Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

duminică, 18 septembrie 2016

Despre cărți: cititor în viteză

Mi-am petrecut ultimele câteva zile umblând prin jurnalele mele vechi, recitind mai ales ce scriam prin liceu... Doamne, cât timp liber aveam! Dar o dată cu începerea facultății, să împart cele 24 de ore ale unei zile astfel încât să-mi ajungă pentru toate lucrurile pe care voiam să le fac a devenit o provocare aproape imposibilă, care a adus după sine câteva sacrificii (inclusiv faptul că n-am mai scris aproape deloc în jurnal...)


Totuși, la citit știam că nu pot să renunț, așa că am găsit o soluție de compromis: cititul în metrou. Înaine, nu suportam ideea ca în jurul meu să nu fie liniște atunci când mă afund într-o carte, însă am descoperit repede că o dată ce citesc câteva rânduri, nu mai contează unde sunt sau nivelul de zgomot, atâta timp cât lumea mă lasă în pace. Dar au apărut subit alte dezavantaje: o dată pusă în geantă, o carte n-o să mai arate ca înainte. Colțuri ușor îndoite de la transport, chestii din geantă care se strecoară între pagini și le îndoaie sau, coșmarul maxim, le pătează... pe scurt, cărțile se „șifonează”. Și atâta timp cât ai o geantă cu minim două compartimente e ok, rezultatul final e tolerabil, dar ați văzut interiorul unor genți obișnuite? Un super-mega-compartiment în care se amestecă portofelul, cheile, rujul, sucul și cartea cu vreo două semne de carte de rezervă, alături de agrafe, șervețele, dezinfectant, leucoplast, cercei de schimb, parfum, căști, bateria de rezervă, vreo două stick-uri, un carnețel, câteva pixuri, guma de mestecat, pastile, pisica, un portal spre o altă dimensiune, o oglindă micuță, o perie de voiaj, știți voi, chestiile fără de care o fată nu poate pleca de acasă.

Și poate că e ok pentru cărți să se șifoneze, adică sunt ale mele, nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ele, ce dacă par uzate, nu? Um... nu! Persoanele super-norocoase cărora am decis vreodată să le împrumut o carte pe care o lăudasem înainte m-au întrebat de cel puțin două ori dacă sunt sigură că am citit exemplarul respectiv. Nu scriu pe cărți, nici măcar cu creionul, nu îndoi colțuri, nu mănânc în timp ce citesc... pur și simplu am grijă de cărțile mele. Nu pentru că sunt o persoană ordonată (de la începutul verii și până acum, biroul meu arată ca rezultatul unei explozii în zona de papetărie a unui hypermarket și proporțiile dezastrului cresc cu fiecare zi), ci pentru că le iubesc și simt că așa e corect să mă port cu ele.

Dar nu puteam nici să nu citesc, așa că, o perioadă, am strâns din dinți și am avut cărți șifonate. Până când cerurile s-au deschis, îngerii au cântat „Aleluia!” și cineva din newsfeed-ul meu a dat like paginii Upside Down, o firmă de upcycling din România care folosește prelată de camion și afișe stradale ca să facă tot felul de gentuțe și huse cool... inclusiv huse pentru cărți! Așa a ajuns în viața mea minunăția asta de învelitoare pe care o am de peste doi ani, o folosesc aproape zilnic, arată ca nouă, e rezistentă, e cool și o iubesc mai mult decât toată colecția de semne de carte.


Cărțile mele arată ca noi din nou, deși le car după mine prin diverse ghiozdane sau genți timp de săptămâni la rând. Și, ca bonus, pot citi absolut orice mi-aș dori fără teama de a fi judecată. Chiar am problema asta, mereu despic firul în patru înainte de a face vreun gest în public pentru că mi-e teamă că lumea din jur o să gândească lucruri nasoale despre mine. Ceea ce e simultan egocentrist - serios, lumea din jur nu e atât de atentă la mine pe cât îmi imaginez - și complet aiurea - știu că șansele să reîntâlnesc persoanele respective într-un mediu în care părerea lor să-mi afecteze cumva viața este zero barat. Dar husa mea ascunde complet coperta, așa că pot citi orice îmi trece prin cap fără să mă gândesc că oamenii din jur o să mă creadă ciudată pentru că citesc romane pe care ei le consideră „nepotrivite” dintr-un motiv sau altul.

Așadar, dacă sunteți ca mine și nu vreți să plecați nicăieri fără o carte, dar nici nu vreți să le șifonați și nici nu aveți un prieten prin newsfeed care să fi dat like random unei soluții, atunci sper că articolul meu v-a fost de folos. Și nu, nu e sponsorizat de Upside Down, ci doar e modul meu de a le mulțumi pentru că sunt super și mi-au permis să am grijă de cărțile mele când le plimb după mine :)

miercuri, 14 septembrie 2016

Recenzie: Stăpânul castelului de Teodora Matei

Povestea:
Dominic, noul paznic de la închisoare, încearcă să învețe să se poarte în preajma unor oameni închiși pe viață, oameni care nu mai au nimic de pierdut. Primul sfat pe care îl primește este că în astfel de situații nu trebuie să se atașeze emoțional sau chiar să asculte prea mult poveștile condamnaților, însă îi este imposibil să nu fie fascinat de Baron, un deținut atipic, care a fost acuzat de uciderea tuturor prietenilor pe care îi invitase la castelul său.

Dar cazul nu a fost unul foarte ușor de rezolvat, deoarece toate presupusele victime au dispărut fără urmă, așa că procurorii nu au avut niciun fel de cadavre pe care să-și bazeze acuzațiile. Totuși, Baronul nu se folosește de asta pentru a stârni simpatie sau milă, nici respect din partea celorlalți deținuți, ci își duce zilele calm, în liniște, scriind povestiri scurte despre trecutul său și aproape făcând abstracție de tot ce-l înconjoară.

Nikos este un băiețel care își petrece verile la castelul familiei sale, bucurându-se când i se permite să călărească sau să se plimbe prin crângul din apropiere și detestând momentele pe care trebuie să le petreacă în preajma Domnișoarei, care este responsabilă de educația lui. Însă viața lui va deveni mult mai interesantă atunci când o va cunoaște pe Rita, o fată care pare să știe mult mai multe despre lume decât restul oamenilor.

Pe măsură ce Dominic află mai multe despre Baron și Nikos ne povestește mai multe despre copilăria și tinerețea lui, cele două povești se îmbină, scoțând la iveală piesele lipsă ale puzzle-ului și purtându-ne într-o lume fantastică, plină de farmece și de blesteme vechi, dar și de zile senine, cu aventuri de neuitat.

Părerea mea:
Înainte să-l citesc la rândul meu, am tot auzit despre romanul Teodorei Matei cum că ar fi un basm pentru adulți. Are într-adevăr fragmente care descriu de o lume de basm: zile însorite, idilice, petrecute de un copil la propriul său castel, zile în care el descoperă încet-încet lumea și misterele ei cu o fascinație naivă, dar frumoasă prin inocența ei. La fel, modul în care Nikos și Rita își împletesc viețile e atât de simplu și de natural încât la un moment dat devine din ce în ce mai greu de crezut că viitorul nu va fi de partea lor.

Însă partea luminioasă este doar o fațetă a romanului, care ascunde o serie de fragmente desprinse din cele mai negre coșmaruri. Sunt scene vii, reci, care îți ridică părul pe ceafă, sunt scene scurte, dar intense, care pot fi rezumate scurt: de groază. M-a impresionat precizia lor, țintind drept în miezul temerilor care te fac să te ascunzi sub pătură noaptea: plante care se încolăcesc în jurul tău, lucruri care se agață de tine din spate, creaturi supranaturale care te înconjoară, gheare, colți, frig... un întreg univers care este împotriva ta.

Poate sunt eu ușor de impresionat, recunosc asta despre mine, dar chiar și așa, primul lucru pe care mi-l voi aminti mereu despre Stăpânul castelului este constrastul fascinant și aproape dureros dintre lumină și întuneric, dintre idilic și terifiant, dintre simplitatea unei prietenii dintre doi copii și complicațiile unei relații între doi tineri. De asemenea, mi-a plăcut faptul că nu toate trecerile dintre cele două stări au fost bruște, a existat și o stare intermediară, cotidiană, relaxantă în felul ei. Pe scurt, mi-a plăcut modul cum a fost dozat acest contrast.

La capitolul minusuri, aș avea o singură obiecție: m-a deranjat atitudinea Ritei, pe care n-am înțeles-o. Poate pentru că povestea s-a concentrat mai mult pe Nikos sau poate pentru că Rita fusese deja inițiată în ceva ce eu n-aș putea înțelege, cert e că mi s-a părut mult prea resemnată. Poate dacă aș fi privit lumea din punctul ei de vedere, aș fi înțeles mai ușor de ce nu a încercat măcar să-și schimbe destinul, poate încercările ei ar fi făcut mai mult rău și finalul ar fi venit doar mai devreme, dar cert e că mi s-a părut că a renunțat prea ușor la ceea ce avea, mi s-a părut că a avut avantajul extraordinar de a ști ce urmează să se întâmple și nu a făcut nimic pentru a opri dezastrul... Poate existau legi străvechi, mai puternice decât ea care au împiedicat-o să acționeze, poate a încercat tot ce a putut, dar ferită de ochii lui Nikos, și, prin urmare, de ochii noștri, dar cert e că mie mi s-a părut că a renunțat fără luptă și, pe de-o parte, asta mi s-a părut incorect și față de Nikos... (bine, el a greșit oricum, nu pot și nu voi putea vreodată să accept vreo justificare pentru fapta lui)

Bun, deja intru prea mult în detalii și mi-e teamă să nu-mi scape vreun spoiler, așa că închei spunându-vă că Stăpânul castelului e o carte care trebuie citită pentru că reușește să creeze o atmosferă de basm în mijlocul unei lumi moderne, pentru constrastul minunat dintre povestea plină de lumină a unui băiețel-prinț care se îndrăgostește de o fată aparent săracă, dar care ascunde puteri nebănuite și povestea cu iz horror a unui castel bântuit de suflete neliniștite, dar și de regrete vechi... E o carte pentru cei care iubesc o poveste despre destin, magie și castele plasată cu mult talent în zilele noastre, dar care o să vă ajute să evadați din cotidian!

vineri, 9 septembrie 2016

Jurnal: Tabere și vorbă lungă

În ultimul timp a fost liniște deplină pe blog, așa că am de gând să compensez scriind o mega-giga postare astăzi despre toate experiențele acumulate în ultimul timp. Și am adunat câteva în tot acest timp. De fapt, motivul pentru praful virtual depus peste colțișorul meu de Internet este faptul că am părăsit Bucureștiul pentru două săptămâni lungi și frumoase și am plecat spre Tîrgu Mureș, unde am predat un curs la școala de vară de care m-a îndrăgostit anul trecut, când am participat ca studentă.

Paranteză pentru cei pasionați de IT: școala de vară se numește IP Workshop, are cursuri pentru toate nivelurile de cunoștințe, se adresează și elevilor și studenților, are un preț super-decent (între 750 și 1050 ron, depinde când plătiți, iar prețul include 14 zile de cazare și masă, cu două excursii cuprinse în program) și vă oferă ocazia să cunoașteți niște oameni extra-super-faini cu care să petreceți două săptămâni despre care o să aveți ce povesti un an întreg. Serios, după al doilea an, de-abia aștept anul viitor! Gata paranteza :)

Cursul pe care l-am predat se numea Internet of Things, deci în mod evident am avut Internet din plin, însă n-am scris pe blog pentru că am preferat să las puțin de-o parte lumea virtuală și să petrec mai mult timp alături de oamenii pe care i-am cunoscut sau cu care m-am reîntâlnit acolo. În principal, în ultimul timp mi-am petrecut excesiv de mult timp cu doar o mână de oameni, așa că am avut senzația că abilitățile mele sociale, și așa puține și vai de ele, ruginiseră de tot. Binențeles, n-am devenit sufletul petrecerii, nici nu e genul meu, însă a fost plăcut să petrec multe ore cu oameni noi.

Rezultatul? Nopți cu „gustări” de la KFC, cidru și două victorii consecutive la Cards Against Humanity (nu știu dacă asta e bine sau rău, dar jocul e fun, mai ales când lumea e atât de obosită încât și glumele mai nesărate se lasă cu râsete), zile petrecute lucrând la proiecte care mai de care mai interesante, promisiuni de revedere prin București cu o parte din organizatorii de care m-am atașat mult, inclusiv un cuplu de oameni frumoși cu care chiar sper să avem niște double-date-uri anul care vine, o prietenie cu o tipă super, cu care mă știam vag de anul trecut, dar amândouă ne-am judecat aiurea una pe alta și a trebuit un an și mulți „Hai, Gigicăăă*!” pentru a schimba primele impresii greșite... Pe scurt, rezultatul a fost un set bogat de amintiri de neuitat!

*Gigică este apelativul pe care l-am folosit cu fiecare program, plăcuță, led, buton, senzor, telefon, proiector, laptop, mouse și orice altă piesă vag electronică în momementul în care piesa refuza să facă ceea ce ne așteptam noi să se întâmple. Normal că greșeala era la noi, însă tind să personific orice bucată de cod, ca și cum asta l-ar face mai prietenos sau mai cooperant...


Mergi, Gigicăă, mergi!

Mi-a plăcut mult să predau, se împlinesc aproape doi ani de când am început să fac asta, însă cu fiecare nou grup de cursanți, experiența se schimbă. Cea de acum a fost una dintre cele mai prietenoase, pentru că fiind puțini (șapte oameni fără să mă număr pe mine) și având mult timp la dispoziție (4-5 ore pe zi), am ajuns să ne cunoaștem între noi destul de bine, am avut multe ocazii să vorbim pur și simplu, nu doar despre curs și s-a construit o legătură frumoasă între noi toți. Per total, atmosfera a fost foate destinsă, chestie nouă și foarte plăcută pentru mine (după două semestru cu peste 25 de oameni/clasă, cred și eu că în 7 a fost altfel...) Și așa e la toate cursurile din tabără, de asta îmi și place atât de mult aici, atmosfera generală e foarte relaxată, ziua poți să înveți ceva de la profesorul tău, iar seara poți să-l bați măr la Counter Strike.

Pe lângă oameni, am apucat și să revăd orașul, în special Palatul Culturii, care e neașteptat de colorat și de frumos, cu niște vitralii care te lasă cu gura căscată, lângă care sunt baladele populare care le-au inspirat și pe care am reușit în sfârșit să le citesc (și le dau cam 3 steluțe din 5... glumesc! Sunt interesante, îmi place mult cum încep, dar finalurile mi s-au părut grăbite, poate poveștile scurte în versuri nu sunt chiar genul meu...) și cu o orgă imensă pe care am avut norocul s-o și aud anul acesta, pentru că aveau loc niște repetiții pentru un spectacol.

Tot pe lista locurilor care m-au cucerit am bifat încă o dată grădina zoologică, care a reușit anul trecut să nu-mi provoace sentimente contradictorii. De obicei e ciudat, pentru că iubesc animalele, așa că pe de-o parte mă bucur să le văd, pe de altă parte, faptul că sunt închise e deprimant... dar aici păreau relativ fericite. Bine, n-am vizitat prea multe astfel de grădini și oricum toate au fost în România, așa că am puțini termeni de comparație. Totuși, aici a fost primul loc în care animalele nu mi s-au părut furioase sau agitate... spre deosebire de niște oameni aflați în vizită, în special o familie care s-a trezit să strige la niște maimuțe care oscilau între un comportament de apărare și o ignoranță rece... Pe scurt, a fost genul de întâmplare care te face să-l crezi pe Darwin, cu mica mențiune că unele specimene de „oameni” n-au evoluat chiar până la „sapiens sapiens”.

Totuși, m-am simțit bine, mai ales că anul acesta am descoperit un animal despre care habar n-aveam că există... A fost un sentiment extrem de ciudat, mai întâi nu mi-a venit să cred minute bune faptul că mara chiar există, pare un hibrid ciudat între o căprioară, un iepure, și un măgar... apoi am simțit doar o bucurie copilăroasă în fața unei descoperiri așa neaștptate, pentru ca în final să povestesc despre asta cu tot cu dovezi fotografice tuturor oamenilor cu care se întâmpla să discut, ca și cum eu descoperisem specia, nu îmi fusese prezentată de-a gata la Zoo.


Faceți cunoștință cu mara!

Bineînțeles, n-am putut să mă abțin de la a fi blogger timp de două săptămâni întregi și am chiulit vreo oră-două din tabără ca să particip la o serie de lansări din cadrul Festivalului Internațional Mystery & Thriller care avea loc chiar în Tîrgu Mureș. I-am ascultat pe Quentin Bates, Teodora Matei și Daniel Timariu lansându-și cărțile proaspăt ieșite din tipar și pe Petru Berteanu și, din nou, Teodora Matei prezentându-și cărțile care s-au lansat la începutul verii la București, totul coordonat de Bogdan Hrib și punctat pe alocuri de comentariile lui Lucian Dragoș Bogdan. Am plecat cu 3 cărți mai bogată (dintre care una cadou, mersi mult Daniel!), confirmând faptul că nu pot să plec nicăieri fără să revin cu mai multe cărți decât aveam în bagaj cand am ajuns acolo ;)


N-au fost numai zile cu soare și voie bună, ci și câteva momente pline de adrenalină. Am fost în excursie la Praid și n-am putut rezista să nu mă sui și eu pe sforile din Aventura Parc-ul din salină. Din păcate, după un traseu galben (simplu, adică) la care mi-au tremurat genunchii, dar m-am descurcat, am încercat un traseu roșu care s-a terminat mai devreme decât trebuia, pentru că drăgălașul meu creier a decis că el nu mai poate și a refuzat efectiv să-mi mai propulseze corpul înainte, așa că am așteptat cuminte să fiu scoasă de pe traseu... ca să merg imediat pe tiroliană, pentru că pot! În continuare, toate situațiile în care sunt undeva sus, suspendată deasupra unui gol, înseamnă o luptă constantă între corp și minte, sunt momentele în care simt fizic scindarea dintre cele două, se lasă cu tremurat de genunchi și cu propulsie generată numai de voință pură... corpul meu pur și simplu nu vrea să se miște, dar eu vreau, deci mă mișc... Încet, uneori dureros de încet (e al naibii de nașpa când mă mișc ca melcul pe o sfoară la 10 metri deasupra solului, pentru că vreau doar să se termine mai repede, dar e o luptă pentru fiecare milimetru)... problema e că e epuizant, iar de data asta am forțat mai mult și a ajuns și mintea să zică „pas”, așa că a trebuit să cobor...

Totuși, îmi place la nebunie, îmi place senzația aceea de scindare, mă face foarte conștientă de faptul că suntem doar piloți care controlăm o mașinărie din mușchi și oase care are și ea, uneori, propriile nevoi care se întâmplă să fie contrare dorințelor noastre. Iubesc momentele când sunt deasupra golului și încerc să mă lupt cu mine însămi, când sunt conștientă de fiecare mușchi și de fiecare bătaie de inimă, când lumea mea înseamnă doar următorul pas, următorul milimetru și nimic altceva nu mai există și nu mai contează și nu mă pot gândi la nimic... E fascinant! Bine, nimic din ce-am zis nu se aplică la tiroliană, aia e doar fun, stau în ham ca-n scaun, nu e niciun efort la mijloc.

Din păcate, toate lucrurile bune se termină, așa că acum sunt iar în București, unde încerc să recuperez somnul pierdut. Iar dorm mult și prost, sper să-mi revin săptămâna viitoare, eram așa mândră de mine când mă trezeam odihnită la 7, acum abia reușesc să mă rostogolesc afară din pat pe la 10... Daaar cu puțin antrenament, ar trebui să-mi revin, mai ales dacă mă reapuc de înot, ca să am un motiv bun să mă dau jos din pat dimineața. Așadar, a fost o vară plină, însă până la începutul facultății mai e destul timp să-mi reîncarc bateriile.

Voi ce faceți? Cum a fost vara asta pentru voi? Și ce părere aveți despre tabere, ați fost vreodată, vă plac?