain decât să iei cartea caldă, semnată de un proaspăt autor care nu e încă sigur ce ar trebui să scrie în dedicație sau, dimpotrivă, autori căliți, care totuși fac fiecare autograf să însemne ceva. Sau semnată de o persoană pe care o cunoști de atât de mult timp încât îți scrie pur și simplu o urare ca unui prieten.

Nu înseamnă că traducerile sunt mai prejos, că îmi plac mai puțin pentru că nu-i cunosc pe autori, că au o valoare sentimentală mai mică pentru că nu știu nici măcar cum arată persoana care a scris cartea. O dată ce deschid un roman, nu mai contează cine l-a scris, ci contează doar ce se găsește înăuntru. Dar traducerile le pot cumpăra oricând online sau offline, vânând mai degrabă reducerile decât urmărind lansările, pentru că momentul achiziției nu schimbă absolut nimic.

În schimb, momentul în care primești un zâmbet alături de autograf, momentul când autorul îți știe deja numele, știe cine ești și ce faci, cel puțin în lumea asta a SF&F-ului, momentul în care citești dedicația și zâmbești și tu... Astea valorează mai mult decât orice altă experiență pe care ai putea-o avea la un târg de carte.

Așa că, 5 ani mai târziu, am înțeles că Gaudeamusul nu e o piață unde vii să cumperi cărți verificând înainte prospețimea și prețul legumelor volumelor, ci, la fel ca fiecare lucru pe care ajungi să-l iubești, e despre oameni, despre legăturile care se nasc și care se întrețin și pentru asta mi-aș dori să văd încă și mai mulți oameni în târg, înghesuindu-se printre standuri și blocând drumurile ca să aibă ocazia să schimbe câteva cuvinte cu aceia care ne ajută să visăm o lume diferită de ceea ce vedem în jurul nostru. Și peste 5 ani, sper să înțeleg de 5 ori mai multe lucruri despre aceste zile în care Romexpo devine un punct de întâlnire al celor care iubesc cărțile.